POVE

Danion Vasile

Taina iubirii

 

POVEŞTI PENTRU COPIII MARI ŞI MICI

Despre problemele tinerilor (Editura Agnos, 2007), Repere. Duhovnicul. Rugăciunea. Postul (Editura Egu­meniţa, 2007), Underground –… (Căr­ţile pot fi comandate la editura@egumenita.ro) Pentru corespondenţă: Str. Ion Minulescu, nr. 36, sector 3, cod 031216, Bucureşti

Danion Vasile

Taina iubirii

 

POVEŞTI PENTRU COPIII MARI ŞI MICI

 

Editura Egumeniţa, 2007

Picături bune

- Introducere -   „O, cum aş dori ca voi toţi să deveniţi poeţi!”

POVEŞTI PENTRU

COPIII MARI ŞI MICI

Poveşti cu iubire

  „A fost odată un copil care şi-a iubit mult mult de tot… - Ce poveste e asta, mămico? Şi eu te iubesc mult… Toţi copiii îşi iubesc mămicile.

Doctorul doctorilor

De când mămica lui murise, copilul îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o… Ani de zile copilul se gândise să devină doctor.… ***

Cordonul bunicii - poveste pentru copiii necăjiţi şi părinţii lor

  - Bunico, spune-mi o poveste, te rog… - O poveste? Dar nu ţi-am mai spus de un an de zile. Doar acum ştii să citeşti singură,…

Zidurile din suflete

Satul cu oameni modeşti se transformase într-un sat cu oameni bogaţi. Ca să îşi cheltuiască banii, ei au… Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc… Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simţeau nevoia…

Gemenii

  Au fost odată, într-un sat, trei fraţi gemeni. Semănau… Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel…

TAINA IUBIRII

  Personaje:  

PROLOG

 

 

DIOGENE

În sală e lumină. Cortina e lăsată. Diogene, cu felinarul la nivelul capului, se uită cu atenţie la spectatori,…    

ACTUL I

SCENA 1

(Pe scenă e întuneric. Se vede doar Ilie, luminat de sus, în planul întâi, în stânga.) ILIE (continuând o frază): ...şi eforturile de a-i convinge au… Pentru a-i schimba, preotul a încercat tot ce i-a stat în putinţă. Nu contenea să le…

SCENA 2

ILIE: Noua catapeteasmă arăta groaznic. Stând în faţa ei, nimeni nu se mai putea simţi într-un loc… Într-o seară, un bărbat a venit pe ascuns la biserică.… (Din dreapta scenei apare patronul, ţinând în mâna stângă o lumânare mare, de…

SCENA 3

(Din dreapta scenei patronul se întoarce însoţit de alţi patru bărbaţi. Patronul aprinde lumânarea pe care o… ILIE (continuând povestirea): Patronul a revenit cu alţi… Când, la lumina palidă a lumânărilor, oamenii au văzut icoanele (cei patru credincioşi…

SCENA 4

(Lumina cade pe Ilie, ca la începutul scenei 1. El, privind foile pe care le ţine în mână, vorbeşte.) ILIE: Cam asta e. Cu mici modificări, cred că ideea e clară. … (Lumina cade pe Personajul în negru, apoi se luminează toată scena. O sală de curs în care…

ACTUL II

SCENA 1

(Andrei se plimbă prin sală.) ANDREI: Despre ce poveste vorbea domnul Mihăilescu? OANA (zâmbind): O poveste pe care le-am spus-o data trecută. Despre o ţară în care cei mai…

SCENA 2

(Lumina cade pe Oana şi Andrei, în stânga scenei. În dreapta întuneric.) OANA: Tatăl meu a avut o copilărie tristă. Rămas orfan de… ANDREI: Eu credeam că părerea pe care o are despre familie se datorează părinţilor…

SCENA 3

ANDREI: E tulburător ce-mi spui. Convertirea lui e parcă scoasă din cărţi. E aproape de necrezut. Pare poveste curată.… OANA: Când şi-a dat seama că nu era singurul care fusese lovit… ANDREI: Vreau neapărat să îl cunosc pe tatăl tău. Ştii, când ai început…

ACTUL III

SCENA 1

VULTURII AURII, COPILUL, TATĂL SĂU, PRIMUL ŢĂRAN, AL DOILEA ŢĂRAN (Pe scenă se află vreo şase oameni îmbrăcaţi… COPILUL (vine în prim-plan-ul scenei şi strigă bucuros): Am reuşit, am reuşit, am aruncat…

SCENA 2

(Vulturii stau în jurul păsării moarte. Se aude glasul Oanei.) OANA (povestind cu voce tristă): Se spune că, departe, există… (Vulturii încearcă să zboare cu o singură aripă. Nu reuşesc, dar nici nu…

SCENA 3

PROFESORUL: Faci ce faci şi tot despre căsătorie scrii. ILIE: O apologie neconvenţională a familiei. OANA: Nu asta e familia? Un zbor în doi spre Împărăţia Liniştii, spre…

SCENA 4

PROFESORUL: Da, e nevoie de o cultură creştină cât mai ramificată. Cultura creştină trebuie să… ILIE: Suntem acuzaţi că suntem rămaşi în urmă,… ANDREI: E adevărat, există opinia potrivit căreia credinţa creştină ar fi un fel de…

DIOGENE

SCENA 6

PROFESORUL, ANDREI, OANA, ILIE, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PORTARUL, FEMEIA DE SERVICIU, COPILUL

(Cadrul este aproape acelaşi cu cel de la sfârşitul scenei 4. În plus, pe scenă se află în acelaşi loc… PROFESORUL: E nevoie de cultură creştină. E nevoie de oameni de… ILIE: Cultura ruptă de cult nu înnobilează decât superficial, la suprafaţă.

SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ !

O cateheză neconvenţională

Pr. Nicolae Burlan

Într-o lume în care necesitatea abordării problemelor spirituale se impune cu asiduitate, ca după o lungă şi… Pentru prima oară cineva are curajul să iasă din spaţiul… Este interesantă propunerea autorului de a se realiza catehizarea oamenilor şi prin teatru, căci…

File din sufletul meu

Mare parte dintre poeziile mele şchiopătează. Sunt conştient de acest lucru, tot aşa cum sunt conştient că… Ştiu că se vor găsi critici care să găsească nod… Eu afirm cu toată sinceritatea că abia aştept să fiu criticat. Dar aştept să văd…

Testament de haiduc

Iubito, m-au rănit în luptă, Şi-n piept mă arde-un glonţ hain. De-abia respir; viaţa mi-e suptă

Suspin

O, cât mi-aş fi dorit, iubit Iisuse,

Cu magii la ieslea-Ţi sfântă să mă-nchin,

Ca dar să primeşti şi colindul meu lin

Lângă Fecioara care Te născuse.

 

Cât m-aş fi bucurat dacă bătrânul

Ce Te-a primit pe braţele-i la Templu

Aş fi fost eu. M-ai fi-mbiat să-mi umplu

Tot sufletul de Tine, dulce Pruncul.

 

Iordanul de-ar fi vrut să mă primească

Pe malu-i când Botezătorul turna

Pe fruntea Ta apă - în inima mea

Căinţa începea să-nmugurească.

 

Schimbarea la Faţă de aş fi privit

Pe Muntele Tabor cu-ai Tăi apostoli

În bine mă schimbai. Şi de grele boli

Sufletu-mi pătimaş l-ai fi tămăduit.

 

Şi dacă la crunta Ta răstignire

Cu Maica Ta sfântă aş fi suferit

Mă preschimbam în giulgiu. Să fi sorbit

Tot sângele cu iz de nemurire.

 

În rugile când la icoană suspin

Să Te-ntâlnesc, să Te văd faţă-n faţă,

Parcă-mi şopteşti că-n puţina mea viaţă

Îţi pot fi Golgotă - sau nou Viflaim.

 

Nu vreau să Îţi fiu rană, nici durere,

Ci Simon din Cirene vreau să Îţi fiu.

Sub cruce vreau s-ajung, oricât de târziu,

Să pot îndulci paharul cu fiere.

 

Dragostea Ta mi-e scut tare de aramă

Şi-mi dă nădejde pe-acest năvalnic drum.

Atinge, Iisuse, al meu suflet precum

Te-ai atins de-a Veronicăi mahramă.

Ctitorii de taină

 

Am visat o biserică mare, foarte ciudată:

Era construită din cărţile Părinţilor

Aşezate ca nişte cărămizi, cu multă grijă,

Atât de firesc încât nu te mirai

Cum de biserica stă în picioare.

Încercam să îi înţeleg taina

Şi o priveam cu multă atenţie:

„O, câte cărţi alese sunt aici,

Fericit este cel care le are!”

M-am gândit - şi am intrat înăuntru.

Am găsit oameni luminaţi la chip,

Îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare.

O voce îngerească mi-a zis:

„Nevoinţa lor a fost aparte;

Au muncit din greu şi au strâns bani

Cu care au luat mâncare duhovnicească.

Au cumpărat cât mai multe cărţi,

Cărţi care acum par cărămizi,

Şi le-au dăruit celorlalţi.

Şi din bănuţii văduvei

S-a ctitorit Catedrala Cărţilor...”

Lacrimi

Lacrimile rugăciunii mi-au sculptat în ochi, cu-o geană, Două candeli ce-s aprinse când veghează

Pecete

 

De te voi uita, Ierusalime,

Uitată să fie dreapta mea.

De te voi uita... Dar cum să te uit?

Lumină, nădejde şi cânt,

Cum să te uit

Când alerg înspre tine,

În timp ce suspin după tine?

Cum să te uit

Când îmi eşti singurul liman?

De te voi uita, ceresc Ierusalime,

Mă cheamă la tine. Tu nu mă uita...

Ultima modă

 

 

Ultima modă este o plimbare

Prin Pavilionul Oglinzilor Deformate

Din Orăşelul Copiilor.

Oamenii se privesc în ele cu nesaţ

Şi încearcă să arate cât mai bine în fiecare

Făcându-şi dese şi delicate

Operaţii estetice.

După ce se plictisesc de ce văd

Trec la oglinda următoare.

 

Singurii fericiţi sunt copiii

Care nu vor să treacă prin acest pavilion.

Căci se înspăimântă de groteştile oglindiri.

Ei îşi admiră feţele doar

În bălţile făcute de ploaie.

 

Fericiţi cei săraci cu duhul

Că a lor este Frumuseţea adevărată...

Coridă fatală

 

Intrăm în arena duhovnicească

Fără să ne luăm niciun fel de arme.

Scuturăm pânza roşie a păcatelor

În faţa diavolului

Fără să ne dăm seama că viaţa

Este mai mult decât un simplu joc,

Este mai mult decât un capriciu de moment.

Uităm de multe ori

Că pânza roşie creşte

Încetul cu încetul

Până ne acoperă în întregime.

Şi taurii nu îşi ratează ţinta.

Miniaturi

 

Unii aşteaptă ca la Judecată

Să-şi poată prezenta colecţiile de titluri,

De medalii, de ranguri şi de aplauze.

Nu îşi dau seama

Că cei din Juriu

Nu folosesc microscoape

Şi nu pot vedea altceva

Decât inimi.

Isihie

 

Fiecare inimă are o gură cât a chitului

Care l-a înghiţit pe Iona proorocul.

Gură ce înghite vorbele pe care le rostim

Cu rost sau fără.

Dacă ne-am da seama

Că noi digerăm şi asimilăm

Ceea ce le spunem altora

Şi ceea ce auzim de la ei

Am prefera pentru o vreme tăcerea.

Am pricepe atunci

Că gura inimii

Ştie şi să vorbească.

Ştie să cuvânteze.

 

După tăceri roditoare,

Ştie să dea drumul

Proorocilor.

Pe care mai înainte

Îi înghiţise...

Mahrama Veronicăi

La bătrâneţe o voi lăsa ca moştenire Celui care şi-o va dori cu adevărat.  

Ansamblul de lângă Gizeh

Pământul are o colecţie de piramide. Unele sunt mai uriaşe chiar decât piramidele, Altele sunt minuscule, de-abia sesizabile;

De ce nu încercăm să surpăm

Piramidele din sufletele noastre?

Prigoana uitării

Acum, în zilele noastre, Construim fiecare, cu răbdare, Închisori pentru sfinţii din Sinaxar.

Prohod iernatic

Să uităm jertfele din Decembrie. Să dăm foc ziarelor de atunci Să dăm foc amintirilor de atunci,

Mucenicia Cărţilor

Mărturisitorii; s-au hotărât să le ucidă şi Cărţile. Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe;

Ultimul turnir

Parcă au trecut numai câteva clipe de când Cartea a lăsat la curte provocarea. Prima reacţie a regelui a fost dură:… Pentru asta Regele a condamnat Cartea la moarte pe rug. Nu ar fi vrut ca lumea… Şi peste câteva clipe începe lupta. Spectatorii ard de nerăbdare. Arenele sunt pline, şi…

Duminica orbului...

Andrei intră în biserică, bucuros că se află din nou în casa lui Dumnezeu. De când ieşise din spital tot aştepta momentul acesta.

Slujba de la mănăstirea Lainici era frumoasă. Îi părea rău că nu îi vedea pe monahi, îi părea rău că nu vedea icoanele. Se bucura însă că îi era mai uşor să îşi ţină mintea neîmprăştiată.

Nu mai fusese de multă vreme la Lainici. Acum venise hotărât să îşi găsească un alt duhovnic, pentru că duhovnicul lui, părintele Ioan, plecase la cele veşnice.

Din când în când se îndepărta cu mintea de la slujbă şi se ruga Domnului să găsească un duhovnic iscusit atât în lucrarea duhovnicească, cât şi în călăuzirea lui, a unui mirean, în vârtejul lumii iubitoare de păcat.

O vreme stătuse într-o mănăstire, ca să vadă dacă nu cumva locul său era acolo. Dar nu, nu avea chemare pentru monahism. „Părinte, oare de ce nu m-a primit Dumnezeu în mănăstire? De ce nu m-am învrednicit să mă călugăresc? De ce simt că locul meu este în lume?”, îl întrebase odată pe părintele Ioan.

„Dacă toţi creştinii ar pleca la mănăstiri, atunci lumea ar deveni un pustiu duhovnicesc – i-a răspuns părintele. Dar Hristos nu vrea numai mântuirea celor care sunt deja fii ai Bisericii. Vrea ca şi ceilalţi să vină la mântuire. Or, pentru asta au nevoie de modele, au nevoie de pilde. Trebuie să rămână iubitori de Dumnezeu şi în oraşe. Hristos nu a venit să întemeieze mănăstiri. A venit să îi mântuiască pe oameni. Lumea trebuie să primească învăţătura cea mântuitoare. Sfinţii Apostoli nu au stat retraşi în peşteri şi pustiuri, ci L-au propovăduit pe Hristos oamenilor care stăteau departe de calea mântuirii.

Nu te întrista că nu ai chemare spre mănăstire. Când îţi vei da seama că şi viaţa în lume este binecuvântată de Dumnezeu, când vei înţelege cât de frumoasă este viaţa de familie, tristeţea se va îndepărta de la tine.

Ar trebui să te întristezi dacă ai alege păcatul. Hristos nu ne va judeca pentru că nu am intrat în mănăstire, ci ne va judeca dacă, acolo unde am trăit, am iubit păcatul şi nu virtutea, dacă am ales voia noastră şi am lepădat voia lui Dumnezeu. Poţi duce viaţă de sfinţenie în lume, aşa cum poţi duce viaţă de păcat în mănăstire.

Chiar dacă monahii aleg o cale mai înaltă, chiar dacă nevoinţele lor sunt mai mari, calea lor nu neagă familia. Doar monahii nu au răsărit din pământ. Fără părinţi nu există copii. Dumnezeu aşteaptă ca fiecare om să îşi înmulţească talanţii pe care i-a primit. Aşa că nu fi trist că nu ai chemare spre monahism, încearcă să înţelegi că mirenii au chemarea lor, pe care o pot afla din cuvintele Sfintei Scripturi: Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.”

Părintele Ioan îl ajutase mult de tot. La început, acest preot i se părea un duşman care voia să îl îndepărteze de plăcerile tinereţii. Îl asculta prea puţin şi prefera să trăiască în patimi. Dar răbdarea părintelui l-a ajutat să vină la pocăinţă. Dacă, în loc să îl rabde, l-ar fi gonit, nu ar mai fi venit la biserică niciodată.

Părintele Ioan s-a purtat blând cu el vreme îndelungată, iar atunci când a simţit că îl poate ridica din noroi nu a şovăit să o facă. Înainte de a muri, îi dăduse un canon foarte greu:

- După moartea mea, nu îţi las canon sute de metanii sau multe catisme din Psaltire. Îţi dau un canon şi mai greu: găseşte-ţi un duhovnic în mâinile căruia să îţi poţi pune sufletul, de care să faci ascultare aşa cum ai făcut de mine. El va şti să îţi dea canonul potrivit creşterii tale duhovniceşti. Aş fi putut să te las eu în grija cuiva. Dar cred că e mai bine pentru tine să dai acest examen, acela de a-ţi alege un alt duhovnic... În Filocalii se găseşte un sfat de care trebuie să ţină seama şi mirenii: la alegerea călăuzei duhovniceşti trebuie multă chibzuinţă. Ca nu cumva cineva să se smintească de neputinţele povăţuitorului şi să îl părăsească după puţină vreme. Când vei vrea să îţi alegi duhovnicul, să te gândeşti bine, să cauţi un părinte pe care să nu îl părăseşti sub pretext că nu ai ştiut ce fel de om este.

- E mai bine să îmi găsesc un duhovnic ieromonah, nu? Nu mai găsesc alt preot de mir ca sfinţia voastră, sunteţi cu adevărat o excepţie.

- Nu, nu sunt o excepţie. Mai sunt şi alţii în lume, care cu adevărat au dobândit sfinţenia, dar lumea nu se pricepe să îi recunoască. Se uită toţi după minuni sau exorcisme şi nu îşi dau seama că nicio minune nu este mai mare decât tămăduirea unui suflet.

- Nu credeţi totuşi că îmi va fi mai bine la un ieromonah?

- Ştiu că Patericul românesc e plin de ieromonahi, nu de preoţi de mir. Dar aceasta nu înseamnă că numai cei de la mănăstire sunt duhovnici buni. S-ar putea ca duhovnicul pe care ţi-l va rândui Dumnezeu să fie călugăr, aşa cum îţi doreşti. Viaţa lui, cu slujbe multe, cu canonul neîntrerupt care este slujirea credincioşilor, va modela viaţa ta în lume. Mulţi dintre cei mai sporiţi creştini pe care i-am cunoscut aveau ca duhovnici părinţii mai cunoscuţi din mănăstirile noastre. Să ştii însă că am cunoscut şi creştini pentru care spovedania la mănăstire a fost un capriciu, un mod de satisfacere a părerii înalte despre sine. Şi să mai ştii că poţi găsi un preot de mir nu numai ca mine, ci mult mai sporit. Fără să vrei, ţi-ai făcut din mine un fel de idol, m-ai suit pe un piedestal de care nu sunt vrednic, şi asta numai pentru că nu ai avut ocazia să cunoşti şi alţi preoţi de mir. Cel mai important criteriu nu este dacă duhovnicul este călugăr sau nu, nici câte metanii sau câtă milostenie face. Important este să fie doctor de suflete. Sfântul Ioan din Kronstadt mânca la multe mese la care era invitat, dar era mai sporit decât alţi pustnici care trăiau numai cu pâine şi apă. Numai Dumnezeu ştie care este mai sporit dintre toţi. Nici postul, nici milostenia nu fabrică duhovnicul: smerenia unuia poate cântări mai mult decât postirile îndelungate ale altuia. Aşa că roagă-te ca Dumnezeu să îţi lumineze mintea şi să găseşti doctorul cel mai bun pentru sufletul tău. Acesta poate să nu fie unul dintre cei cu mare faimă sau cu mari harisme. Dar de el ai nevoie, pentru că leacul său îţi va folosi mai mult decât reclama sau harismele altora...

Pentru asta venise la mănăstire, ca să îşi găsească duhovnic. Cu o lună în urmă, după moartea părintelui său, se dusese la Mănăstirea Radu Vodă ca să se roage la moaştele Sfântului Nectarie. Părinţii de acolo, fiind tineri, nu i se păreau potriviţi pentru a-l călăuzi pe calea mântuirii. Acolo auzise pentru prima oară despre părintele Alexie de la biserica Adormirea Maicii Domnului.

Duminica următoare era în biserica aceasta şi asculta vrăjit cum slujea părintele. Dar predica nu îl mişcase: părintele vorbea despre iertarea vrăjmaşilor, despre smerenie şi despre înfruntarea necazurilor. „Nu e prea sporit duhovniceşte. Aş fi preferat să vorbească despre subiecte înalte, despre lucrarea rugăciunii lui Iisus sau despre nevoinţele sfinţilor... Nu mă pot spovedi la el, nu e duhovnicul de care am nevoie, chiar dacă slujeşte atât de frumos” – se gândea Andrei.

A doua zi l-a văzut pe preot mergând pe stradă lângă o fată îmbrăcată cam vulgar. Imaginea l-a surprins atât de tare, încât a făcut câţiva paşi după ei, ca să o vadă mai bine pe fata care semăna cu una dintre fostele sale colege de liceu. Şi, privindu-i, nu a fost atent la maşina care venea în mare viteză şi care l-a lovit puternic.

Nu era vina lui, era vina şoferului care conducea ameţit de băutură. Dar, dacă nu s-ar fi luat după cei doi, ci şi-ar fi văzut de drumul lui, nu ar fi fost lovit.

Maşina l-a trântit la pământ fără să îl calce. Dar impactul fusese puternic şi Andrei îşi pierduse vederea. Urma să fie operat; avea mari şanse de vindecare. Îşi punea nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Nectarie, pe care îl iubea mult.

„Să luăm aminte, Sfintele, sfinţilor...”, auzi o voce care îi întrerupse şirul amintirilor.

Strana începuse să cânte un imn închinat Maicii Domnului şi se auzea atât de frumos, încât pentru câteva clipe Andrei îşi imagină că se află chiar în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos. Îşi dorea de multă vreme să ajungă în acel loc binecuvântat. Înainte de a veni la Lainici îi promisese Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că, dacă operaţia îi va reuşi, următorul pelerinaj îl va face într-acolo.

Imnul se termină şi începu predica.

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...” auzi vocea unui părinte, o voce care îl făcu să tresară. Semăna cu vocea părintelui Alexie, doar că era mai dulce, mai caldă.

„Nu, părintele Alexie nu are ce să caute aici”, îşi spuse, având în inimă regretul că nu îl poate vedea pe preotul care predica.

Era duminica Fiului risipitor. Ar fi preferat să fie o altă duminică, să asculte un cuvânt despre vindecarea unui orb sau a unui alt bolnav. Dar nu avea ce face.

El nu se mai considera un fiu risipitor. Fusese odată fiu risipitor, dar de atunci trecuse mult timp... Se lăsă iarăşi în voia amintirilor. Îşi aduse aminte de prima sa spovedanie, îşi aduse aminte de întâlnirea sa cu părintele Ioan. Viaţa sa a fost schimbată în întregime de această întâlnire.

Auzi cum cel care predica pomeni cuvântul „duhovnic” şi deodată deveni atent: era foarte interesat de acest subiect.

„...şi, când fiul risipitor s-a întors acasă, tatăl i-a ieşit în întâmpinare. Ştim că tatăl este Dumnezeu, iar fiul risipitor este omul păcătos. Ar trebui însă să vedem în tatăl fiului risipitor şi un chip al duhovnicului. Pentru că, într-un fel, toţi creştinii sunt fii risipitori. Toţi ne aflăm în război duhovnicesc, fie că vrem, fie că nu. Unii se predau, alţii luptă până la ultima suflare. Aceasta este crucea noastră: să ne luptăm din toate puterile pentru a fi ai lui Hristos.

Însă, vrem sau nu, în acest război suntem răniţi, mai mult sau mai puţin. Niciun sfânt nu a dus acest război fără a primi nici cea mai mică rană... Ca să fim învingători în această luptă, e foarte important să avem un dascăl bun...”

În timp ce părintele înşira citate din Sfinţii Părinţi despre importanţa duhovnicului, Andrei se rugă iar ca Dumnezeu să îi scoată în cale un duhovnic potrivit. La un moment dat auzi cum părintele vorbea despre ajutorul pe care îl primise el însuşi de la povăţuitorul său.

„Cu frică de Dumnezeu spun că, fără el, m-aş fi scufundat. Sunt ispite mai uşoare, care trec repede. Dar sunt ispite care se prăvălesc asupra noastră ca nişte bolovani. Şi, dacă nu avem un povăţuitor iscusit, nu rezistăm.” Părintele vorbea frumos şi vorbele sale îi mergeau la inimă. Se gândi să se spovedească la acest părinte, după slujbă.

Pentru că vocea acestuia semăna cu a părintelui Alexie, Andrei începu să compare predicile celor doi. Stilul semăna, dar problemele erau diferite. Şi inima era diferită. Părintele Alexie avea în el dorinţa de a-i convinge pe credincioşi să înceapă lupta cea bună. Se asemăna unei căpetenii care îşi încuraja oştirea.

Preotul care predica acum era altfel: se adresa unor soldaţi hotărâţi să lupte şi le arăta tehnica de luptă.

„Câtă diferenţă între un ieromonah şi un preot de mir - îşi spuse. Niciodată preoţii de mir nu vor ajunge la sfinţenia şi la măsura celor din mănăstire, oricât s-ar chinui.”

Era din ce în ce mai hotărât să îşi găsească un duhovnic ieromonah. Aştepta să vadă dacă părintele care predica l-ar fi primit ca ucenic.

„Pentru monahii care îl au pe duhovnic în aceeaşi mănăstire cu ei, este uşor. Dar pentru mirenii care locuiesc departe de îndrumătorul lor, războiul este foarte greu. Pentru că, de multe ori, până să ajungă la doctor, boala se agravează. Dacă l-ar fi avut pe doctor lângă ei, s-ar fi vindecat înainte să se ajungă la alte complicaţii”.

„Aşa este - îşi spuse Andrei - dar ce să mă fac dacă nu am încredere în niciun preot de mir? Nădejdea mea tot în cei din mănăstire rămâne, chiar dacă nu am de gând să mă călugăresc.”

De obicei nu îşi lăsa mintea să rătăcească de la predică, dar de data aceasta, din cauza emoţiei provocate de faptul că îşi dorea să îşi găsească un duhovnic, se aduna mai greu. Iarăşi gândurile sale fură întrerupte. Părintele vorbea despre Casa în care se întorcea fiul risipitor, adică despre Biserică. Cuvintele sale erau pline de putere.

„Trebuie să ne întoarcem din calea păcatului pe calea pe care ne-a arătat-o Hristos, pe calea mântuirii. Astfel vom primi răsplata pe care ne-o dorim, Împărăţia Cerurilor...”

Andrei auzise de multe ori aceste cuvinte. Dar, rostite de acest preot, păreau rostite pentru prima oară. Deşi vorbea de mai mult de o jumătate de oră, în biserică era linişte, nimeni nu se foia, nimeni nu şuşotea. Toţi sorbeau cuvintele predicii.

Andrei era din ce în ce mai convins că omul care vorbea era un adevărat rob al lui Dumnezeu, un om care Îl iubea pe Dumnezeu, un părinte care era în stare să îl înveţe şi pe el să dobândească această dragoste. Abia aştepta să se termine slujba ca să îi spună tatălui său hotărârea sa de a deveni ucenic al părintelui.

Tatăl său se apropiase de biserică abia după moartea soţiei sale, în urma discuţiilor cu Andrei. S-ar fi călugărit chiar, dacă nu ar fi trebuit să se îngrijească de creşterea fiului său. A încercat să trăiască în lume ca un călugăr, a încercat să ţină voturile monahale fără a intra în mănăstire. Mergea la toate slujbele la care mergea şi Andrei. Avea un duhovnic foarte tânăr, părintele Teodor, care era puţin mai mare decât fiul său, şi pe care îl aprecia mult. Fiul său însă nu putea depăşi diferenţa mică de vârstă dintre el şi părintele Teodor, ba chiar îi găsea tot timpul nod în papură. Asta mai ales datorită faptului că avea patima judecării aproapelui: sfânt să fi fost părintele Teodor, Andrei tot ar fi încercat să-i găsească vreun defect.

„Să înţelegem că suntem fii risipitori. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să lepădăm mândria şi păcatele, şi, chemând mila Lui asupra noastră, să ne învrednicim de veşnica mântuire. Amin.”

Părintele intră în altar. Sfânta Liturghie continua, dar Andrei nu mai putea răbda. Căuta cu mâna în dreapta, să îl simtă pe tatăl său. Îl trase de mânecă şi îi spuse:

- După slujbă mă spovedesc. Predica părintelui m-a cucerit...

Tatăl său nu îi răspunse nimic, deşi el aştepta să audă un cuvânt care să îi întărească hotărârea luată. Dar tatăl tăcea, ascultând slujba.

„Tata s-a supărat, nu vrea să mă spovedesc la mănăstire. El ar fi preferat să îmi găsesc un duhovnic mai aproape de noi. Dar nu. Orice ar fi, părinte care să vorbească aşa nu găsesc în tot Bucureştiul.”

Aceleaşi cuvinte i le repetă şi tatălui său, imediat ce ieşiră din biserică: „părinte care să vorbească aşa şi să respire atâta linişte nu găsesc în tot Bucureştiul!”

- Andrei, ştii doar că împreună am fost în biserica părintelui Alexie...

Andrei simţi un duh de răzvrătire:

- Tată, mai lasă-mă cu părintele Alexie, eu vreau să mă spovedesc aici, înţelegi?

Se simţea neînţeles de către tatăl său. Dacă ar fi avut ochii sănătoşi, ar fi luat-o la fugă. Nu mai avusese discuţii contradictorii cu tatăl lui de multă vreme. De când îşi pierduse vederea devenise puţin cam nervos.

Sufletul lui era foarte încordat. I se părea că de hotărârea lui de a se spovedi la acest părinte iubitor de Dumnezeu depindea cel mai important lucru din viaţa lui.

Auzi în apropiere glasul părintelui care predicase. Ieşise destul de repede din biserică, pentru a sta de vorbă cu nişte oameni. La miruit rămăsese stareţul mănăstirii.

- Tată, du-mă la părintele care a predicat. Vreau să vorbesc cu el chiar acum...

Andrei rostise aceste cuvinte cu glas ridicat şi, fără să vrea, fusese auzit şi de alţii. Îl auzise chiar şi părintele care, dându-şi seama că tânărul nu îl vede, veni spre el.

- Sărut-mâna, părinte... - zise tatăl său, bucuros că părintele venise la ei.

- Să fiţi binecuvântaţi - auzi Andrei, în timp ce simţi pe cap o mână care îl binecuvânta. Am auzit că vrei să stăm de vorbă, voinice – îi spuse părintele. Dacă nu vă grăbiţi, vorbim mai pe seară. Dar dacă plecaţi, vorbim acum. Trebuie doar să îi spun părintelui stareţ că întârzii la masă.

Andrei se bucură şi mai mult văzând cât de prietenos părea părintele. Chiar dacă stăteau până seara, nu mai avea răbdare până atunci:

- Părinte, dacă nu vă încurc prea tare, eu aş vrea să vorbesc cu sfinţia voastră chiar acum.

- O clipă, mai întâi trebuie să vorbesc cu altcineva, mă întorc imediat.

Până să plece de lângă ei, la părinte mai veni cineva, cu o voce groasă. Andrei se gândi că, după cum vorbea, acesta era un părinte tare bătrân:

- Părinte, mare bucurie ne-aţi făcut că aţi slujit iar pe la noi. Plecaţi acum?

- Nu, mai stau până mâine.

- Sunteţi cu grupul venit cu autoca-rul?

- Da, sunt pelerini de la noi de la biserică.

- Atunci să îi urcaţi şi până la mine. Să vadă schitul. Nu o să le pară rău.

- Ştiu, părinte Dionisie, urcăm du- pă-masă. Nu vă uitam eu...

- Bine, părinte Alexie, sărut-mâna...

Andrei amuţise. Într-o clipă tot universul lui se răsturnase. Înţelesese tăcerea tatălui său din biserică. Înţelesese că îi judecase greşit pe preoţii de mir. Înţelesese că se înşelase când îl comparase pe părintele care predicase cu părintele de la biserica Adormirea Maicii Domnului: erau una şi aceeaşi persoană...

 

 

Razele Soarelui

  Nu mi-a fost greu recunosc câteva feţe care semănau cu cele pe…  

Raluca Tănăseanu, Radio România Cultural

CUPRINS

  POVEŞTI PENTRU COPIII MARI ŞI MICI………………………. Poveşti cu iubire……

Suspin………………………………..

Ctitorii de taină……………………

Lacrimi………………………………..

Pecete……………………………………

Ultima modă……………………………

Coridă fatală………………………………

Miniaturi……………………………………

Isihie……………………………………….

Mahrama Veronicăi …………………

Mâna care cuvântă…………………

Ansamblul de lângă Gizeh………………

Prigoana uitării…………………………

Prohod iernatic…………………

Apocalipsă…………………………

Mucenicia Cărţilor………………………

Catedrale cu sfinţi în zeghe………………

Răvaş de prigoană…………………….

Ultimul turnir………………………..

Duminica orbului...

Razele Soarelui………………………….

O literatură de mărturisire creştină…….

„Sfârşitul istoriei înseamnă biruinţa Cărţii...”…