Poveşti cu iubire

 

 

„A fost odată un copil care şi-a iubit mult mult de tot mămica…”

- Ce poveste e asta, mămico? Şi eu te iubesc mult… Toţi copiii îşi iubesc mămicile.

„un copil care îşi iubea foarte mult tăticul…”

- Haide, mami, spune-mi o poveste, nu te juca. Dacă te joci, o să-mi fugă de tot somnul...

- Dar asta fac, lasă-mă să povestesc.

- Bine, te las.

- ,,...Şi copilul acesta îşi iubea foarte mult bunicii”.

- Aşa cum îi iubesc eu?

- Şi mai mult… „Atât de mult încât, atunci când bunicul lui a căzut bolnav la pat, copilul nu a mai avut linişte. Se frământa, se tot frământa, plângea tot timpul, neştiind cum să îl ajute…

Şi, odată, când era singur cu bunicul, pentru că ceilalţi erau la câmp, la strânsul recoltei, a văzut cum din ochii acestuia curgeau lacrimi de durere.

- De ce plângi, bunicuţule? - a întrebat copilul.

Bunicul nu i-a răspuns. A început să plângă şi mai tare.

- De ce plângi? Te simţi rău? Te doare tare?

Bunicul a dat din cap, aprobator.

- Cu ce să te ajut?

- Nu ai cu ce, spuse bunicul.

Copilul se gândea cum ar putea să îl ajute.

- Uite, până vin mama şi tata, o să stau aici, lângă tine. Nu te las singur. O să îţi spun poveşti, cum îmi spui tu mie când sunt bolnav.

Şi copilul încercă să spună o poveste. Dar era prea trist ca să spună una din poveştile pe care le auzise tot de la bunicul lui.

- Iartă-mă, bunicule, nu am stare să ţi-o spun pe asta cu pisica leneşă, că o ştii. O să îţi spun alta.

Şi povestea începu…”

- Ce poveste i-a zis, mămico?

- Nu ştiu. „Povestea era atât de frumoasă, încât bunicului i-au trecut durerile ascultând-o. În ziua următoare, bunicul s-a simţit rău din nou. Dar nepotul a început o altă poveste, iar povestea era ca un leac care alunga durerea. Din mintea copilului ieşeau poveşti frumoase, care nu semănau cu alte poveşti. Erau poveşti pentru oameni mari… După ce au văzut cât de mult îl ajutau pe bunic poveştile copilului, au încercat să vadă dacă leacul e bun şi pentru alţi bolnavi. L-au dus pe copil la alţi bolnavi şi pe unii poveştile îi vindecau, unora le alinau durerile, iar asupra altora nu aveau nicio putere.

Într-o zi, prin satul acela au trecut patru hoţi. Auzind despre copil, s-au gândit că ar putea să scoată mulţi bani de pe urma lui. Aşa că, într-o după-masă, au reuşit să –l prindă pe copil şi au fugit cu el departe, departe.

După câteva săptămâni de mers, pe drum, unul din hoţi s-a îmbolnăvit şi l-au pus pe copil să îi spună o poveste. Copilul, mai de frică, mai din milă, s-a apucat să povestească. Dar durerea bolnavului nu s-a micşorat. Chiar şi ceilalţi au început să se simtă rău şi i-au cerut copilului să tacă. În ziua care a urmat, au mai încercat o dată. Dar iarăşi s-au simţit rău şi ceilalţi, aşa că nu l-au mai lăsat pe copil să vorbească. Le era din ce în ce mai rău şi s-au gândit că poate sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru fapta lor. Dar lăcomia era prea mare, aşa că nu au vrut să îl aducă pe copil înapoi la părinţii săi. Au încercat să facă bani de pe urma copilului. L-au pus să spună poveşti, dar poveştile nu ajutau pe nimeni. Bolnavii rămâneau la fel de bolnavi. De vină era copilul – inima lui era frământată de dorinţa de a-şi vedea părinţii şi bunicii.

Într-o zi, supăraţi şi plictisiţi, hoţii s-au hotărât să îl părăsească pe copil în pădure. Le era frică să îl omoare cu mâinile lor, ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să fie pedepsiţi în alt fel de Dumnezeu. Copilul nu a stat singur acolo multă vreme, pentru că pădurarul l-a găsit şi l-a dus la casa sa. Numai că nu vorbeau aceeaşi limbă… A trecut multă vreme până ce copilul a învăţat limba pădurarului. Până să o înveţe, a uitat propria limbă. Pentru că acolo, în pădure, nu era decât el cu pădurarul şi nu mai avea cu cine să mai vorbească. A uitat şi numele satului său, aşa că nu ştia în ce direcţie ar fi trebuit să o apuce ca să îşi regăsească familia.

A stat lângă pădurar câţiva ani, dar până la urmă iubirea de părinţi l-a biruit. Aşa că a plecat la întâmplare, hotărât să colinde lumea întreagă până îi va găsi. Şi a plecat. A mers din sat în sat, cumpărân-du-şi mâncare cu banii pe care îi primise de la pădurar. Era din ce în ce mai trist, se gândea că merge într-o direcţie greşită, dar era hotărât să meargă până la sfârşitul vieţii sale.

Odată a mers câteva zile fără să afle niciun sat în drum. Îi era foarte foame, dar nu avea ce face. În faţa sa era un drum greu – avea de străbătut nişte munţi înalţi – şi i s-a făcut rău. Tremura de frig, dar voia să continue drumul. Munţii îi aminteau de copilăria sa. „Munţi sunt în toată lumea – se gândea –, dar dacă după munţii aceştia îmi voi găsi părinţii? Bunicii au murit deja, poate. Dar măcar pe părinţi să îi găsesc.” Şi a plecat la drum. Fiind seară, nu şi-a dat seama că, la o răspântie, a luat-o înspre munte în loc să o ia spre satul care era aproape. A mers ce a mers, dar nu după multă vreme a căzut la pământ. A zăcut acolo până seara. L-au găsit a doua zi nişte oameni care mergeau să taie de lemne. L-au pus în căruţă şi l-au adus în sat. După ce l-au aşezat într-un pat, gazdele l-au lăsat singur în cameră. Au spus că pleacă după doctor. Şi, după o vreme, în camera lui… a intrat un copil. Copilul a intrat, cu sfială, s-a aşezat în- tr-un colţ şi a început să spună o poveste.

Călătorul se simţea prea bolnav ca să aibă stare de poveşti. La început, nici nu era atent la cuvintele copilului. Dar, încet-încet, a început să plângă. Se simţea la fel de rău, dar plângea din ce în ce mai tare… Copilul vorbea o limbă pe care el o uitase de mult, din copilărie. Abia înţelegea povestea.

Copilul a terminat povestea şi s-a ridicat, sfios, pregătindu-se să plece, în timp ce gazdele intrau în cameră. Văzându-i ochii în lacrimi, l-au întrebat dacă se simţea mai bine.

- Da, mă simt mai bine. Dar nu am putut asculta povestea cu atenţie. Pentru că… pentru că o ştiu. Am spus-o şi eu, când eram mic, bunicului meu. Vorbea greu, cu mari eforturi, dar bucuros că auzea din nou limba copilăriei sale…

- E o poveste de peste munţi, din satul poveştilor pentru oamenii mari, îi spuseră gazdele. Puţini din copiii noştri au ajuns până acolo. Dar unii au învăţat poveşti foarte frumoase, poveşti care vindecă bolnavii, spuse stăpânul casei.

- Dar nu toţi copiii pot spune poveştile astea, doar copiii care îşi iubesc mult părinţii. Puterea poveştii nu stă în poveste, ci în cel care o spune, zise femeia lui. De fapt, dacă ştiţi povestea, înseamnă că aţi trecut şi dumneavoastră pe acolo…

Bolnavul se simţea mai bine.

- Vreau să plec acum, nu mai pot sta, spuse.

- Acum? Nu, mai stai în pat, să te refaci. Dar poţi pleca mâine dimineaţă, cum răsare soarele.

Călătorul nu putu să închidă un ochi toată noaptea, de emoţie. Ştia că e aproape de casă, de părinţi… Dimineaţa devreme a pornit la drum. A mers până la trecătoare, a traversat munţii şi a ajuns în satul său seara târziu. Satul era mai mare, cu multe case noi. Dar nu i-a fost greu să dea de casa părinţilor. A bătut la poartă. I-a deschis fratele său mai mare, care nu l-a recunoscut. A crezut că e doar un călător, aşa că l-a poftit într-o cameră şi i-a adus de mâncare.

- Părinţii tăi ce fac, unde sunt?

- Tatăl meu e bolnav şi mama stă lângă el să îl îngrijească. E bolnav de supărare… Îi e dor de fratele meu mai mic. Am avut un frate care a dispărut în-tr-o zi de acasă. Unii ziceau că poate s-a înecat, alţii că poate a plecat pe munte şi s-a rătăcit. Alţii spuneau că l-ar fi luat nişte călători cu ei. Dar de ce să fi plecat de acasă? Nu avea niciun motiv. Mai ales că îi iubea foarte mult pe părinţi…

- Am auzit că în satul ăsta sunt copii care ştiu poveşti frumoase, care alungă bolile.

- Da, sunt, dar tatăl meu are trupul sănătos, doar sufletul e trist, spuse fratele cel mare.

- Dacă mă laşi, o să îi spun şi eu o poveste. O poveste pe care copiii din sat nu o ştiu. O poveste care o să îl ajute…

- Mă duc să îl întreb dacă vrea să te asculte, zise fratele. Nu ştiu însă dacă îl vei putea ajuta cu ceva, că nici alte poveşti nu l-au ajutat.

- Lasă-mă să încerc, spuse călătorul.

Intrară în camera bolnavului.

- Vă rog să mă iertaţi, dar vreau să vă spun şi eu o poveste. Povestea mea.

- Spune, spuse bolnavul, vreau să te ascult.

Călătorul îşi dădu seama că tatăl său era prea trist ca să aibă stare de poveşti, dar avea totuşi puterea de a-l asculta pe musafir, pentru că voia să fie o gazdă binevoitoare.

„A fost odată, acum vreo zece ani, un copil care îşi iubea mult părinţii şi bunicii”.

- Ce poveste e asta? întrebă fratele cel mare.

- Lasă-l să povestească, spuse bolnavul, căruia chipul călătorului i se părea cunoscut şi nu îşi aducea aminte unde îl mai văzuse.

„A fost odată un copil care îşi iubea mult părinţii. Şi bunicii. Atât de mult, încât odată, când bunicul lui era bolnav, s-a apucat să îi spună o poveste pentru a-i alina durerea. Şi povestea a fost atât de frumoasă, încât bunicul s-a simţit mai bine. Sau poate nu era povestea frumoasă, poate doar era spusă cu multă iubire, dar şi-a făcut efectul. Era o poveste deosebită, o poveste pentru oameni mari. Chiar dacă o puteau înţelege şi unii copii. Toţi s-au mirat de felul în care băiatul îşi arăta iubirea faţă de bunicul său. Mai ales că l-au dus pe copil şi pe la casele vecinilor bolnavi,iar unora poveştile le alinau durerile”.

Mama şi-a recunoscut prima fiul. Dar a tăcut, l-a lăsat să povestească până la capăt.

Şi călătorul a povestit cum a fost furat de hoţi, cum a fost dus departe-de-parte, cum a fost găsit de pădurar. A povestit cum a crescut şi cum a pornit la drum în căutarea părinţilor săi.

- „Şi, când zăcea bolnav într-o casă de la poalele munţilor, un copil i-a spus o poveste. Şi a recunoscut în ea povestea pe care, mic fiind, i-o spusese bunicului său. A doua zi a pornit la drum şi, spre seară, a ajuns la casa părinţilor săi…”

- Adică la casa noastră, zise tatăl, ridicându-se singur din pat ca să îşi îmbrăţişeze băiatul.

- La casa noastră, zise călătorul, întinzând un braţ spre tatăl său şi al doilea spre mama sa. La casa din satul poveştilor pentru oameni mari – zise cu emoţie. Îi dădură lacrimile.

Mare bucurie a fost atunci în sufletele lor. A fost o sărbătoare pentru tot satul. Bucurându-se de întoarcerea fiului său, tatăl s-a pus pe picioare. A avut o bătrâneţe senină, alături de soţia sa. Şi, ori de câte ori boala se apropia de ei, fiul lor cel mic le spunea o poveste şi boala pleca din casa lor… Aşa că poate mai trăiesc şi astăzi, dacă sacul cu poveşti al fiului lor nu s-a terminat…”.

- Frumoasă poveste, mămico, zise băiatul. Dar cam scurtă.

- Acum culcă-te. Diseară o să îţi spun una mai lungă…

Mama plecă din camera copilului. Se întoarse după câteva minute, să vadă dacă somnul îl biruise pe băiat. Îl găsi stând în pat, cu mâinile sprijinite de bărbie.

- Ce faci, voinice? Nu dormi?

- Nu, nu dorm. Somnul mi-a trecut de tot. Mă gândesc, mă tot gândesc la o poveste nouă, frumoasă, pe care să i-o spun bunicii, să văd dacă se va simţi mai bine. Îmi pare tare rău că e bolnavă.

- Te gândeşti să îi spui o poveste? O să îţi spun ceva care o să te bucure. Atunci când te-ai născut, bunica era foarte bolnavă. Însă atât de mult s-a bucurat că ai venit pe lume, încât s-a luptat cu boala şi a învins-o. Şi, atunci când ai împlinit un an, ţi-a scris o felicitare – pe care o vei citi şi tu când o să mergi la şcoală. Când o să înveţi să citeşti, poate înveţi mai repede…

- Şi ce scrie acolo?

- Ceva foarte important pentru tine. Răspunsul la frământarea asta din cauza căreia nu poţi dormi acum…

- Ce scrie? Ce scrie?

- „La Mulţi Ani, povestea noastră frumoasă. La Mulţi Ani!”

- Adică, eu sunt povestea bunicilor?

- Da, a lor şi a noastră. Şi trebuie ca viaţa ta să fie o nouă pagină din această poveste.

- O nouă pagină? Înseamnă că o să fie o poveste lungă, spuse copilul, luându-şi mama în braţe…