Френсис А. Шеффер. Трилогия

 

Francis A. Schaeffer

TRILOGIA

Cartea întâi:

Dumnezeu care există

Cartea a doua:

Evadare din raţional

Cartea a treia:

El există şi nu tace

 

Cuvânt înainte

Francis A. Schaeffer:

Omul şi viziunea lui

de J. I. Packer Era mic de statură, avea o frunte bombată şi brăzdată… Dar ce spunea era captivant. Cuvintele lui aveau fermitate, trădând viziune; amabilitate,…

Cartea întâi

 

DUMNEZEU CARE EXISTĂ

 

 

Prefaţă la

  Dumnezeu care există şi Evadare din raţional

Universul nu era însărcinat cu viaţă şi nici biosfera cu omul. Numărul

Omului ca om suntem gata să îi spunem cale bătută. (B. F.…  

Capitolul doi

 

 

Primul pas în linia disperării: filozofia

 

 

Hegel, poarta de intrare

Cartea de faţă nu intenţionează să trateze exhaustiv evoluţia gândirii din vremea Renaşterii… Adevărul, în sensul antitezei, este legat de principiul… Trebuie să înţelegem aici importanţa sincronizării. Învăţătura lui…

Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare

  Disperarea omului modern ia multe forme. Este o disperare în profunzime,… Nihilismul modern este cea mai simplă formă de disperare. Acesta se vede lămurit, de exemplu, în…

Folosirea cuvintelor şi a simbolurilor

Aceasta transcende emoţia. Se creează iluzia comunicării şi a conţinutului, astfel că atunci când un… De asemenea, este important să observăm că noua teologie a… Dar noua teologie foloseşte simbolul exact revers. Singurul lucru pe care îl au în comun uzajul…

Creştinismul istoric şi dilema omului

Nefiind determinat de cauze exterioare, Dumnezeu 1-a creat pe om asemenea Lui, o persoană nedeterminată. Aceasta este o idee dificilă… Acesta este miracolul omului şi miracolul istoriei. Este opusul… A pretinde că omul a fost creat în aşa fel încât să nu se poată revolta…

Identificarea punctului de tensiune

Comunicarea cu cineva ca mine Comunicarea se realizează când o idee pe care o am în minte… Deoarece folosim cuvinte pentru a comunica idei, se pot ivi o serie de probleme ce ţin de limbă. Cea mai…

De la punctul de tensiune la Evanghelie

De ce există un loc pentru conversaţie1

Vizibilitatea

Pe de altă parte, deşi există „Biserica invizibilă” (adică toţi creştinii din lume), Biserica nu trebuie… Între oamenii lui Dumnezeu trebuie să existe comuniune şi… Poziţia sociologică a creştinului este că problemele sociologice care există, indiferent care…

Realism în prezentare

Demonstrarea caracterului lui Dumnezeu trebuie să fie existenţială. Existenţialiştii au dreptate aici, deşi… Cristos spune: „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi,… Cât de mult ar trebui să ne bucurăm de cuvintele Apostolului Ioan: „Copilaşilor, vă scriu…

Cuvânt înainte

  Dacă cineva doreşte să plece în străinătate… Nu este suficient doar atât, mai ales dacă el doreşte să comunice realmente cu cei printre care…

Ase

Nebunia

Încă nu am epuizat acest subiect al saltului. Există şi alte domenii în care acesta se face manifest. E importantă aici o carte a lui Michel Foucault (1926- ) intitulată Nebunie şi civilizaţie.¹ Într-o recenzie a cărţii apărută în The New York Review of Books (3 noiembrie 1966), intitulată „In Praise of Folly”, Stephan Marcus de la Universitatea Columbia comentează: „În orice caz, lucrul căruia Foucault i se opune în cele din urmă este autoritatea raţiunii... Aici Foucault reprezintă o tendinţă importantă în gândirea contemporană avansată. În disperarea sa cauzată de puterile transcendente ale intelectului raţional, el formulează un adevăr permanent al vremii noastre – secolul al XlX-lea nu a reuşit să-şi împlinească promisiunile.” Cu alte cuvinte, moştenitorii Iluminismului promiseseră că vor da un răspuns unificat pe baza raţionalului, iar Foucault susţine, în mod corect, că această promisiune nu a fost împlinită.

Recenzorul continuă: „În parte, acesta este motivul pentru care el se întoarce în cele din urmă la artiştii şi gânditorii nebuni sau pe jumătate nebuni ai erei moderne... Aceştia rearanjează lumea prin declaraţiile lor; mediată de nebunia lor, limbajul artistic pe care-1 folosesc dramatizând culpabilitatea lumii şi obligând-o să se recunoască pe sine şi să-şi reordoneze conştiinţa. Nimeni nu poate să nege cu bună ştiinţă forţa şi adevărul acestor observaţii; ele surprind realitatea situaţiei vieţii intelectuale a momentului de faţă – moment care a ajuns să gândească despre sine ca fiind post-orice, post-modernist, post-istoric, post-psihologic, post-sociologic... Suntem în situaţia de a fi respins sistemele de gândire ale secolului al XlX-lea şi al XX-lea, de a le fi epuizat, fără să punem în locul lor un adevăr nou sau fără să fi descoperit ceva de o magnitudine comparabilă cu care să le înlocuim.”

Cu alte cuvinte, raţionaliştii nu au găsit nici o unitate sau speranţa unei soluţii raţionale. Aşa că Foucault urmează gândirea lui Rousseau în concluzia ei logică: realitatea ultimă în libertatea autonomă este nebunia. Există un câştig în a fi nebun, fiindcă atunci eşti liber.

 

NONRAŢIONALUL – ADEVĂRATA LIBERTATE ESTE NEBUNIA

RAŢIONALUL – OMUL ESTE MORT

 

S-ar putea obiecta aici că aceasta este o idee izolată, susţinută atât de Foucault, cât şi de recenzorul lui, că, fiind total extremistă, e neimportantă. Şi totuşi, narcomania serioasă a fost o boală mentală autoimpusă şi se spera atunci, temporară. Consecinţele narcomaniei şi ale schizofreniei sunt uluitor de asemănătoare, lucru pe care l-au înţeles mulţi în anii '60. Deci Foucault nu era prea departe de Aldoux Huxley. Nu trebuie să ni-1 imaginăm ca fiind prea izolat ca să prezinte vreo importanţă pentru înţelegerea erei noastre – şi pentru înţelegerea scopului dualităţii şi dihotomiei. Finalitatea logică a dihotomiei, care separă speranţa de raţiune, e abandonarea întregii raţiuni.

Trebuie spus din nou, ca în cazul trecerii de la narcomania filozofică la narcomania ca evadare, sau ca în trecerea de la pornografia filozofică la pornografia de dragul pornografiei, că în domeniul pe care îl analizăm ideile unor oameni ca Foucault sunt prea puţin luate în seamă în anii '80. Dar trebuie să insistăm încă o dată că nu putem înţelege în totalitate anii '80, dacă nu ne aducem aminte că societatea noastră este unde este datorită acestor concepţii elaborate în anii '60. S-ar putea ca în anii '80 oamenii să „urmeze sistemul” pur şi simplu, dar atitudinile lor sunt diferite şi sistemul ca atare e diferit de ceea ce a fost înainte ca aceste schimbări să se fi produs.

 

Nivelul superior în film şi televiziune

Acest concept aproape monolitic poate fi simţit în cinematografie şi în televiziune la fel de bine ca şi în celelalte domenii la care ne-am referit deja. Talentaţii producători de filme filozofice clasice (Bergman, Fellini, Antonioni), cineaştii avangardişti din Paris sau cele două curente neo- din Italia au avut în esenţă acelaşi mesaj. Oamenii întreabă adesea care televiziune e mai bună – cea americană sau BBC-ul? Ce este preferabil: să te distrezi până o mierleşti sau să fii ucis prin lovituri plasate cu iscusinţă? Se pare că aceasta este diferenţa. BBC-ul e mai bun, în sensul că e mai serios, dar e pătruns într-un mod covârşitor de mentalitatea secolului al XX-lea. Întâmplător, am vizionat acel program de televiziune BBC în care a fost folosit pentru prima dată celebrul cuvânt obscen. A urmat un grozav protest public. Un asemenea procedeu era în mod evident o îndepărtare serioasă de vechile standarde, totuşi, aş spune că, dacă ni s-ar da şansa unei alegeri şi dacă ar trebui să alegem, ar fi preferabil să existe zece mii de astfel de cuvinte obscene decât prezentarea aproape subliminală a gândirii secolului al XX-lea, la Televiziunea Engleză, fără folosirea cuvintelor obscene. Lucrul cu adevărat periculos e că semenilor noştri li se implementează această mentalitate a secolului al XX-lea, fără ca ei să-şi dea seama. De aceea această mentalitate a penetrat la nivelurile culturale mai joase la fel de bine ca printre intelectuali.

Bergman a declarat că toate filmele lui de început aveau ca scop răspândirea existenţialismului. Apoi, asemenea lui Heidegger, a ajuns la concluzia că acesta nu e adecvat. De aceea, a realizat un film – The Silence – care a oglindit schimbarea aceasta radicală. The Silence afirmă credinţa că omul este cu adevărat mort. Filmul a introdus un nou gen de cinematografie – ochiul camerei de luat vederi scrutează pur şi simplu viaţa şi consemnează în termeni nonumani că ea e lipsită de semnificaţie. Filmul este compus dintr-o serie de imagini neconectate între ele prin vreo declaraţie umană.

Această concepţie apare şi la scriitorii „negri”, nihilişti, ai zilelor noastre. Ea conferă importanţă şi cărţii lui Capote, In Cold Blood. Unul din lucrurile pe care aproape toţi criticii l-au remarcat în privinţa cărţii lui Capote, imediat după apariţia ei, e că nu exprimă nici o judecată morală. Ea relatează pur şi simplu – el a ridicat arma crimei şi a făcut aşa şi aşa – nişte afirmaţii pe care şi un computer cuplat la o cameră de filmat ar fi în stare să le producă.

Însă cea mai surprinzătoare declaraţie cinematografică nu a fost aceea că omul e mort la nivelul inferior, ci forţa cu care se exprimă ce este omul aflat în urma saltului deasupra liniei despărţitoare. Primul dintr-o serie de asemenea filme a fost The Last Year at Marienbad. Aceasta nu e doar părerea mea. Regizorul filmului a explicat că este tocmai ceea ce a vrut el să exprime prin acest film. De aceea apar în film coridoare lungi, nesfârşite, iar coeziunea peliculei lipseşte. Dacă omul e mort sub linia despărţitoare, deasupra ei, în urma saltului iraţional, omul a rămas fără categorii. Nu există categorii, pentru că ele sunt legate de raţionalitate şi de logică. De aceea, adevărul şi neadevărul nu sunt puse în antiteză, nu există bine şi rău – pur şi simplu pluteşti la întâmplare.

Juliet of the Spirits a fost un alt film din cele câteva de genul acesta. Un student din Manchester, Anglia, mi-a spus că are de gând să vadă a treia oară Juliet of the Spirits pentru a putea să-şi dea seama ce este real şi ce e fantezie în film. Eu nu-1 văzusem încă la acea dată, dar l-am văzut mai târziu într-un mic teatru de artă din Londra. Dacă l-aş fi văzut înainte, i-aş fi spus să nu se mai ostenească. Poţi să-1 vezi de zece mii de ori fără să înţelegi nimic. A fost făcut intenţionat în aşa fel încât să-1 împiedice pe spectator să distingă între ce e real şi ce e fantezie în film. Nu există nici un fel de categorii. Nu putem şti ce e real, ce e iluzie, ce e psihologie sau ce e nebunie.

Blow-Up al lui Antonioni este o nouă proclamare a aceluiaşi mesaj, o prezentare a omului modern aflat la nivelul superior, fără nici un fel de categorii. Filmul subliniază un aspect vital: fiindcă nu există categorii o dată ce dihotomia e acceptată, ceea ce omul plasează la nivelul superior este lipsit de relevantă.

Misticismul nivelului superior

Misticismul fără nici un fel de dumnezeu, aşa cum l-am numit mai înainte, este, prin urmare, un misticism fără categorii; aşa că nu contează dacă la nivelul superior folosim termeni religioşi sau nereligioşi, simboluri artistice sau pornografie.

Acelaşi principiu caracterizează şi teologia radicală – nu numai omul e mort sub linia despărţitoare, ci şi Dumnezeu. Teologia „morţii lui Dumnezeu” a declarat foarte limpede: „Ce rost are să vorbim despre Dumnezeu la nivelul superior, când nu ştim nimic despre El. S-o spunem cinstit: Dumnezeu este mort.” După periplul nostru prin cultura generală, putem înţelege acum de ce aceşti teologi s-au săturat de joc. De ce să ne mai încurcăm în toate aceste cuvinte religioase. De ce să nu spunem pur şi simplu că totul s-a terminat, de ce să nu acceptăm concluzia raţională a nivelului inferior că Dumnezeu a murit.

Aşa că teologia liberală radicală poate fi reprezentată astfel:

 

NONRAŢIONALUL DOAR CUVÂNTUL CONOTATIV

„DUMNEZEU” –

NICI UN CONŢINUT PENTRU

„DUMNEZEU”

NICI UN DUMNEZEU PERSONAL

RAŢIONALUL DUMNEZEU ESTE MORT

OMUL ESTE MORT

 

Având în vedere golul de la nivelul superior despre care am mai vorbit, teologii liberali radicali nu ştiu că există ceva care se corelează cu conotaţia asociată cuvântului dumnezeu. Tot ce au ei este un răspuns semantic bazat pe un cuvânt conotativ. Sus, deasupra liniei despărţitoare, teologia radicală rămâne cu acel philosophic other – ceva infinit şi impersonal. Aceasta apropie gândirea apuseană de cea orientală. Noul teolog 1-a pierdut pe Dumnezeul unic şi personal-infinit al revelaţiei biblice şi al Reformei. Mare parte a teologiei liberale de astăzi mai păstrează cuvintele doar ca substitute care-L desemnează pe Dumnezeu.

T. H. Huxley s-a dovedit un profet inspirat în această privinţă. În 1890,² el a afirmat că va veni o vreme când oamenii vor abandona întregul conţinut al credinţei, în special din naraţiunea scripturală pre-avraamică. Apoi: „Nemaifiind în legătură cu vreun fapt de orice fel, credinţa se înalţă pentru totdeauna într-o inaccesibilitate arogantă în faţa atacurilor celor infideli.” Deoarece teologia modernă a acceptat dihotomia şi a scos din sfera lumii verificabile lucrurile care ţin de religie, ea este acum în situaţia profeţită de bunicul Huxley. Teologia modernă diferă acum foarte puţin de agnosticismul sau chiar de ateismul anilor 1980.

Aşadar, în zilele noastre domeniul credinţei este plasat în iraţional şi ilogic, opuse raţionalului şi logicului, în neverificabilul opus verificabilului. Reprezentanţii noii teologii folosesc mai degrabă cuvinte conotative decât cuvinte definite – cuvinte-simboluri, fără nici un fel de definiţie, în contrast cu simbolurile ştiinţifice care sunt definite cu multă atenţie. Credinţa nu poate fi contestată pentru că ea poate fi orice – nu avem posibilitatea abordării prin categoriile normale.

Isus – stindardul fără mesaj

Cu toate acestea, şcoala „morţii lui Dumnezeu” a continuat să folosească cuvântul Isus. De exemplu, Paul Van Buren a spus în The Secular Meaning of the Gospel că problema de astăzi este moartea cuvântului dumnezeu. Dar, continuă el, aceasta nu înseamnă că suntem mai săraci acum, căci tot ceea ce ne trebuie găsim în omul Isus Cristos. Dar Isus se dovedeşte a fi aici un simbol nedefinit. Aceşti teologi folosesc cuvântul Isus pentru că el este înrădăcinat în memoria rasei umane. Este de fapt un umanism pe al cărui stindard religios stă scris „Isus”, cuvânt căruia îi pot da orice conţinut doresc ei. De aceea, vom vedea că aceşti oameni au procedat la un transfer subit şi au împins cuvântul Isus la nivelul superior, transformându-1 într-un cuvânt conotativ. Aşadar observăm încă o dată că nu contează cuvintele aflate la nivelul de sus – fie acestea chiar şi cuvinte biblice – atâta timp cât sistemul se bazează pe un salt.

 

NONRAŢIONAL ISUS

RAŢIONALITATEA – DUMNEZEU ESTE MORT

 

Acest lucru arată clar înspre imperioasa nevoie de vigilenţă a creştinului. În Weekend Telegraph din 16 decembrie 1966, Marghanita Laski vorbeşte despre noile tipuri de misticism, şi întreabă: „În orice caz, cum se poate dovedi dacă ele sunt adevărate sau false?” Ea vrea să spună, cu alte cuvinte, că lucrurile religioase au fost mutate din sfera discutabilului şi plasate în domeniul nondiscutabilului, unde putem afirma orice fără teama de a fi aprobaţi sau contrazişi.

Creştinul evanghelic trebuie să fie foarte atent, deoarece unii evanghelici au afirmat recent că important nu este să aprobăm sau să dezaprobăm enunţuri, ci tot ce contează este întâlnirea cu Isus. Când un creştin face o asemenea afirmaţie, el se plasează, conştient sau inconştient, la nivelul superior.

 

NONRAŢIONALUL – ÎNTÂLNIREA CU ISUS

RAŢIONALUL – LIPSA DE PREOCUPARE PENTRU DOVEDIREA

SAU CONTRAZICEREA UNOR ENUNŢURI

 

Dacă credem că scăpăm de unele presiuni ale dezbaterii moderne, minimalizând importanţa Scripturii sub forma ei propoziţională şi plasând pur şi simplu cuvântul Isus sau experienţa la nivelul superior, atunci trebuie să ne confruntăm cu o întrebare: care este diferenţa între a proceda astfel şi a face ceea ce a făcut lumea seculară în misticismul ei semantic, ori teologia radicală? În ultimă instanţă, omul secular se află în pragul negării existenţei vreunei diferenţe.

Dacă ceea ce e plasat la nivelul superior e despărţit de raţionalitate şi Scripturile (în special atunci când acestea tratează istoria sau cosmosul) nu sunt înţelese ca ceva deschis verificării, de ce ar trebui să acceptăm mai degrabă nivelul superior evanghelic decât pe acela al teologiei radicale moderne? Pe ce bază trebuie să facem o astfel de alegere? De ce n-ar putea fi aceasta la fel de bine o întâlnire sub numele de Vishnu? Într-adevăr, de ce nu am căuta o experienţă, fără întrebuinţarea vreunui asemenea cuvânt, prin folosirea drogurilor?

Nevoia noastră urgentă astăzi este să înţelegem sistemul modern ca pe un întreg şi să evaluăm semnificaţia dualităţii, a dihotomiei şi a saltului. Nivelul superior, am văzut, poate lua mai multe forme – unele religioase, altele seculare, unele abjecte, altele curate. Dar esenţa sistemului este că nu contează tipul de cuvinte folosite la nivelul superior – nici chiar în cazul unui cuvânt atât de iubit ca Isus.

Am ajuns în situaţia în care, atunci când aud cuvântul Isus – care înseamnă atât de mult pentru mine din pricina Persoanei şi a lucrării lui Isus cel istoric – ascult cu atenţie, deoarece, din nefericire, mi-e mai teamă de cuvântul Isus decât de aproape orice alt cuvânt din lumea modernă. Cuvântul e folosit ca un stindard fără un mesaj definit şi generaţia noastră este îmbiată să-1 urmeze. Însă nu există un conţinut raţional, scriptural prin care să fie testat, Şi astfel a ajuns să fie folosit pentru a afirma tocmai contrariul celor afirmate de Isus. Oamenii sunt chemaţi să urmeze cuvântul acesta cu un entuziasm deosebit, în special în noua moralitate, care urmează teologia radicală. Acum e un gest eristic să te culci cu o femeie sau cu un bărbat, dacă ea sau el are nevoie de tine. Atâta timp cât încerci să fii uman, te asemeni cu Isus dacă te culci cu cineva – cu preţul, trebuie să precizăm, călcării chiar a moralităţii pe care Isus însuşi a propovăduit-o. Dar acest lucru nu are importanţă pentru astfel de oameni, fiindcă ţine de nivelul inferior, de domeniul raţional, scriptural.

Am ajuns, deci, în situaţia de temut în care cuvântul Isus a devenit duşmanul Persoanei Isus, şi al învăţăturii lui Isus. Trebuie să ne temem de acest drapel fără mesaj definit care este cuvântul Isus, nu pentru că nu L-am iubi pe Isus, ci tocmai pentru că îl iubim. Trebuie să luptăm împotriva acestui drapel care face apel la motivaţii adânc înrădăcinate în memoria rasei, şi care este folosit în favoarea formei şi controlului sociologic. Şi trebuie să-i învăţăm şi pe copiii noştri spirituali să facă la fel.

Această tendinţă în continuă accelerare mă face să mă întreb dacă nu cumva, când a spus că în vremurile din urmă vor veni şi alţi cristoşi, Isus S-a gândit la ceva de genul acesta. Nu trebuie să uităm niciodată că marele duşman care va veni este Anticristul; el nu este anti-non-Crist. El este anti-Cristul. Tot mai mult în ultimul timp, cuvântul Isus, separat de conţinutul Scripturilor, a devenit inamicul lui Isus cel istoric, care a murit, a înviat, care va veni din nou şi care este Fiul etern al lui Dumnezeu. Aşadar, să avem grijă. Dacă noi, evanghelicii, vom aluneca în dihotomie, separând întâlnirea cu Isus de conţinutul Scripturii (inclusiv acele porţiuni ale Scripturii care pot fi discutate şi verificate), ne vom azvârli fără voie, pe noi şi generaţia următoare, în sorbul sistemului modern. Acest sistem există în jurul nostru ca un consens aproape monolitic.

 

 

Capitolul

Şapte

Raţionalitatea şi credinţa

Iată acum câteva din consecinţele aşezării nebiblice a credinţei în opoziţie cu raţionalitatea.

Prima consecinţă a plasării creştinismului la nivelul superior ţine de domeniul moralităţii. Întrebarea care se pune este cum putem stabili comunicarea între creştinismul plasat la nivelul superior şi moralitatea vieţii de zi cu zi. Răspunsul este că nu putem. După cum am văzut, la nivelul superior nu există nici un fel de categorii, şi prin urmare, nivelul superior nu poate furniza categorii! În consecinţă, ceea ce constituie astăzi un act cristic este pur şi simplu ceea ce majoritatea Bisericii sau a societăţii îşi închipuie că e de dorit la un moment dat. După ce această separare are loc nu mai putem păstra o moralitate veritabilă în lumea reală, ceea ce obţinem este doar un set relativ de reguli morale.

A doua consecinţă a acestei separări e că nu mai avem o bază adecvată pentru legislaţie. Întregul sistem legislativ al Reformei a fost elaborat pornind de la faptul că Dumnezeu a revelat ceva real în viaţa comună. În străvechea clădire a Curţii Supreme a Elveţiei din Lausanne există o pictură bine realizată a lui Paul Robert, intitulată Justiţia instruind judecătorii. Jos, în prim-planul marelui tablou mural, artistul prezintă multe tipuri de litigii – soţia împotriva soţului, arhitectul împotriva constructorului, şi aşa mai departe. Cum vor judeca judecătorii pricinile lor? Iată cum judecăm într-o ţară reformată, declară Paul Robert. El a reprezentat Justiţia indicând cu sabia o carte pe care stau scrise cuvintele: „Legea lui Dumnezeu”. Omul Reformei avea o bază pentru legislaţie. Omul modern a respins nu numai teologia creştină, ci şi posibilitatea a ceea ce strămoşii noştri aveau ca bază pentru moralitate şi lege.

O altă consecinţă este că în felul acesta se înlătură răspunsul la problema răului. Răspunsul creştinismului la problema răului porneşte de la Căderea reală, completă, istorică. Poziţia creştină autentică susţine că în istoria spaţio-temporală a existat un om neprogramat (liber), care a făcut o alegere liberă şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. O dată ce respingem acest fapt trebuie să ne confruntăm cu afirmaţia profundă a lui Baudelaire: „Dacă există un Dumnezeu, atunci El este Diavolul”, sau cu afirmaţia lui Archibald MacLeish din piesa J.B.: „Dacă El e Dumnezeu, atunci nu poate fi bun; dacă este bun, nu poate fi Dumnezeu.” Fără răspunsul creştinismului, şi anume că Dumnezeu a creat un om cu semnificaţie într-o istorie cu semnificaţie, unde răul este rezultatul revoltei lui Satan şi apoi al revoltei spaţio-temporale a omului, nu există alt răspuns decât acceptarea afirmaţiei lui Baudelaire. O dată ce respingem răspunsul creştin istoric, tot ce mai putem face este să facem un salt la nivelul superior şi să spunem că, în ciuda tuturor evidenţelor, Dumnezeu este bun. Să remarcăm că, dacă acceptăm dualitatea, crezând că astfel evităm conflictul cu cultura modernă şi cu consensul din gândire, suntem prinşi într-o iluzie, căci după ce vom face câţiva paşi în această direcţie, ne vom trezi exact unde sunt şi ei.

A patra consecinţă a plasării creştinismului la nivelul superior este că ne ratăm astfel şansa de a evangheliza oamenii reali ai secolului al XX-lea în starea în care se află ei de fapt. Omul modern tânjeşte după un răspuns diferit de cel al damnării lui. El n-a acceptat linia disperării şi dihotomia pentru că aşa a vrut el, ci pentru că, pe baza evoluţiei fireşti a presupoziţiilor sale raţionaliste, a fost nevoit să o facă. Din când în când, el poate să vorbească cu mult curaj, dar în ultimă instanţă tot disperare este.

De aceea, creştinismul are ocazia să spună clar că răspunsul lui conţine tocmai lucrul după care tânjeşte omul modern – unitatea gândirii. El dă un răspuns unificat pentru viaţă în totalitatea ei. E adevărat că omul trebuie să renunţe la raţionalismul lui; dar mai apoi, pe baza a ceea ce poate fi discutat, el are posibilitatea de a-şi recupera raţiunea. Acum se poate observa de ce am insistat înainte atât de mult asupra diferenţei dintre raţionalism şi raţionalitate. Omul modern a pierdut-o pe aceasta din urmă. Dar o poate avea din nou, cu un răspuns unificat privind viaţa, de pe baza a ceea ce este deschis verificării şi discutării.

Prin urmare, nu trebuie să uităm, în calitate de creştini, că dacă ne lăsăm prinşi în cursa despre care am avertizat, ne vom găsi în situaţia – printre altele – de a spune în cuvinte evanghelice ceea ce necredinciosul formulează în cuvintele lui. Dacă vrem să-1 abordăm în mod eficient pe omul modern, nu trebuie să preluăm şi noi această dihotomie. Trebuie să lăsăm Scripturile să spună adevărul atât despre Dumnezeu însuşi, cât şi despre domeniul în care Biblia atinge istoria şi cosmosul. Predecesorii noştri, reformatorii, au înţeles foarte bine acest lucru.

Aşa cum am mai spus, din perspectiva naturii infinite noi suntem separaţi total de Dumnezeu, dar din perspectiva personalităţii suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu poate să ne vorbească despre El însuşi – nu în mod exhaustiv, dar într-un mod conform cu adevărul. (Fiind nişte creaturi finite, nu putem cunoaşte nimic în mod exhaustiv.) Apoi ne vorbeşte despre lucrurile din lumea finită, creată. Ne-a spus lucruri adevărate despre istorie şi cosmos. În felul acesta noi nu suntem lăsaţi la voia întâmplării.

Dar acest răspuns există numai dacă aderăm la perspectiva reformată asupra Scripturilor. Nu ajunge să spunem că Dumnezeu Se revelează pe Sine în Isus Cristos, pentru că nu este suficient conţinut în această afirmaţie, dacă ea este separată de Scripturi. Atunci ea devine un alt stindard lipsit de mesaj. Tot ceea ce ştiu în legătură cu această revelare prin Cristos vine din Scripturi. Isus însuşi nu a separat autoritatea Lui de autoritatea Cuvântului scris. El a acţionat pe baza unităţii dintre autoritatea Lui şi conţinutul Scripturilor.

În toate acestea este implicat şi un element personal. Cristos este Domn peste toate lucrurile – peste toate aspectele vieţii. Nu are rost să spunem că El este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Domn peste toate lucrurile, dacă El nu este Domn peste întreaga mea viaţă intelectuală unificată. Sunt un făţarnic sau plin de echivocuri dacă celebrez Domnia lui Cristos, dar încerc să-mi păstrez autonomia în unele domenii ale vieţii mele. Acest lucru e adevărat, indiferent dacă e vorba de viaţa mea sexuală sau de cea intelectuală, ori chiar de un aspect veleitar al vieţii mele intelectuale. Autonomia, de orice fel ar fi ea, este greşită. Autonomia în ştiinţă sau în artă este greşită, dacă prin ştiinţă şi artă autonomă înţelegem o ştiinţă şi o artă care nu conţin mesajul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că rămânem cu o ştiinţă sau cu o artă statică – dimpotrivă. Ele ne dau doar structura în interiorul căreia – finită fiind – libertatea este posibilă. Ştiinţa şi arta nu pot fi plasate la nivelul inferior autonom fără a se ajunge la acelaşi sfârşit tragic, repetat de-a lungul istoriei. Am văzut că, de fiecare dată când nivelul inferior a devenit autonom, indiferent ce nume i s-a dat, el a „înghiţit” nivelul superior. A dispărut nu numai Dumnezeu, ci libertatea şi omul deopotrivă.

Biblia îşi este singură dovadă

Sunt întrebat adesea: „Cum de poţi să comunici cu aceşti oameni atât de diferiţi de noi? Se pare că vorbeşti în aşa fel încât ei reuşesc să înţeleagă ce le spui, chiar dacă nu-ţi acceptă spusele.” Pot fi invocate mai multe motive pentru acest lucru, dar unul dintre ele este că încerc să-i conving să analizeze sistemul biblic şi adevărul conţinut de el, fără să fac apel la autoritatea oarbă – după care cineva trebuie să creadă doar pentru că familia lui crede, sau ca şi cum intelectul nu ar avea nici un rol de jucat în această problemă.

Aşa am devenit şi eu creştin. Am frecventat mulţi ani la rând o biserică „liberală” şi am decis că singurul răspuns posibil, pe baza a ceea ce auzeam acolo, e agnosticismul sau chiar ateismul. Nu cred că aş fi putut ajunge la o decizie mai logică pornind de la teologia liberală. Am devenit un agnostic iar apoi am început să citesc Biblia pentru întâia oară, cu intenţia de a o pune faţă-n faţă cu filozofia greacă pe care tocmai o citeam. Am făcut acest lucru ca pe un act de onestitate, din moment ce renunţasem deja la ceea ce credeam eu că este creştinismul, deşi nu citisem niciodată Biblia în întregime. După aproximativ şase luni am devenit creştin deoarece mă convinsesem că răspunsul pe care-1 dă Biblia este suficient pentru problemele de care eram conştient la acea dată, şi încă într-un mod extraordinar.

Am avut dintotdeauna tendinţa de a gândi în imagini, aşa că îmi imaginam problemele mele ca pe nişte baloane care plutesc pe cer. Pe atunci nu cunoşteam atâtea din problemele esenţiale la care se gândesc oamenii. Dar ceea ce era extraordinar pentru mine (şi este încă şi astăzi) a fost că atunci când m-am aplecat asupra Bibliei, am descoperit nu numai că ea a înlăturat problemele aşa cum ar sparge o armă antiaeriană baloanele dispersate, ci a făcut ceva mult mai fantastic – a răspuns la probleme în sensul că eu, aşa limitat cum eram, puteam sta ca şi cum aş fi avut un cablu în mână cu toate problemele şi răspunsurile interconectate sub forma unui sistem, în structura căruia Biblia spune că există adevăr. Şi am văzut această experienţă personală repetându-se mereu şi mereu. Sistemul pe care Biblia îl prezintă poate fi luat şi adus pe piaţa ideilor emise de oameni şi lăsat să stea singur în picioare şi să pledeze pentru sine.

Să remarcăm că sistemul Bibliei este diferit de oricare altul, căci este singurul sistem religios sau filozofic care ne spune de ce îi este îngăduit omului să facă ceea ce de fapt trebuie să facă – şi anume, să se ia pe sine însuşi ca punct de plecare. De fapt, nu putem porni de altundeva decât de la noi înşine – fiecare om vede prin propriii săi ochi – dar acest lucru implică o adevărată problemă. Cu ce drept pornesc eu de aici? Nici un alt sistem nu-mi explică acest drept al meu. Dar Biblia îmi răspunde la întrebarea de ce pot să fac ceea ce trebuie să fac – adică să încep cu mine însumi.

Biblia spune, înainte de toate, că la început toate lucrurile au fost create de un Dumnezeu personal şi infinit care există dintotdeauna. Aşadar, ceea ce există este mai degrabă intrinsec personal decât impersonal. Apoi Biblia spune că El a creat toate lucrurile în afara Lui. Termenul „în afara Lui” este, cred eu, cea mai bună modalitate de a vorbi despre creaţie cu omul secolului al XX-lea. Folosim sintagma aceasta nu într-un sens spaţial, ci pentru a nega că universul ar fi o extensie panteistă a esenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu există – un Dumnezeu personal care există dintotdeauna – şi El a creat toate lucrurile în afara Lui. Din această cauză, pentru că universul are un început cu adevărat personal, dragostea şi comunicarea (ce sunt o povară pentru omul secolului al XX-lea) nu sunt contrare existenţei aşa cum este ea. Universul are un început personal, care se opune unui început impersonal, de aceea dorinţa omului de a avea dragoste şi comunicare nu se opune existentului în sine. Şi lumea este o lume reală, căci Dumnezeu a creat-o cu adevărat independentă de Fiinţa Sa. Ceea ce a creat El este real în mod obiectiv, aşa că există cauză şi efect cu adevărat istorice. Există istorie veritabilă şi există un „eu” veritabil.

În acest cadru al unei istorii cu semnificaţie, Biblia spune că Dumnezeu a făcut omul într-un mod special, după chipul Său. Dacă nu înţelegem că relaţia fundamentală a omului e orientată în sus, trebuie să încercăm s-o căutăm în jos. Orientând-o în jos, însă, omul care se raportează la animal este astăzi foarte demodat. Astăzi omul modern caută să se relaţioneze la maşină.

Dar Biblia spune că eu trebuie să mă raportez nu în jos, ci în sus, pentru că am fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Omul nu e o maşină.

Dacă respingem originea intrinsec personală a universului, ce altă perspectivă ne rămâne în schimb? Trebuie spus răspicat că nu rămâne un alt răspuns final decât acela că omul e un produs al impersonalului, la care se adaugă timpul şi hazardul. Nimeni n-a reuşit vreodată să explice personalitatea pornind de la această bază, deşi au încercat mulţi, asemenea lui Teilhard de Chardin. Aşa ceva nu se poate face. Dacă nu începem cu personalitatea, simpla concluzie care se impune este că suntem produsele naturale ale impersonalului, la care se adaugă timpul şi hazardul. Şi nimeni nu a arătat în ce fel timpul şi întâmplarea pot produce o schimbare calitativă dinspre impersonal înspre personal.

Dacă teoria de mai sus ar fi adevărată, atunci am fi pierduţi fără speranţă. Dar când Biblia spune că omul e creat după chipul unui Dumnezeu personal, ea ne dă un punct de plecare. Nici un sistem umanist nu permite omului vreo justificare pentru a porni de la sine. Răspunsul Bibliei este absolut unic. În acelaşi timp, Biblia explică de ce poate omul să facă ceea ce trebuie să facă (să pornească de la sine), şi îi dă punctul de referinţă adecvat, care este Dumnezeul personal şi infinit. Toate acestea sunt într-un contrast total cu alte sisteme în care omul porneşte de la sine, fără să ştie de ce are dreptul să procedeze astfel, şi nici în ce direcţie să se îndrepte.

Pornind de la mine însumi, şi totuşi...

Când vorbim de posibilitatea ca omul să pornească de la sine însuşi pentru a înţelege sensul vieţii şi al universului, trebuie să ne definim atent termenii. Există două concepte sau idei despre cunoaştere care nu trebuie confundate. Primul este conceptul raţionalist sau umanist – şi anume că omul, fiind total independent şi autonom, poate construi un pod înspre adevărul ultim – ca şi cum ar încerca să făurească un pod suspendat deasupra unei prăpăstii infinite. Acest lucru nu e posibil, pentru că omul este limitat şi ca atare nu poate indica cu certitudine înspre nimic. El nu poate să stabilească suficiente universalii pornind de la sine însuşi. Sartre a înţeles foarte clar acest lucru, atunci când, negăsind un punct de referinţă infinit, a conchis că totul trebuie să fie absurd.

Al doilea concept este cel creştin. El afirmă că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul poate porni de la sine însuşi – nu ca fiinţă infinită, ci ca una personală. În plus, la fel de important este (aşa cum vom vedea mai jos) că Dumnezeu a dat omului căzut o cunoaştere plină de conţinut, de care el are disperată nevoie.

Faptul că omul a căzut nu înseamnă că el a încetat să poarte chipul lui Dumnezeu; el nu a încetat să mai fie om din cauză că este căzut. Omul e în stare să iubească, deşi e căzut. Ar fi o greşeală să se afirme că numai un creştin poate iubi. Mai mult, un pictor necreştin poate picta lucruri frumoase. Tocmai faptul că este încă în stare să facă asta arată că e purtătorul chipului divin, afirmând cu alte cuvinte, această formă unică a „umanităţii” omului.

Prin urmare, este cu adevărat minunat că, deşi într-o stare denaturată, corupt şi pierdut în urma Căderii, omul a rămas totuşi om. Nu a devenit nici maşină, nici animal, nici plantă. El poartă încă semnele „umanităţii” – dragostea, raţionalitatea, tânjirea după semnificaţie, teama de nefiinţă şi aşa mai departe – chiar dacă sistemul lui necreştin îl face să spună că toate acestea nici nu există. Dar tocmai ele îl disting de animale, de plante şi de maşină. Pe de altă parte, pornind doar de la sine într-un mod autonom, e evident că – finit fiind – nu va ajunge niciodată la un răspuns absolut. Acest lucru ar fi aşa chiar şi numai pe baza faptului că e finit, dar la aceasta trebuie să se mai adauge şi răzvrătirea lui de la Cădere încoace. El a contestat şi a pervertit mărturia a tot ceea ce există – universul şi legile acestuia, precum şi „umanitatea” omului.

Sursa de cunoaştere de care avem nevoie

În acest cadru, Biblia îşi declară singură identitatea. Ea se prezintă ca adevărul propoziţional proclamat de Dumnezeu consemnat în scris, pentru cei care sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Funcţionând pe baza presupoziţiei uniformităţii cauzelor naturale într-un sistem închis, atât gândirea seculară cât şi cea teologică nebiblică de astăzi arată că aşa ceva este imposibil. Dar Biblia afirmă tocmai acest lucru. Putem lua, de exemplu, ceea ce s-a întâmplat în pustia Sinai.¹ Moise a spus poporului: „Aţi văzut; aţi auzit.” Poporul a auzit atunci (printre alte lucruri) o comunicare verbală, propoziţională, de la Dumnezeu la om, într-o situaţie istorică spaţio-temporală clar definită. Nu a fost nicidecum o experienţă existenţialistă lipsită de conţinut, nici un salt anti-intelectual. Găsim exact acelaşi gen de comunicare repetându-se în Noul Testament, de exemplu, atunci când Cristos îi vorbeşte lui Pavel în ebraică pe drumul Damascului. De aceea, pe de o parte avem comunicarea propoziţională pe care Dumnezeu ne-o transmite în Scriptură iar, pe de altă parte, îl avem pe cel căruia i se adresează această comunicare propoziţională.

Biblia declară că, deşi omul este pierdut fără nici o speranţă, el nu este un nimic. Omul este pierdut pentru că e separat de Dumnezeu, adevăratul lui punct de referinţă, printr-o vină morală reală. Dar el nu va fi niciodată un nimic. În aceasta constă grozăvia pierzării sale. Fiindcă e tragic ca în pofida unicităţii şi minunăţiei sale, omul să fie pierdut.

Nu trebuie să minimalizăm realizările omului. În ştiinţă, de exemplu, realizările omului demonstrează că el nu e lipsit de valoare, deşi scopul în care le foloseşte arată adesea cât de pierdut este el. Deşi străbunicii noştri credeau că omul e pierdut, nu îşi puneau problema semnificaţiei omului. Omul poate influenţa istoria, inclusiv veşnicia sa şi a altora. Această perspectivă îl vede pe om ca om, ca pe o minunăţie.

Prin contrast, raţionalistul se pune cu hotărâre în centrul universului şi stăruie să pornească în mod autonom doar de la cunoaşterea pe care o poate acumula în mod independent, sfârşind în cele din urmă prin a descoperi că este cu totul lipsit de sens. Ajunge la o concluzie similară celei a budismului Zen, care exprimă atât de bine gândirea omului modern: „Omul intră în apă fără să provoace valuri.” Dar Biblia spune că el stârneşte valuri care nu se sfârşesc niciodată. Păcătos fiind, omul nu poate fi selectiv în ce priveşte semnificaţia sa, aşa că lasă în urma sa, în istorie, urme bune şi urme vătămătoare; cu siguranţă, însă, că nu este lipsit de valoare. Creştinismul este un sistem alcătuit dintr-un set de idei care pot fi dezvăluite. Prin sistem, noi nu înţelegem o abstracţie scolastică; cu toate acestea, nu ne sfiim să folosim acest cuvânt. Biblia nu enunţă gânduri incoerente. Sistemul pe care îl stabileşte are un punct de plecare şi se desfăşoară din acel punct într-un mod consecvent intrasistemic. Punctul de plecare este existenţa unui Dumnezeu infinit şi personal, care este Creatorul tuturor lucrurilor. Creştinismul nu este doar un set vag de experienţe incomunicabile, bazate pe un „salt în întuneric”, total neverificabil. Nici convertirea (începutul vieţii creştine), nici spiritualitatea (creşterea) nu trebuie să fie un asemenea salt. Ambele sunt adânc relaţionate la Dumnezeul care există şi la cunoaşterea pe care El ne-a dat-o – şi ambele îl implică pe om în întregul lui.

Mentalitatea „saltului în întuneric”

Omul modern a ajuns la această poziţie pentru că el a îmbrăţişat o nouă atitudine faţă de adevăr. Acest lucru nu este văzut nicăieri mai clar şi mai tragic, totodată, ca în teologia modernă.

Pentru a vedea în perspectiva corectă această nouă atitudine faţă de adevăr, să mai analizăm două concepte privitoare la adevăr; primul e acela al grecilor şi al doilea cel al evreilor. De cele mai multe ori, conceptul grecesc despre adevăr era un sistem metafizic echilibrat, adus la armonie cu sine în toate punctele. Dar conceptul evreiesc şi biblic despre adevăr este diferit. Cu toate acestea, conceptul raţional grecesc nu a fost lipsit de importanţă pentru evrei – căci atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament funcţionează pe baza a ceea ce poate fi discutat în mod raţional – dar mintea evreiască avea nevoie de ceva mai concret. Şi baza aceasta mai fermă era apelul la istoria reală – istoria spaţio-temporală care putea fi consemnată în scris şi discutată ca istorie.

Conceptul modern de adevăr separă perspectiva greacă de cea evreiască, dar o face unde nu trebuie. Susţinătorii punctului de vedere modern îi descriu pe greci ca adepţi ai adevărului raţional, iar pe evrei ca existenţialişti. În felul acesta ei încearcă să revendice Biblia pentru ei înşişi, ceea ce este ingenios, dar complet greşit. Conceptul evreiesc diferea de cel grecesc prin aceea că era înrădăcinat în istoria spaţio-temporală, şi nu doar un sistem echilibrat. Dar conceptul evreiesc şi biblic totodată despre adevăr e mult mai aproape de conceptul grecesc decât de cel modern, în sensul că nu respinge ceea ce ţine de „umanitatea” omului – aspiraţia raţionalităţii, a ceea ce poate fi gândit raţional şi abordat în termenii antitezei.

Neschimbătorul într-o lume schimbătoare

Există două lucruri de care trebuie să ne ţinem cu putere atunci când căutăm să comunicăm Evanghelia astăzi, indiferent dacă ne adresăm nouă înşine, altor creştini sau celor care sunt total în afara creştinismului.

Primul este că unele fapte sunt mereu aceleaşi, întotdeauna adevărate. Acestea nu au nici o legătură cu fluctuaţiile din jur. Ele fac ca sistemul creştin să fie ceea ce este, iar dacă sunt alterate, creştinismul devine altceva. Trebuie să insistăm asupra acestui aspect, pentru că există astăzi creştini evanghelici care, cu toată sinceritatea, preocupaţi de eşecul lor în comunicare şi pentru a construi poduri în comunicare, tind să schimbe ceea ce trebuie să rămână neschimbat. Dar dacă procedăm astfel, nu mai comunicăm creştinismul şi ceea ce ne rămâne nu e altceva decât consensul ce ne înconjoară din toate părţile.

Dacă însă ne oprim aici, imaginea pe care o prezentăm nu este deloc echilibrată. Trebuie să înţelegem că stăm în faţa unor schimbări istorice rapide, şi dacă vrem să le comunicăm oamenilor Evanghelia, trebuie să cunoaştem fluxul şi refluxul tiparelor actuale de gândire. Altfel, principiile neschimbătoare ale creştinismului se vor izbi de nişte urechi surde. Şi dacă vrem să atingem cu Evanghelia intelectualii şi muncitorii, ambele categorii fiind în afara bisericilor noastre ce aparţin îndeobşte claselor mijlocii, atunci va fi nevoie de multă muncă pentru a descoperi căile adecvate de comunicare a ceea ce este etern într-o situaţie istorică aflată în continuă schimbare.

Desigur că e mult mai confortabil să comunicăm Evanghelia în frazeologia familiară claselor de mijloc. Dar acest lucru ar fi la fel de greşit ca şi situaţia în care Hudson Taylor ar fi trimis misionari în China şi le-ar fi cerut să înveţe numai unul din cele trei dialecte pe care le vorbesc chinezii. Într-un asemenea caz, numai un singur grup din cele trei ar fi putut auzi Evanghelia. Nu ni-1 putem imagina pe Hudson Taylor ca fiind atât de lipsit de inimă. Bineînţeles că el era conştient de faptul că oamenii nu vor crede fără lucrarea Duhului Sfânt, şi viaţa lui a fost o viaţă de rugăciune în acest sens; dar el mai ştia, de asemenea, că oamenii nu pot crede dacă nu aud Evanghelia. Fiecare generaţie a Bisericii, din orice strat social ar proveni ea, are responsabilitatea de a comunica Evanghelia în termeni inteligibili, ţinând seama de limbajul şi tiparele de gândire ale respectivului context social.

Am fi teribil de nedrepţi, chiar egoişti, faţă de generaţia noastră dacă am proceda ca misionarii din exemplul nostru, vorbind deliberat într-un singur dialect. Motivul pentru care nu putem să comunicăm adesea cu copiii noştri, ca să nu mai vorbim de ai altora, e că nu ne-am făcut niciodată timp să înţelegem cât de diferite sunt tiparele lor de gândire în comparaţie cu ale noastre. Prin lectură şi educaţie, precum şi prin întregul bombardament cultural modern al mass-mediei, chiar şi copiii din pătura mijlocie au ajuns să-şi însuşească pe deplin mentalitatea secolului al XX-lea. Mulţi părinţi, mulţi păstori şi învăţători creştini au pierdut contactul cu copiii Bisericii în numeroase domenii cruciale, iar pentru majoritatea celor din afara Bisericii ei vorbesc într-un limbaj străin.

Aşadar, cele discutate în această carte nu sunt doar probleme supuse unor dezbateri intelectuale. Ele nu îi vizează doar pe academicieni, ci prezintă un interes vital pentru toţi aceia dintre noi care dorim cu adevărat să comunicăm Evanghelia în secolul al XX-lea.

 

 

Cartea a treia

 

EL EXISTĂ ŞI NU TACE

 

 

Introducere

 

Această carte (El există şi nu tace) formează un corp comun cu Dumnezeu care există şi Evadare din raţional. Fără baza acestor trei cărţi, diferitele aplicaţii din cărţile mele de mai târziu sunt greu de urmărit. Cartea de faţă tratează una dintre cele mai importante întrebări din câte există: cum cunoaştem şi cum cunoaştem că cunoaştem. Dacă epistemologia noastră este greşită, totul va fi greşit. De aceea spun că această lucrare este legată de Dumnezeu care există – legătură evidenţiată şi prin titlul. Dumnezeul infinit şi personal există şi, de asemenea, El nu tace. Acest fapt schimbă întreaga lume. În Tractatus, Wittgenstein găseşte numai tăcere în zona valorilor şi a sensului. Bergman a ilustrat acelaşi lucru în filmul său The Silence. Cartea de faţă se constituie ca o provocare la adresa pesimismului lor. Dumnezeu există, şi El nu tace.

Aceste trei cărţi formează o unitate deliberată – o unitate care cred că reflectă unitatea Scripturii înseşi.

Va fi limpede că această carte, tratând o problemă atât de importantă, aduce o contribuţie substanţială la metodologia noastră de comunicare a creştinismului pentru omul secolului al XX-lea. Dumnezeu există şi El nu tace, nici nu este departe de noi.

 

Francis A. Schaeffer, 1982 (Din „Introducere” la

Opere complete)

 

 

Capitolul unu

Necesitatea metafizică Această carte tratează necesitatea filozofică a existenţei… Pentru început, trebuie să înţelegem care sunt cele trei domenii de bază ale gândirii…

Note

Dumnezeu care există

Secţiunea întâi

Capitolul unu: Instaurarea scindării

¹ Analizarea apologeticii clasice şi presupoziţionale este continuată în Secţiunea a treia, Capitolul 5. Vezi de asemenea Apendice A.

² Londra, Allen and Unwin, 1961.

³ Iacov l:27

Capitolul doi: Primul pas în linia disperării: filozofia

¹ Cf. Profesor A. J. Ayer în lucrarea What I Believe, ed. Unwin, Londra, Allen and Unwin, 1966, şi Profesor Anthony Flew, în „Must Morality Pay?”, The Listener, 13 octombrie, 1966.

² The Humanist Frame, editată de Sir Julian Huxley, pag. 46.

³ Ibid., pag. 409.

⁴ New York, University Books, 1964

Capitolul trei: Al doilea pas: arta

2 Aceasta este traducerea sugerată de Dr. H. R. Rookmaaker în Synthetist Art Theories, Amsterdam, 1959, pag. 23 şi nota w la… 3 O scrisoare datată din februarie 1898. 4 Dr. Rookmaaker, op. cit. notele n, p, aa, af la capitolul 9.

Capitolul 5: Factorul unificator pe scara disperării

2 Leopold Sedar Senghor, Sekcted Poems, Oxford University Press, 1964 3 Paleontolog francez iezuit care a scris lucrarea The Phenomenon of Man,… 4 Sir Julian Huxley a scris introducerea la ediţia britanică a cărţii The Phenomenon of Man, 1958.…

Secţiunea a doua

Capitolul unu: Pasul al cincilea: teologia

¹ Cu privire la Kierkegaard, este important să reţinem cele spuse în Capitolul 2, Secţiunea a patra.

Capitolul doi: Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare

Astfel, prin limbaj omul „îşi aminteşte” (indiferent de credinţa lui personală) că Dumnezeu există. De exemplu,… Conotaţia cuvântului este uneori mai profundă şi mai… Prin urmare, sunt de părere că întreaga chestiune este în principal una a limbajului, deoarece…

Capitolul trei: Misticismul modern în acţiune: arta şi limbajul

2 Cf. 1 Corinteni 15: 6 3 Publicat în 1920. 4 La data scrierii cărţii, Salvador Dali era încă în viaţă. N. Trad.

Capitolul patru: Misticismul modern în acţiune: muzica şi literatura

2 28 noiembrie, 1964, de Calvin Tomkins. 3 A murit după publicarea cărţii. N. trad. 4 Deoarece teoriile sale au produs în muzică fie zgomot, fie tăcere totală, care este prin urmare…

Capitolul cinci: Următoarea fază a teologiei moderne

2 Sublinierea îmi aparţine. 3 Ca exemplu, vezi dr Alan Richardson, „When Is a Word an Event?",… 4 Unknown Christ of Hinduism, Londra, Darton, Longman and Todd, 1964.

Secţiunea a treia

Capitolul unu: Personalism sau zgomot infernal

¹ În Ioan 17: 24, în rugăciunea Lui adresată Tatălui, Isus vorbeşte despre dragostea cu care „M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” În Geneza 1: 26 se vorbeşte de comunicare în interiorul Trinităţii.

² The Wild Duck

Capitolul doi: Faptele verificabile şi cunoaşterea

¹ Londra, Constable and Co. Ltd., pag. 90, 91

² Exodul 24:12

³ Faptele Apostolilor 26:14

⁴ Ioan 17:24

Capitolul trei: Dilema omului

2 Ioan 5:24; Coloseni 1:13. 3 Geneza 2:17. 4 Este curios că „noul” Heidegger al ultimei perioade de creaţie, a încercat să introducă o…

Capitolul patru: Răspunsul lui Dumnezeu la dilema omului

¹ Vezi Capitolul 3, Secţiunea III.

² Simone de Beauvoir tratează aceeaşi problemă într-un context uşor diferit, în cartea ei A Very Easy Death (New York, Putman 1966).

³ Vezi B. B. Warfield, Biblical and Theological Studies (New York, Scribners’ Sons, 1912), „On Emoţional Life of Our Lord”, pag. 35-90.

Capitolul cinci: Cum ştim că este adevărat?

2 Romani 1:18-20. 3 Într-un articol din The Christian Century din 12 Mai 1965, intitulat… 4 Vezi Apendice A, Raţionalismul.

Secţiunea a patra

Capitolul unu: Identidicarea punctului de tensiune

¹ Fapte 17:26

² Psalmul 139:8

³ Romani 1:32-2:3

Capitolul doi: De la punctul de tensiune la Evanghelie

2 Principalele concepte prezentate aici au fost enunţate pentru prima dată în articolul meu intitulat „A Review of a Review”,… Romani 1:18 se spune: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer…

Capitolul trei: Declararea Evangheliei

2 Faptele Apostolilor 16:30-32 3 Aici Bunyan introduce o notă: „Veniţi la Mine, toţi cei… 4 John Bunyan, Călătoria creştinului, Editura Stephanus, Bucureşti, 1998, p. 174,176.

Secţiunea a cincia

Capitolul unu: Cum să comunicăm Evanghelia generaţiei noastre

¹ Ioan 20:30, 31

² Luca 1:1-4

Capitolul doi: Importanţa adevărului

¹ Marcu 12:30; Deuteronomul 6:5.

 

 

Secţiunea a şasea

Capitolul unu: Demonstrarea caracterului lui Dumnezeu

¹ Ioan 13:34, 35; 17:21.

² Ioan 13:34, 35; 17:21

³ 1 Ioan 2:1

⁴ Romani 7:22-25

⁵ 2 Corinteni 13:14

 

Apendice

Apendice A: Problema apologeticii 1 În legătură cu temnicerul din Filipi, vezi Capitolul trei,… 2 El există şi nu tace tratează necesitatea metafizică, morală şi epistemologică. …

Capitolul trei

¹ „On Science and Culture”, Encounter, octombrie, 1962.

² În Dumnezeu care există am arătat în detaliu dezvoltarea petrecută sub linia disperării în aceste domenii (în filozofie, artă, muzică, cultură generală şi teologie), din momentul în care omul a trecut sub linia disperării până în prezent.

Capitolul patru

2 Londra, Collins; New York: Harper and Row, 1959. 3 The Listener, 13 octombrie, 1966.

Capitolul şase

¹ Pantheon, New York, 1966.

² Science and Hebrew Tradition, vol. 4 of Huxley's Collected Essays, Londra, Macmillan, 1902.

Capitolul şapte

¹ Deuteronom 5:23, 24

El există şi nu tace

Capitolul unu: Necesitatea metafizică 1 Unii ar putea spune că există şi o altă posibilitate – o formă oarecare de dualism –…

Capitolul trei: Necesitatea epistemologică: problema

¹ Evadare din raţional şi Dumnezeul care există.

Capitolul patru: Necesitatea epistemologică: răspunsul

2 Am dezvoltat această idee în The Church at the End of the Twentieth Century. 3 Vezi The Church al the End of the Twentieth Century.

Cuprins

 

Cuvânt înainte de J. I. Packe………………………………………………………………….2

Prefaţă la Dumnezeu care există şi Evadare din raţional…………………………………….5

Cartea întâi:

DUMNEZEU CARE EXISTĂ

Secţiunea întâi: Climatul intelectual şi cultural al celei

De-a doua jumătăţi a secolului al xx-lea

Capitolul unu: Instaurarea cindării…………………………………………………………8

Capitolul doi: Primul pas în linia disperării: filozofia……………………………………13

Capitolul trei: Al doilea pas: arta…………………………………………………………………21

Capitolul patru: Al treilea şi al patrulea pas:muzica şi cultura generală………………….. 27

Capitolul cinci: Factorul unificator pe scara disperării…………………………………….32

Secţiunea a doua: Relaţia dintre noua teologie şi climatul intelectual

Capitolul doi: Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare……………………..39 Capitolul trei: Misticismul modern în acţiune: arta şi… Capitolul patru: Misticismul modern în acţiune: muzica şi literatura……………………… 49

Secţiunea a treia: Diferenţe între creştinismul istoric şi noua teologie

Capitolul unu Personalism sau zgomot infernal…………………………………………...62

Capitolul doi: Faptele verificabile şi cunoaşterea………………………………………...65

Capitolul trei: Dilema omului……………………………………………………………..71

Capitolul patru: Răspunsul lui Dumnezeu la dilema omului………………………………..75

Capitolul cinci: Cum ştim că este adevărat?………………………………………………. 78

Secţiunea a patra: Declararea creştinismului istoric în climatul secolului al xx-lea

Capitolul doi: De la punctul de tensiune la Evanghelie…………………………………... 88 Capitolul trei: Declararea Evangheliei……………………………………………………..92 Secţiunea a cincia: Preevanghelizarea nu este o opţiune uşoară

Secţiunea a şasea: Trăirea personală şi corporativă în climatul secolului al xx-lea

Capitolul doi: Legal, dar nu numai legal…………………………………………………110 Apendice

EVADARE DIN RAŢIONAL

Cuvânt înainte………………………………………………………………………………131 Capitolul unu……………………………………………………………………………….132 Capitolul doi………………………………………………………………………………..137

EL EXISTĂ ŞI NU TACE

Introducere………………………………………………………………………………….174

Capitolul unu: Necesitatea metafizică…………………………………………………….175

Capitolul doi: Necesitatea morală……………………………………………………….184

Capitolul trei: Necesitatea epistemologică: problema……………………………………191

Capitolul patru: Necesitatea epistemologică: răspunsul……………………………………202

Apendice

Apendice A: Este relevanţa propoziţională un nonsens?……………………………… 215

Apendice B: „Credinţă” versus credinţă……………………………………………….218

Note………………………………………………………………………………………….219

Mulţumiri……………………………………………………………………………………226