Razele Soarelui

„S-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor...”, am citit cu durere din Psaltire, şi somnul m-a cuprins. Am visat atunci cum o ceată de sfinţi coborau pe pământ să vadă de mai păstrează cineva predaniile Părinţilor, de mai trăiesc urmaşi ai Purtătorilor-de-Dumnezeu. Sfinţii s-au oprit în faţa unui morman în care erau strânse o parte dintre cărţile scrise nu cu multă vreme în urmă; cineva le aruncase grămadă, unele peste altele. Sfinţii s-au apropiat, mâhniţi că văd cum cărţile zac în praf, şi au început să citească din ele.

 

Nu mi-a fost greu recunosc câteva feţe care semănau cu cele pe care le ştiam din icoane. Sfântul Apostol Pavel citea cu faţa luminoasă din scrierile Bătrânului Justin, marele dascăl al Serbiei; iar Teodor Studitul, după ce a rupt câteva cărţi eretice, s-a oprit asupra textelor Părintelui Serafim, cel cu nume de floare. Sfântul Simeon, Noul Teolog, citea cu ochii în lacrimi din mărturia Preacuviosului Părinte Sofronie, îmbunătăţitul ucenic al Sfântului Siluan.

 

„Nu, încă nu a sosit ceasul, pentru ei sfârşitul va întârzia!”, a spus cel care semăna cu Bătrânul din Patmos. Şi ceilalţi au plecat, fiecare în altă parte de lume, ca să aprindă candelele de la mormintele celor care i-au înţeles şi cu vrednicie i-au urmat.

Iar apoi s-au ridicat la cer ca să le mulţumească.

 

Am auzit cum bat clopotele pentru utrenie şi m-am trezit. Era Duminica Tuturor Sfinţilor. Înainte să merg la slujbă am aprins şi eu o candelă pentru cei care nu şi-au plecat genunchii lui Baal...

O literatură de mărturisire creştină

 

Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

 

 

„Faţă de cuvântul rostit la altar, literatura are o libertate mai mare.” „Literatura poate sprijini cuvântul rostit la amvon.” „Sunt oameni pe care i-a întors la Dumnezeu o poezie religioasă.”

 

Sunt cuvinte ale Profesorului, unul din personajele piesei de teatru a lui Danion Vasile „Taina iubirii”. Au caracter de maxime, au aerul unei profesiuni de credinţă din care se naşte însuşi actul de a scrie literatură. Literatura - ancilla theologiae, iată un subiect de meditaţie, între altele pe care le propune cartea lui Danion Vasile.

Caută autorul o întemeiere pentru demersul său? Nu era necesară, pentru că de la început literatura a venit în întâmpinarea vieţii de credinţă. Piatra de temelie a poeziei româneşti este „Psaltirea în versuri” (1673), cunoscuta transpunere a psalmilor lui David în limba română de către Dosoftei.

În contextul desacralizat al literaturii moderne şi postmoderne, al secularizări-lor de toate felurile, pledoaria lui Danion Vasile are o ţintă precisă – literatura de mărturisire creştină, pe care ne-am dori-o cu adevărat o prezenţă vie, lucrătoare, roditoare, în producţia imensă de carte actuală. Nici nu e de mirare că asistăm la o adevărată invazie a limbajului suburban în proză, de vreme ce atâţia ani literatura de mărturisire creştină a fost interzisă, după cum nu e de mirare că apare o aşa-zisă autoare cu blasfemiile din piesa „Evangheliştii”. Şi e şi mai puţin de mirare că mai e şi premiată, pentru că o asemenea alegere pentru premiere, ca în cazul oricărui premiu, exprimă o opţiune simbolică de promovare a unei anumite direcţii. Pe scurt, s-ar rezuma la îndemnul: „Blasfemiaţi şi veţi fi premiaţi!”.

„Taina iubirii” apare ca un balsam, ca o contrapondere la o asemenea direcţie. Este un text ambiţios, în care se regăsesc teme cât pentru trei-patru piese de teatru: rugăciunea, taina nunţii, lucrarea de mântuire, cultura creştină, intelectualii şi biserica etc. Inspiraţia năvalnică a autorului transmite acea fierbinte încredere în adevărurile pe care le mărturiseşte şi care capătă, în aceste contexte, hainele specifice paginii de teatru. Se vede de departe - pentru cel care cunoaşte activitatea lui Danion Vasile - că, venind dinspre pagina de concepte teologice, de eseu pe teme morale şi de disciplină a informaţiei, are senzaţia unei libertăţi mai mari, dar totul rămâne sub supravegherea atentă a teologului, pentru ca nu cumva, dincolo de înfăţişările diferitelor momente ale acţiunii şi gândirii personajelor, să se strecoare un element neadecvat. El ştie că şi altcineva e foarte atent la tot (personajul... negru!) şi că se impune contracararea manevrelor sale.

„Taina iubirii” ne-a amintit de teatrul lui Lucian Blaga, un teatru, după cum se ştie, mai mult de bibliotecă, şi aceasta pentru că nu pe spectacolul evenimentelor mizează, ci pe aventura gândirii personajelor. Probabil că evoluţia spre o mai puternică intuire a faptului de viaţă ar aduce un spor de autenticitate. Rămâne, în cuvintele acestor personaje, o adâncă sete de puritate, care ar putea fi a unei generaţii în căutarea de orizonturi elevate ale existenţei.

„File din sufletul meu” este un jurnal al stărilor lirice ale unui eu foarte atent la temperatura sa sufletească. Notaţii, poezii, ca nişte tatonări ale disponibilităţilor afective în ebuliţie. Danion Vasile a izbutit să comunice în- tr-un fel original câteva momente ale înfiorărilor sale mistice (când vorbeşte de iubită, versul are o pulsaţie stilistică mai modestă) şi suntem siguri că nu se va opri aici. Referinţa noutestamentară, subtilităţile teologice găsesc un veşmânt adecvat (vezi „Mâna care cuvântă” - un text antologic), deşi mai sunt aspecte de cizelat.

Când dă frâu liber trăirii şi nu pare obsedat de detalii tehnice, e mai firesc, face să se audă o voce lirică inconfundabilă.

 

***

Extras din „Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, document care prin decizia Sinodului arhieresc din anul 2000 este studiat în seminariile şi în facultăţile de teologie ortodoxă din Rusia:

„Propovăduind veşnicul adevăr al lui Hristos unor oameni care trăiesc în nişte condiţii istorice schimbătoare, Biserica realizează acest lucru prin intermediul formelor de cultură specifice timpului, naţiunii, diferitelor grupări sociale.

Ceea ce a fost conştientizat şi trăit de unele popoare şi generaţii, uneori poate fi descoperit din nou de ceilalţi oameni, devenind ceva intim şi uşor perceptibil pentru ei.

Nicio cultură nu poate fi considerată unica accepta-bilă pentru exprimarea mesajului spiritual creştin. Limbajul cuvintelor sau cel al chipurilor prin care este exprimată evlavia, metodele şi mijloacele lui, în mod firesc se schimbă odată cu mersul istoriei deosebindu-se în dependenţă de contextul naţional şi de orice alt context. (…)

Biserica se foloseşte de diferitele părţi ale culturii pentru a exprima adevărul creştin. Iconograful ortodox, poetul, filozoful, muzicianul, arhitectul, actorul şi scriitorul apelează la mijloacele artei pentru a-şi exprima experienţa înnoirii lor spirituale, pe care au dobândit-o şi pe care doresc să o împărtăşească şi celorlalţi.

Cultura profană este capabilă de a fi vehicul al evlaviei. Şi acest lucru este deosebit de important în cazul în care slăbeşte influenţa creştinismului din societate, sau când autorităţile civile intră într-o luptă deschisă cu Biserica”.

 

 

„Sfârşitul istoriei înseamnă

biruinţa Cărţii...”

 

- interviu cu Danion Vasile -

 

Domnule Danion Vasile, Simpozionul tinerilor teologi, care s-a desfăşurat în aceste zile la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a luat sfârşit. Astăzi a avut loc expunerea materialelor de la Secţia de literatură. Aş dori să ne spuneţi câteva păreri legate de aceste materiale şi, mai apoi, să ne vorbiţi despre piesa de teatru pe care aţi prezentat-o.

Nu mă aşteptam ca interesul colegilor mei, al celor de o vârstă cu mine şi al celor care încă mai sunt studenţi, să fie atât de modest faţă de o astfel de manifestare. Aş încerca o comparaţie. Când mă aflam în primul an de facultate a avut loc un concurs de literatură religioasă, cu două secţii, creaţie şi recitare. La secţia creaţie am fost vreo 40-50 de participanţi. Concursul respectiv a însemnat pentru mine foarte mult. Nu numai prin faptul că am luat locul întâi, ci mai ales prin faptul că m-a stimulat pe calea scrisului. Văzând că sunt atâţia studenţi cu care îmi pot împărtăşi pasiunea scrisului, am prins elan. M-aş fi aşteptat ca astăzi să fie foarte mulţi tineri dornici să îşi facă publică opţiunea de a scrie. Când scrii, nu scrii numai pentru tine. Şi văzând că astăzi au fost aşa puţini vorbitori m-am întristat: înseamnă că tinerii nu mai vor să scrie. Asta înseamnă că, pe undeva, e o problemă. Din moment ce lumea, publicul cititor, are nevoie de literatură creştină, şi acestui gen de literatură îi lipsesc autorii, situaţia nu are cum să mă bucure.

Care credeţi că este motivul acestei lipse?

S-ar putea să fie tocmai faptul că tinerii teologi consideră teologia ca pe o ştiinţă oarecare. Nu e normal ca o facultate care ar trebui să te aprindă ca o torţă să rămână fără roade. Tinerii sunt cuprinşi de o amorţeală foarte periculoasă. Nu mă refer numai la faptul că ei nu scriu literatură. Ar putea face altceva. Dar faptul că nu scriu exprimă faptul că, pe undeva, ceva nu este în regulă. Tinerii nu scriu pentru că le lipseşte dorinţa de a scrie şi curajul de a scrie. Eu cred că cei care aleg să studieze Teologia ar trebui să îşi dorească să fie mărturisitori ai credinţei creştine. E normal faptul că nu toţi studenţii sunt poeţi. Dar faptul că sunt atât de puţini poeţi printre tinerii teologi mi se pare anormal. Deşi m-am aşteptat ca interesul pentru literatură să crească, aşa ceva nu s-a întâmplat, cel puţin nu s-a întâmplat încă.

De ce lipsesc artiştii creştini, sau mai bine zis de ce sunt atât de puţini artişti creştini?

Întrebarea aceasta m-a frământat multă vreme. A fi artist creştin, sau a fi intelectual creştin, e un lucru foarte greu: presupune a merge pe calea sfinţeniei. În momentul în care un intelectual vrea să fie creştin trebuie să se smerească, trebuie să înţeleagă că scopul creaţiei sale trebuie să fie folosul aproapelui, şi nu câştigarea gloriei sau a aplauzelor. Or asta e foarte greu: sunt câţiva artişti creştini, sau mai bine zis consideraţi creştini, şi între ei sunt şi mai puţini care vor să meargă pe calea cea îngustă a Evangheliei. Lumea înţelege prin artist creştin un artist între ale cărui teme cea religioasă ocupă un loc important, eventual cel principal. Artistul creştin trebuie să fie cu totul altceva: să fie un mărturisitor. Să fie un fel de preot la altarul literelor. Asta presupune o transfigurare lăuntrică aparte. Presupune în primul rând jertfă. A scrie frumos înseamnă a trăi frumos. Experienţa ortodoxă ne arată că omul poate spune şi mărturisi numai ceea ce trăieşte. Adică viaţa nu poate fi mimată. În momentul în care vrei să fii un bun scriitor creştin trebuie să încerci să devii un bun creştin. Nu poţi da mărturie despre ceea ce nu ai cunoscut.

Şi credeţi că artiştii creştini sunt puţini pentru că lipsesc cei care vor să dea o asemenea mărturie?

Nu, mărturie vor să dea mulţi. Dar ei înţeleg că această mărturie costă. Şi preţul li se pare prea mare. Preferă să facă altceva. Preferă să se joace cu talanţii pe care i-au primit de la Dumnezeu.

Spuneţi-ne de ce v-aţi hotărât să scrieţi teatru?

Impactul este mult mai mare atunci când oamenii văd şi aud ceva decât atunci când citesc. Teatrul facilitează transmiterea mesajului. Mult mai intensă este participarea spectatorilor decât a cititorilor. Sunt conştient însă că, deocamdată, oamenii vor alege mult mai uşor un spectacol de divertisment decât o piesă de teatru cu subiect religios. Dar, dacă dramaturgii vor da dovadă de iscusinţă, şi dacă vor fi ajutaţi de regizori talentaţi, teatrul religios va primi aprecierea publicului.

Ce probleme întâmpină un dramaturg creştin?

În primul rând lipsa unor erminii, a unor canoane care să îl ajute să se desfăşoare. Pen­tru iconari totul e simplu: experienţa de sute de ani a predecesorilor le dă posibilitatea de a alege între două tipuri de artă. Unii iconari cred că au de ales între o artă tradiţionalistă şi o artă inovatoare. De fapt alegerea este între o artă în care autorul Îl mărturiseşte pe Dumne­zeu, folosind talanţii primiţi, şi o artă în care autorul se mărturiseşte pe sine, exploatând motivul religios.

Cum credeţi că ar trebui să fie canoanele dramaturgiei creştine?

Nu cred că vor exista asemenea canoane. Dar ar trebui totuşi să fie precizate anumite principii. Un prieten al meu, regizor de teatru radiofonic, a pus pe unde o dramatizare după cartea lui Iov. Eu nu ştiu în ce măsură teatrul se poate intersecta cu relatările scripturistice. Nu ştiu în ce măsură e bine ca într-o piesă de teatru să o vedem reprezentată pe Maica Domnului sau pe Sfântul Nicolae.

Sunteţi de părere că e greşită reprezenta­rea personajelor biblice?

Nu am o părere precisă, dar cred că da. Cum ar putea o actriţă să exprime curăţia Maicii Domnului? Sau cum ar putea un actor să exprime râvna Sfântului Nicolae, care atunci când l-a pălmuit pe Arie nu a fost biruit de mânie omenească, ci ardea de dragoste pentru Hristos?

Eu am evitat să introduc elemente riscante, elemente nesigure, elemente care să producă efecte nedorite. Chiar dacă piesa mea nu este deloc o piesă cuminte, o piesă standard, am încercat să nu inovez acolo unde nu stăpâneam terenul. Cred că e un început buni­cel, şi sper că alţii vor scrie mai bine după mine...

Prin piesa de teatru pe care tocmai aţi pre­zentat-o încercaţi să îi stimulaţi pe cei care au primit talantul scrisului.

Piesa „Taina iubirii” e o piesă la care am lucrat mult. În forma iniţială ea a fost tipărită sub titlul „Epifanii”. După ce am tipărit-o mi-am dat seama că e nevoie să existe cititori creştini, că în momentul în care va exista cere­rea va apărea şi oferta. În forma actuală piesa e dedicată cititorilor care, dezamăgiţi de faptul că lumea aceasta nu îi împlineşte, vor să afle câte ceva despre taina iubirii creştine. În forma iniţială mesajul principal al textului era tocmai de a-i stimula pe tineri să scrie.

Şi dumneavoastră sunteţi tânăr...

Da, dar specialitatea mea nu e dramaturgia, cum nu e de altfel nici poezia. Cărţile pe care le-am tipărit arată care este specialitatea mea. Pot spune că am scris teatru încercând să acopăr un gol în literatura creştină contempo­rană. Eu îmi doresc ca alţii să scrie teatru şi poezie, iar eu să rămân cu cărţile mele - despre tineri, despre neopăgânism, despre farisei, despre familie, despre necazuri... Fiecare să facă ce ştie mai bine. Dacă ar fi fost alţi dramaturgi creştini în generaţia mea, eu nu cred că aş mai fi scris teatru. Îi lăsam să o facă ei, şi ar fi făcut-o mai bine. Acelaşi lucru e valabil şi în ceea ce priveşte poezia: dacă ar fi fost mai mulţi poeţi tineri, eu aş fi stat deoparte. V-am spus că în primul an de facultate am obţinut primul loc la concursul de literatură creştină al facultăţii. Lucrul acesta m-a obligat. Mi-am spus că, de vreme ce am fost considerat atunci cel mai iscusit, deşi eu am reţineri faţă de talentul meu poetic, trebuie să scriu în continuare. Şi am scris.

În ce constau reţinerile faţă de propriile poezii?

Dacă aş fi critic de specialitate, cred că aş considera că poezia lui Danion Vasile nu e poezie propriu-zisă. E o încercare de a scrie poezie...

Atunci de ce scrieţi?

Scriu datorită faptului că poeziile mele şi-au găsit susţinători. Faptul că unii oameni au fost impresionaţi de ele e pentru mine un semn că nu scriu degeaba. În poezia mea există anumite elemente originale, care nu sunt greu de observat. Cred că poezia reli­gioasă contemporană ar face bine dacă ar ţine cont de astfel de elemente.

Eu mi-am dorit foarte mult să există o poe­zie ca cea pe care o scriu eu. Ştiu că există poezie religioasă de o înaltă ţinută. Dar mi se pare că îi lipseşte latura catehetică. Adică o poezie religioasă care produce doar o anumită excitaţie estetică de moment nu mi se pare întreagă. Cred că rostul poeziei religioase este tocmai de a modela sufletele, de a îndemna la cugetare, de a-i ajuta pe oameni să se orien­teze. Poezia poate fi un izvor de putere.

Ce anume v-a făcut să vă orientaţi spre o astfel de poezie?

În primul rând literatura închisorilor. Se ştie că în închisori mărturisitorii noştri s-au hrănit nu numai cu rugăciunea lui Iisus şi cu Psalmi, s-au hrănit şi cu poezii religioase. În prigoana comunistă poezia religioasă româ­nească a fost supusă unui veritabil examen pe care l-a trecut cu bine. E uşor să spui că o po­ezie îţi umple plămânii sufleteşti. Dar e mai greu să dovedeşti, în faţa prigonitorilor, că această poezie ţi-a dat putere.

Acesta este cauza pentru care motivul pri­goanei apare des în poeziile dumneavoastră?

Nu. Vă voi spune care e cauza: în momen­tul în care Sfântul împărat Constantin cel Mare a dat libertate cultului creştin, vieţuirea duhovnicească a creştinilor a slăbit, şi cei mai râvnitori au plecat în pustie şi au împodobit pustia cu mănăstiri; tot aşa, după prigoana co­munistă, a existat riscul ca libertatea de mani­festare a credinţei să aducă după sine o răcire a trăirii duhovniceşti. Astăzi faptul de a fi creştin nu presupune niciun risc. Există marea ispită de a alege să trăim o credinţă căldicică, rece chiar. În faţa acestei ispite una dintre cele mai bune arme este cugetarea la pătimirea mărturisitorilor dreptei credinţe. Noi vedem că la nivel mondial se fac eforturi pentru pace planetară, pentru libertatea credinţelor reli­gioase. Dar, paradoxal, Sfânta Scriptură ne arată că, din motive pe care deocamdată nu le înţelegem, în cele din urmă va birui, chiar dacă temporar, răul. Şi chiar dacă noi nu vom prinde acele vremuri, ne aflăm într-o perioadă de prigoană permanentă: este vorba de pri­goana pe care o ridică împotriva noastră vrăjmaşul diavol; diavolul care încearcă să monopolizeze cultura şi care şi-a pus pecetea pe o mare parte a culturii contemporane. Nu direct, ci mai ales indirect. Voi reproduce o cugetare a părintele Justin Popovici: „arianis­mul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul Euro­pei contemporane. Dacă priviţi la cultura Eu­ropei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om, şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al intelectualilor noştri?...”, se întreba marele părinte, şi întrebarea lui e cât se poate de actuală.

Vedeţi o alternativă la această cultură antropocentrică?

Alternativa culturii creştine este o alternativă cât se poate de serioasă. Nădăjduiesc că, în câţiva ani, vom avea scriitori care vor şti ca printr-o astfel de literatură să câştige cititorii. Aş vrea să fac aici o mică precizare: nu sunt partizanul unei literaturi exclusiv elitiste, care să ajungă numai la un număr restrâns de cititori ţintă. Cred că paralel cu această literatură rasată ar trebui să existe o literatură creştină pentru marea masă de oameni. Mai exact ar trebui identificate categoriile de public cititor şi ar trebui să existe o literatură care să corespundă cerinţelor fiecărei categorii. De ce are atâta succes Paolo Coelho? Pentru că are un public foarte variat. Temele lui incită, temele lui provoacă. Şi modul în care scrie este degajat. Cărţile lui se citesc uşor (chiar dacă unele sunt smintitoare, iar altele chiar ucigătoare de suflet - n.n.). Cred că aici este cheia succesului său extraordinar: în marea abilitate de a captiva atenţia fără să obosească. Un alt exemplu cred că ar fi şi mai potrivit: mult-discutatele telenovele. De ce se uită oamenii la astfel de filme? Pentru că sunt foarte obosiţi pentru a face altceva mai interesant. Cred că ar trebui să existe o literatură creştină care să poată fi citită de oameni obosiţi după o zi de muncă, de oameni care nu au stare să citească nici din Pateric, şi nici din Vieţile Sfinţilor.

Cum credeţi că ar fi primită de critică o astfel de literatură?

Ar fi ironizată, ar fi criticată. De altfel, tipărind piesa de teatru „Epifanii” nu m-am aşteptat să mi se facă recenzii apreciative în revistele de specialitate. Cred că a tipări o astfel de literatură presupune un anumit curaj: acela de a fi criticat, acela de a fi ironizat...

Dar acesta este riscul pe care ar trebui să şi-l asume orice scriitor.

E adevărat, numai că atunci când încerci să tratezi subiecte religioase ai mult mai multe şanse să fii luat în râs. Dacă Dostoievski ar fi contemporan cu noi, nu cred că ar fi luat în serios. Dar dau un exemplu care îmi confirmă spusele: poetul Daniel Turcea, pe care părintele Stăniloae îl considera cel mai mare poet religios creştin, este aproape necunoscut în ţara noastră. De ce? Pentru că pe cât de mult a fost apreciată în lumea literaţilor poezia sa cvasi-păgână, pe atât de puţin a fost recunoscută valoarea poeziei sale creştine.

De ce?

Oamenii de cultură preferă să idolatrizeze cultura, şi au reţineri faţă de cei care încearcă să o aşeze la locul cuvenit, la locul de slujitoare a cultului.

Ce riscuri credeţi că ar implica dezvoltarea unei literaturi creştine?

Mă voi referi numai la două dintre ele: unul ar fi ca scriitorii, de dragul succesului, să piardă din vedere roadele citirii şi să denatureze mesajul creştin. Adică, nevrând să accepte rolul smerit de a-i duce pe cititori de mână până la poarta Bisericii, să prefere să cultive o literatură plăcută la citit, bună la gust, dar care să nu determine schimbări sufleteşti, să nu convingă de foloasele implicării în viaţa bisericească. Al doilea risc ar fi ca, dacă până acum a cam lipsit literatura creştină, au cam lipsit poezia, romanele, nuvelele, peste câtăva vreme să se ajungă la extrema opusă: să fie atât de multă încât oamenii să nu mai ştie ce să mai aleagă. Acelaşi lucru s-a întâmplat pe piaţa de carte religioasă: dacă până la revoluţia din ’89 cărţile se găseau foarte greu, acum s-au tipărit tone de cărţi, şi oamenii nu ştiu ce să aleagă.

Cum credeţi că se pot rezolva astfel de probleme?

Prima se poate rezolva simplu: dacă autorii merg pe calea arătată de Evanghelie, dacă se luptă cu ispita succesului, spovedindu-se cu sinceritate, Dumnezeu îi va ajuta să scrie ce trebuie. Cu cea de-a doua problemă, deşi alegerea va fi greu de făcut, va exista totuşi o alternativă la această invazie neopăgână cu care ne asaltează mass-media. Şi cred că preoţii ar putea încuraja literatura de calitate. Într-un fel, autorii fără talent vor rămâne fără cititori, şi problema se va rezolva. Chiar dacă non-valorile vor avea parte de publicitate, sper că cititorii vor avea iscusinţa să facă selecţia potrivită.

În încheiere v-aş ruga să ne spuneţi cum vedeţi dumneavoastră raportul dintre mesajele pe care ar trebui să le transmită literatura creştină şi cele cu care mass-media - şi în mod special televiziunea - murdăreşte minţile oamenilor?

Nu cred că antiteza este între carte şi televizor. Sau nu ar trebui să fie. Există o grămadă de cărţi la fel de nocive din punct de vedere spiritual ca imaginile de desfrâu şi de violenţă cu care ne ispiteşte televiziunea.

Totuşi, dacă dintr-un anumit punct de vedere prin carte putem înţelege prietenul nostru, călăuza noastră în războiul duhovnicesc, iar dacă prin televizor putem înţelege duşmanul care se luptă să ne întineze minţile, s-ar putea spune că, până la un punct, biruinţa va fi de partea televizorului. Oamenii, flămânzi de pâine şi dornici să vadă circul şi divertismentul prezentat la televizor, vor încerca să uite de carte, vor încerca să fugă de cărţile duhovniceşti. Dar, în cele din urmă, la sfârşitul istoriei binele va triumfa. Putem spune că sfârşitul istoriei înseamnă biruinţa cărţii asupra televizorului. A Cărţii cărţilor, care este Sfânta Scriptură, dar şi a tuturor cărţilor duhovniceşti care i-au îndreptat pe oameni spre Hristos...