Realism în prezentare

Pentru toate aceasta trebuie să ne aţintim privirea în fiecare clipă la Fiul lui Dumnezeu; ele nu pot fi făcute prin puterea noastră. Trebuie să-I dăm Lui voie să aducă roade prin noi. Putem proclama „ortodoxia” în firea pământească şi putem să facem compromisuri în firea pământească. Dar chemarea noastră este alta: să Îl prezentăm generaţiei noastre pe Dumnezeu şi caracterul Său; prin harul Lui. Trebuie să-L prezentăm ca fiind personal, sfânt şi întruchiparea dragostei. În firea pământească este posibil să fim ortodocşi şi morţi în acelaşi timp – sau plini de dragoste şi să facem compromisuri. Trăirea în firea pământească face imposibilă manifestarea simultană a justiţiei lui Dumnezeu şi a dragostei Lui – aceasta se poate face numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Şi totuşi, ceva mai puţin de atât nu este chipul lui Dumnezeu, ci doar o caricatură a Dumnezeului care există.

Demonstrarea caracterului lui Dumnezeu trebuie să fie existenţială. Existenţialiştii au dreptate aici, deşi greşesc când spun că istoria nu duce nicăieri. În ce priveşte trăirea, ne aflăm pe muchia de cuţit a timpului. Ce va conta în cele din urmă va fi relaţia noastră cu Domnul Isus, individual şi apoi comunitar, în acest moment al existenţei. Ce contează, atunci când oamenii se uită la noi individual şi comunitar, este dacă îl manifestăm acum pe Dumnezeu şi caracterul Lui. Poziţia creştină nu este una statică, ci una vie.

Cristos spune: „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”² Cum ar putea spune un Dumnezeu perfect: „Păcătuieşte şi tu puţin”? Acest lucru ar fi imposibil. Standardul este perfecţiunea lui Dumnezeu. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă cu ideea romantică potrivit căreia trebuie să atingem perfecţiunea totală în viaţa aceasta sau, dacă nu o putem atinge, să distrugem totul şi să nu mai avem nimic. Sunt ferm convins că multe lucruri minunate sunt distruse din cauză că oamenii au o idee preconcepută şi romantică despre cum trebuie să arate un lucru perfect, nu se mulţumesc cu mai puţin decât perfecţiunea şi distrug de aceea tot ce ar fi putut să fie.

Cât de mult ar trebui să ne bucurăm de cuvintele Apostolului Ioan: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.”³ Cuvântul avem poartă nişte implicaţii extraordinare şi minunate: Ioan, apostolul iubit, se plasează printre noi. Pe de o parte, trebuie să ne ridicăm împotriva oricărui standard care este mai prejos decât perfecţiunea. Standardele noastre nu sunt arbitrare, ci ne sunt date în Biblie de Dumnezeu care există, iar noi trebuie să le tratăm cu toată seriozitatea. Orice mai puţin decât totalitatea acestor standarde este insuficient. Păcatul nu trebuie minimalizat nici în viaţa individuală, nici în cea comunitară. Antinomianismul în teorie sau practică este întotdeauna greşit şi distructiv.

Dar, pe de altă parte, trebuie să ne împotrivim tuturor concepţiilor romantice privind perfecţiunea în viaţa aceasta. Biblia nu ne promite perfecţiune în viaţa de acum, excepţie făcând doar aspectul justificării. Ea nu ne promite în viaţa aceasta perfecţiune morală, fizică, psihologică sau sociologică. Trebuie să existe victorie şi creştere morală, dar aceasta este diferită de perfecţiune. Ioan a putut spune: „noi”. Pavel a putut indica propria lui lipsă de desăvârşire.⁴ Este posibilă vindecarea fizică, dar ea nu înseamnă că cel vindecat devine o fiinţă fizică perfectă. Poate că în ziua în care a fost înviat din morţi, Lazăr a suferit o durere de cap şi cu siguranţă că într-o zi a murit din nou. Psihologia poate ajuta oamenii într-un mod absolut minunat, dar aceasta nu înseamnă că ei vor fi după aceea nişte personalităţi total integrate. Poziţia creştină înseamnă a înţelege că, deşi suntem în anticiparea învierii, noi suntem chemaţi la perfecţiune şi în acelaşi timp la a nu distruge ce nu putem readuce la viaţă – doar din cauză că nu are perfecţiunea pe care ne imaginăm noi într-un mod romantic că ar trebui s-o aibă. De exemplu, câte femei nu am întâlnit – şi câţi bărbaţi – care au călcat în picioare o căsnicie foarte bună până când aceasta a murit, pentru că nutreau un concept romantic despre ce ar fi trebuit sau ar fi putut aceasta să fie, atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional.

Personalitatea este centrală

Aşadar, vorbim acum despre acele lucruri care au o importanţă vitală pentru concluziile logice ale presupoziţiilor creştine. Pană acum am discutat două dintre ele: comunitatea şi substanţialitatea. Acum vom adăuga un al treilea lucru important, personalitatea.

Sistemul creştin este mai consecvent cu sine decât orice alt sistem care a existat vreodată. Frumuseţea sa nu poate fi cuprinsă în cuvinte, pentru că are o calitate pe care celelalte sisteme nu o au pe deplin – şi anume aceea că, pur şi simplu, în el începem cu începutul, şi de acolo ne îndreptăm spre sfârşit. Şi fiecare parte din sistem poate fi raportată înapoi la început. Orice am discuta, pentru a înţelege corect acel lucru, mergem înapoi la început, şi atunci toate lucrurile se potrivesc la locul lor. Începutul este că Dumnezeu există şi că El este un Dumnezeu personal şi infinit. Generaţia noastră tânjeşte după realitatea personalităţii, dar nu o poate găsi. Creştinismul spune că personalitatea este validă din cauză că nu a apărut pur şi simplu la întâmplare în univers, ci îşi are rădăcina în Dumnezeul personal care este dintotdeauna.

Prea adesea, când ne adresăm lumii pierdute, noi nu începem cu începutul şi de aceea lumea nu ne mai ascultă. Dacă nu punem accentul pe personalitate, nu ne putem aştepta ca oamenii să ne asculte cu adevărat, pentru că altminteri conceptul de mântuire este suspendat în vid.

Dacă înţelegem lucrul acesta, înţelegem şi semnificaţia vieţii. Semnificaţia vieţii nu sfârşeşte o dată cu justificarea, ci este văzută prin prisma realităţii că acceptarea lui Cristos ca Mântuitor al nostru, în adevăratul sens biblic al cuvântului, ar determina o restaurare a relaţiei noastre personale cu Dumnezeul personal. În creştinism, oriunde ne-am întoarce, suntem aduşi faţă în faţă cu minunea personalităţii – opusul dilemei şi durerii omului modern care nu găseşte semnificaţie în personalitate. Să analizăm cuvintele lui Pavel: „Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi.”⁵ Aici suntem aduşi la ceea ce este personal. În primul rând, avem relaţia personală cu Dumnezeu Însuşi – aceasta este cea mai minunată, şi nu vom avea parte de ea doar în Cer, dar ea este substanţial reală în practică chiar acum. Când ne înţelegem chemarea, relaţia aceasta nu este doar adevărată, ci şi minunată – şi ar trebui să fie de-a dreptul fascinantă. Este greu de înţeles cum un evanghelic ortodox, un creştin care crede în Biblie, poate să nu fie fascinat de ea. Mai mult decât atât, suntem aduşi la o relaţie personală cu Dumnezeul care este. Dacă suntem nişte creştini lipsiţi de bucurie, ar trebui să ne cercetăm şi să descoperim care este motivul acestei insuficienţe. Suntem înconjuraţi de o generaţie care „nu se simte acasă” în univers. Dacă este ceva care marchează generaţia noastră, este tocmai faptul acesta. Dimpotrivă, creştin fiind, îmi cunosc identitatea; şi Îl cunosc pe Dumnezeul personal care este. Vorbesc, şi El aude. Nu sunt înconjurat numai de materie sau numai de particule de energie, ci El există. Şi dacă L-am acceptat pe Cristos ca Mântuitor, atunci relaţia personală cu Dumnezeul care există – deşi s-ar putea să nu fie perfectă în viaţa aceasta – poate avea realitate pentru mine, clipă de clipă, pe baza lucrării pe care a săvârşit-o Cristos.

 

 

Capitolul doi

 

Legal, dar nu numai legal

 

Astăzi, majoritatea necreştinilor exclud orice noţiune reală de lege. Fac lucrul acesta fiindcă nu au nici un absolut în univers, şi fără un absolut nu putem avea în mod real moralitate ca moralitate. Pentru ei, totul este relativ, nu au un perimetru real al legii. Nu există un perimetru în interiorul căruia să existe binele, în contrast cu ceea ce se găseşte în afara cercului, şi de aceea este rău. Dar pentru creştin lucrurile nu stau aşa. Dumnezeu există şi El are un caracter; există lucruri care sunt în afara poruncilor pe care Dumnezeu ni le-a dat ca expresie a caracterului Său. De exemplu, există un perimetru legal propriu în ce priveşte Biserica vizibilă. Biserica vizibilă trebuie să fie o Biserică adevărată. Ea nu va fi o Biserică perfectă, dar trebuie să fie adevărată. Tot aşa, căsătoria este perimetrul propriu pentru relaţiile sexuale. Noua moralitate, care urmează noua teologie şi căreia îi lipseşte epistemologia creştină, Scriptura creştină şi Dumnezeul creştin, nu poate găsi un perimetru legal propriu, şi deci nici o cale de a stabili limite.

Greşeala ortodoxiei este că, deşi are un perimetru legal, ea tinde prea adesea să acţioneze ca şi cum situarea în perimetrul legal ar fi suficientă. Ar trebui să fim recunoscători pentru acest perimetru legal – un absolut real, ceva ce putem cunoaşte şi în interiorul căruia putem funcţiona – deoarece înseamnă că nu trebuie să acţionăm pornind de la supoziţia că putem, sau trebuie, să cântărim toate rezultatele acţiunilor noastre până la infinit, când, fiind finiţi, noi nu putem vedea rezultatele acţiunilor noastre mai departe de doi paşi în faţă. Este dureros să trebuiască să acţionăm ca nişte dumnezei finiţi. Dar ce tragedie să credem că deoarece suntem în perimetrul legal propriu, totul este făcut şi încheiat – ca şi cum căsnicia, Biserica şi alte relaţii umane ar fi statice şi numai perimetrul legal ar fi tot ce contează.

În problema justificării, mulţi creştini perfect ortodocşi în doctrina lor consideră că justificarea lor ar fi sfârşitul tuturor lucrurilor, cel puţin până în momentul morţii lor. Dar nu este aşa. Naşterea este esenţială vieţii, dar părintele nu se bucură numai de naşterea copilului său. El se bucură când copilul lui viu creşte. Cine a văzut vreodată un cuplu logodindu-se doar din dorinţa de a se bucura de ceremonia nupţială? Ei doresc, de fapt, să trăiască împreună. Aşa se întâmplă şi când cineva devine creştin. Într-un fel poţi spune că naşterea din nou este totul; pe de altă parte, poţi spune că ea este prea puţin. Ea este totul fiindcă e indispensabilă unui început, dar este prea puţin în comparaţie cu relaţia existenţială vie. Perimetrul legal al justificării nu este static; el îmi deschide o comunicare vie de la persoană la persoană cu Dumnezeul care există.

În căsnicie, în Biserică şi în alte relaţii umane, este valabil acelaşi lucru – relaţia legală proprie trebuie să fie prezentă, dar dacă este statică, ea devine un monument prăfuit, nu mai este frumoasă. Devine o floare ce moare sub sticlă. Ea poate fi frumoasă doar dacă, în interiorul unui perimetru legal propriu, avem o relaţie personală care vorbeşte despre Dumnezeul personal care este. Chemarea noastră nu este doar să prezentăm lumii care ne priveşte ceva substanţial şi real, ci şi să ne bucurăm noi înşine de acest ceva. Sunt chemat să-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu şi cu toată mintea mea, şi sunt chemat să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi: fiecare persoană implicată în perimetrul propriu şi într-o relaţie personală cu mine.

Dacă spunem că personalitatea nu este o intruziune în univers ci este un element central al acestuia, lumea are dreptul să vadă creştinii, individual şi comunitar, trăind la un nivel personal. Oamenii trebuie să vadă că luăm personalitatea suficient de în serios pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să acţionăm pe baza ei. Trebuie să existe un indiciu observabil al acestui lucru în viaţa noastră de zi cu zi, în lumea aceasta anormală, altfel negăm presupoziţia centrală a creştinismului.

 

Oameni umani în cultura noastră

Când folosim expresia „este doar uman”, ne referim de obicei la ceva păcătos. În sensul acesta, creştinul ar trebui să nu se simtă chemat la a fi uman; dar într-un sens mai profund, creştinul este chemat să manifeste caracteristicile adevăratei umanităţi, deoarece a fi om nu înseamnă în mod intrinsec a avea o natură păcătoasă, ci înseamnă a fi omul făcut după chipul lui Dumnezeu, cel dinainte de Cădere.

De aceea, creştinii ar trebui să manifeste în relaţiile lor umanitatea la cea mai înaltă ţinută posibilă. Aceasta îl mărturiseşte pe Dumnezeu într-o epocă a inumanităţii, a impersonalităţii şi a lipsei individualităţii. Când oamenii ne privesc, reacţia lor ar trebui să fie: „Oamenii aceştia sunt umani”; umani, fiindcă noi ştim că diferim de animal, de plantă şi de maşină, şi că personalitatea este un dat al fiinţării noastre. Lucrurile acestea nu trebuie prezentate doar în lumina raţiunii – când oamenii ne observă însă, reacţia lor ar trebui să fie: „Oamenii aceştia sunt umani!”

Dacă nu se pot uita la noi şi nu pot spune: „Oamenii aceştia sunt reali”, nimic altceva nu va fi suficient. De prea multe ori se întâmplă că o dată convertiţi, tinerii caută în Biserică oameni reali – dar le este greu să-i găsească. Prea adesea evanghelicii sunt oameni de hârtie.

Dacă nu predicăm lucrurile acestea, dacă nu vorbim despre ele între noi şi nu le predăm de la amvoane şi în sălile de clasă, nu ne putem aştepta ca creştinii să acţioneze în felul acesta. Ele au fost întotdeauna importante, dar sunt în special azi, din cauză că suntem înconjuraţi de o lume în care personalitatea este tot mai erodată. Dacă noi, care am devenit copiii lui Dumnezeu, nu arătăm că El este personal în vieţile noastre, înseamnă că negăm în practică existenţa Lui. Oamenii ar trebui să vadă frumuseţe între creştini, când aceştia practică centralitatea relaţiilor personale – în întreaga lor viaţă şi cultură. Aceasta ar echivala azi, când mulţi cred că omul şi Dumnezeu au murit, imnurilor de laudă şi veneraţie din Vechiul Testament, imnuri care erau cântate tocmai din cauză că Dumnezeu este un Dumnezeu viu şi nu un idol fără viaţă.

În ultima zi din cadrul unei serii de prelegeri pe care am ţinut-o la un colegiu creştin acum câţiva ani, preşedintele Consiliului Studenţesc mi-a dat următoarea scrisoare, redactată pe hârtie cu antetul Consiliului Studenţesc.

 

Dragă domnule Schaeffer,

Săptămâna aceasta m-aţi ajutat foarte mult să identific câteva din motivele mele de rebeliune atât împotriva formei evanghelice de ortodoxie, cât şi – într-o oarecare măsură – împotriva lui Dumnezeu. Nu vă pot mulţumi îndeajuns pentru aceasta, şi nici lui Dumnezeu, care m-a ajutat să mă înţeleg ceva mai clar. Desigur, dificultatea vine când se pune problema să pun în aplicare concluziile la care am ajuns, deşi am încredinţarea că acest lucru se va întâmpla.

De asemenea, mă preocupă efectul mesajelor dumneavoastră asupra restului campusului şi asupra mişcării evanghelice în general. Aţi afirmat că creştinismul este atât un sistem, o ortodoxie, cât o asociere personală cu Cristos. Ca atare, există câteva absoluturi pe care noi, ca creştini, ne putem baza şi le putem pretinde şi altora, dacă aceştia doresc într-adevăr să fie consideraţi creştini. Cu aceasta sunt de acord, deşi s-ar putea să nu susţin toate absoluturile pe care le-aţi indicat ca necesare pentru „sistemul” creştin. Dar problema care mă interesează pe mine este că sunt mulţi aici, la (___) şi în mişcarea evanghelică în general, care, deoarece cred că deţin adevărul adevărat, îşi impun propriile absoluturi subculturale, societale şi evanghelice asupra noastră, care am rămas „fără acoperiş” deasupra capului. Rezultatul este fie că studenţii sunt obligaţi să accepte evanghelicalimsul, cu toate absoluturile sale, victoriene sau de la începutul secolului al XX-lea, fie ajung la o disperare totală. Credeţi-mă, domnule, când spun că sunt mulţi aici, la (___) în această situaţie. De fapt, aceasta m-a împins pe mine în cele din urmă la neo-ortodoxie şi la scepticism.

Astfel ajung la ultima mea idee, care este aceasta: Acum, după ce aţi reuşit să „înlăturaţi acoperişul” în cazul câtorva studenţi şi aţi învăţat mişcarea evanghelică să procedeze la fel, ne spuneţi, vă rugăm, cum poate evanghelicalismul să elimine unele dintre aceste absoluturi irelevante, care fac ca ortodoxia (aşa cum o cunoaştem noi) aproape imposibil de înghiţit. Cum pot evanghelicii să devină cu adevărat sarea pământului, când multe din absoluturile lor le interzic până şi să intre în contact cu pământul? Cum înlătură casa evanghelică praful într-o măsură suficientă ca să facă din ea casa ortodoxă? Abia după aceea vom putea fi, probabil, relevanţi pentru omul secolului al XX-lea?

Cu sinceritate,

(___)

Preşedintele Consiliului Studenţesc

 

 

Cred că nu aş putea fi de acord în toate detaliile cu studentul acesta, dar sunt de acord că există mult praf ce trebuie înlăturat. Sarcina noastră este să ne ocupăm de praf, dar să nu dăm foc întregii case pentru a-1 îndepărta.

 

 

Apendice A

 

Problema apologeticii

 

De la prima publicare a lucrării Dumnezeu care există până acum, s-au ridicat o serie de întrebări legate de concepţiile mele asupra a ceea ce îndeobşte numim „apologetică”". Voi încerca să le lămuresc sub trei capitole. Apologetica, Raţionalismul şi Evanghelizarea şi stilul de viaţă.

Apologetica

Răspunsul la întrebarea dacă sunt un apologet depinde de felul în care este definit conceptul de apologet sau de apologetică.

În primul rând, nu sunt apologet, dacă apologetica înseamnă a construi o casă de locuit care să ne ofere protecţie, pentru ca noi, creştinii, să putem sta în ea liniştiţi şi în siguranţă. Creştinii ar trebui să iasă afară, în lume, ca martori şi ca sare, nu să stea într-o fortăreaţă înconjurată cu un şanţ de apărare.

În al doilea rând, aş vrea să citez un fragment care face parte din textul lucrării Dumnezeu care există încă din prima ediţie originală, la pagina 120:

 

 

„Înainte de a vorbi mai detaliat despre felul cum trebuie să ne adresăm oamenilor secolului al XX-lea, trebuie să insistăm în primul că nu putem aplica nişte reguli mecanice. Dintre toţi oamenii, noi ar trebui să fim cei dintâi care să înţelegem lucrul acesta, fiindcă, în calitatea noastră de creştini, credem că personalitatea există cu adevărat şi că este importantă. Putem stabili nişte principii generale, dar ele nu pot fi aplicate automat. Dacă suntem nişte fiinţe cu adevărat personale, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, atunci fiecare individ diferă de toţi ceilalţi. De aceea, fiecare persoană trebuie tratată ca fiind individuală, nu ca o dată statistică ori ca o maşină. Lucrând cu astfel de oameni, nu putem aplica mecanic principiile discutate în această carte. Pentru a putea folosi eficient acest material, trebuie să ne rugăm Domului şi să aşteptăm lucrarea Duhului Sfânt.”

 

În lumina acestora, am fost adesea uluit de ce s-a spus despre „apologetica lui Schaeffer”.

Nu cred să existe vreo apologetică în stare să satisfacă nevoile tuturor oamenilor. Şi, aşa cum am spus în textul din Dumnezeu care există, nu am vrut (şi nu vreau) ca ceea ce am scris în cartea aceasta să fie aplicat mecanic, ca o formulă prestabilită. Nu există o formulă prestabilită care să satisfacă nevoile tuturor şi dacă este aplicată doar ca o formulă mecanică, mă îndoiesc că va satisface nevoile cuiva – altfel decât prin îndurarea lui Dumnezeu.

Natura umană fiind ceea ce este, sunt sigur că există oameni care au citit Dumnezeu care există sau au venit la L'Abri şi au plecat de aici crezând că ceea ce au învăţat poate fi aplicat mecanic, ca o formulă. Eu, şi noi toţi la L'Abri, încercăm să facem tot ce putem pentru a risipi această părere. Citatul pe care l-am dat mai sus din Dumnezeu care există face clar lucrul acesta.

Dar care anume (dacă nu mentalitatea formulei) trebuie să fie considerentul dominant când avem ocazia să vorbim cu un necreştin? Cred că trebuie să fie dragostea. Cred că aceste lucruri se concentrează în jurul dragostei şi compasiunii faţă de oameni nu ca obiecte ce trebuie evanghelizate, ci ca oameni care merită toată dragostea şi consideraţia pe care le-o putem da, deoarece sunt semenii noştri şi sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Ei au valoare, aşa că trebuie să-i întâmpinăm în dragoste şi compasiune. Astfel, noi întâmpinăm nevoile persoanei în starea în care se găseşte.

În consecinţă, dacă aş fi împreună cu Pavel şi cu Sila în închisoarea din Filipi şi gardianul filipian m-ar întreba: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”, ar fi îngrozitor să încep să vorbesc despre epistemologie. Aş spune ce a spus şi Pavel: „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit.”, pentru că gardianul a fost, pe baza cunoştinţelor şi evenimentelor precedente, pregătit pentru răspunsul acesta.¹

Dar, pe de altă parte, dacă discutăm cu cineva care este onest şi care crede cu adevărat că adevărul este adevăr – că lucrurile sunt adevărate şi că lucrurile sunt false (şi acesta a fost înainte conceptul acceptat aproape pretutindeni) – atunci va exista o nevoie diferită, în această situaţie, dacă persoana în cauză are întrebări în legătură cu istoricitatea învierii lui Cristos şi aşa mai departe, vom putea răspunde la aceste întrebări – deoarece ea acceptă deja că adevărul este adevăr.

În Dumnezeu care există încerc să arăt că până şi atunci când discutăm cu oameni care susţin că nu există adevăr obiectiv (sau universal), putem totuşi continua să vorbim. Putem să le vorbim după cum au ei nevoie. Nu cred că există vreun sistem de apologetică în stare să satisfacă nevoile tuturor oamenilor, aşa cum nu cred că există o formă de evanghelizare ce satisface nevoile tuturor. Ea trebuie formulată pe baza dragostei pentru persoana ca persoană.

Dacă trebuie să abordăm oamenii acolo unde sunt ei (indiferent dacă pot să-şi exprime poziţia într-un mod sofisticat sau nu), trebuie să avem suficientă dragoste autentică şi suficientă preocupare pentru ei, ca fiinţe umane, pentru a trata cu seriozitate lucrurile de care ei se arată interesaţi. Avem tendinţa să dăm oamenilor un răspuns preambalat în loc să manifestăm compasiunea lui Cristos, care înseamnă a aborda persoana acolo unde este ea şi a pătrunde cu adevărat în lumea ei pentru a-i vorbi într-un mod plin de semnificaţie pentru ea. Şi dacă lumea aceasta este lumea gardianului din Filipi, bine; dacă este aceea a cuiva care crede că adevărul este adevăr, bine; dacă este vorba de cineva pierdut în desişurile relativismului, putem să-i dăm şi acolo răspunsurile creştine.

Dacă oamenii nu au întrebări intelectuale „moderne”, nu are rost să ne ocupăm de astfel de întrebări; dar trebuie să recunoaştem că în generaţia noastră aproape toată lumea le are. Într-o dimineaţă acum câteva săptămâni, pe când ieşeam din restaurant, am văzut o fată şezând cu o ceaşcă cu cafea în faţă şi citind cartea lui Skinner, Beyond Freedom and Dignity. Ea reprezintă milioane de oameni. Există milioane şi milioane de oameni care se confruntă cu aceste întrebări, şi cred că de fapt majoritatea comunităţii are astfel de întrebări. Şi pentru asta nu trebuie să fi absolvit o universitate. Am lucrat cu muncitori din porturi, din mori, cu tot felul de oameni (şi, când am fost tânăr, am lucrat personal la ferme, ca vânzător ambulant, în fabrici şi aşa mai departe) şi sunt convins că aceşti oameni au adesea aceleaşi întrebări ca intelectualii; singura deosebire este că ei nu le articulează, sau dacă le articulează, nu o fac în aceeaşi terminologie. Cunosc oamenii aceştia şi sunt convins că lucrurile despre care vorbim pot fi discutate cu aproape toată lumea – tot ce trebuie să facem este să ne adaptăm limbajul. Dar şi aceasta este tot o manifestare a dragostei.

Familia din clasa mijlocie se întreabă nedumerită de ce s-au schimbat lucrurile – membrii ei realizează problema relativismului, deşi poate că nu vor folosi termenul acesta. Sunt aduşi în faţa relativismului când fiica lor lipseşte noaptea de acasă ca să doarmă cu cineva, şi este clar că ea nu vede lucrul acesta ca fiind nici rău, nici surprinzător. De asemenea, vede că legea se schimbă, şi nu ştie de ce, de aceea membrii ei sunt tulburaţi. Şi familia aceasta îşi pune aceleaşi întrebări. Ea este fie sub „linia disperării”, fie îi surprinde existenţa, chiar dacă vag. Dragoste înseamnă a-i aborda pe oameni acolo unde sunt ei.

Cât priveşte „omul modern”, îi putem vorbi cu mult folos pentru că, deoarece nu îmbrăţişăm conceptele relativismului, noi ştim că există motive întemeiate, adecvate şi suficiente care să ne convingă de adevărul răspunsurilor creştine. Nu cred că este necesar un salt al credinţei; există motive întemeiate şi suficiente care să indice adevărul creştinismului – şi, mai mult, Biblia însăşi insistă asupra acestui lucru. Biblia afirmă răspicat că există motive întemeiate şi suficiente pentru a cunoaşte adevărul creştinismului, iar necredinţa ar fi un semn de neascultare, făcându-ne astfel vinovaţi.

Sistemul creştin (învăţătura conţinută în întreaga Biblie) este un sistem de gândire unitar. Creştinismul nu constă doar dintr-o multitudine de elemente disparate – el are un început şi un sfârşit, un întreg sistem al adevărului, şi sistemul acesta este singurul care va rezista tuturor întrebărilor care ni se pun atunci când ne confruntăm cu realitatea existenţei. Unele sisteme răspund şi ele anumitor întrebări, în vreme ce unele rămân fără răspuns. Cred că numai creştinismul poate oferi răspuns la toate întrebările cruciale.

Care sunt aceste întrebări? Sunt acelea care ni se pun atunci când ne confruntăm cu realitatea existenţei. Dumnezeu ne închide în realitate. Nu putem scăpa de realitatea a ceea ce este, indiferent ce credem sau gândim.

Realitatea aceasta despre care vorbesc cunoaşte două aspecte: existenţa autentică a universului şi configuraţia acestuia, apoi ceea ce eu numesc „umanitatea” omului – adică modul meu propriu de a spune că omul este unic. Oamenii au anumite calităţi ce trebuie explicate.

Dumnezeu a închis toţi oamenii în aceste lucruri şi îmi place întotdeauna să mă întorc la enunţul lui Jean-Paul Sartre, deşi el personal nu a avut nici un răspuns pentru propriul lui enunţ, anume că principala problemă filozofică e că ceva există. Lucrurile există şi este necesară o explicaţie pentru existenţa lor. Apoi trec dincolo de cuvintele lui Sartre, la o afirmaţie a lui Einstein. Einstein a spus că cel mai uimitor lucru în legătură cu universul e că putem cunoaşte cu adevărat ceva despre el. În alte cuvinte, el are o formă şi este inteligibil, deşi este inepuizabil. Şi apoi spun ceva şi mai mult – şi anume că nu contează ce spun oamenii că sunt, ei sunt ceea ce sunt; adică omul este unic, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu. Orice sistem de gândire, pentru a fi luat în serios, trebuie cel puţin să încerce să explice aceste două mari fenomene, al universului şi al omului. Cu alte cuvinte, vorbim despre un adevăr obiectiv raportat la realitate, şi nu despre ceva ce există doar în capetele noastre.

Acum aş dori să adaug un corolar la toate acestea: în Whatever Happened to the Human Race?, şi mai ales în notele extensive de la capitolul cinci, mai există un al treilea lucru, şi anume modul în care Biblia întâlneşte istoria. Acest lucru este extraordinar, fiindcă alte religii nu se fundamentează în istorie, ele sunt undeva „afară” sau pot fi concepute în interiorul minţii omului – putem privi lucrurile şi într-un fel, şi într-altul. Pe de altă parte, Biblia pretinde că este înrădăcinată în istorie. Indiferent dacă analizăm istoria Vechiului Testament, istoria lui Cristos, inclusiv învierea sau călătoriile lui Pavel, se insistă asupra ei ca istorie reală. Astfel că acum avem trei părţi întreţesute. De obicei mă ocup de primele două, deoarece cred că ele au o atingere mai mare cu omul secolului al XX-lea, dar şi a treia este prezentă. Trebuie să facem faţă realităţii universului şi faptului că el are o existenţă şi o configuraţie. Trebuie să facem faţă realităţii unicităţii omului. Putem discuta şi despre faptul că Biblia este înrădăcinată în istorie.

Repet, Dumnezeu închide pe toată lumea în faptul realităţii, şi toţi trebuie să se confrunte cu realitatea a ceea ce este.

Dacă ne întoarcem la Biblie, aceasta spune că pe baza lumii create de Dumnezeu şi pe baza a ceea ce suntem noi există motive suficiente şi întemeiate de a şti că răspunsurile biblice sunt cele adevărate. Oamenii ajung la cunoaşterea faptului că ea este adecvată la mai multe niveluri, în funcţie de inteligenţa, educaţia, personalitatea lor şi de modul în care funcţionează mintea lor; dar la un moment dat ei ajung să aibă cu adevărat ceea ce ar trebui să fie pentru ei motive suficiente şi adevărate, precum şi răspunsuri adecvate.

Deci avem fluxul totalităţii realităţii – în loc să ne concentrăm doar asupra lucrurilor religioase, avem lucrurile religioase ca parte a realităţii. Şi în loc ca acest concept să fie contrar Bibliei, acesta e chiar felul în care ea este scrisă. Ea nu este „doar o carte religioasă”; Biblia este înrădăcinată în istoria spaţio-temporală şi vorbeşte despre totalitatea realităţii.

Titlul de glorie al Bibliei este că ea e suficientă pentru fiecare epocă şi pentru fiecare persoană. Dacă luăm primele capitole, de la Geneza la Deuteronomul, revelate lui Moise în jurul anului 1500 î.Cr., ele au comunicat adevărul pentru oamenii acelor zile. Am ajuns în zilele noastre, şi ştim despre cosmos multe lucruri pe care cei de atunci nu le ştiau, tot felul de lucruri, şi aceleaşi capitole (şi restul Bibliei) sunt suficiente pentru a ne comunica şi nouă adevărul. Dacă Cristos îşi va mai întârzia venirea cu aproximativ 500 de ani, oamenii vor şti atunci mai multe decât ştim noi acum, dar Biblia le va comunica şi lor adevărul. Deci, indiferent dacă ne referim la individ, oricare ar fi nivelul educaţiei şi al complexităţii, sau la epoca în care trăim, cu toată cunoaşterea pe care o avem, Biblia este suficientă ca să răspundă la întrebările ridicate de realitate.

Când oamenii refuză răspunsul lui Dumnezeu, ei trăiesc împotriva revelaţiei dată în univers şi împotriva revelaţiei dată în ei înşişi. Ei neagă revelaţia lui Dumnezeu în cine sunt ei înşişi. Nu spun că necreştinii nu trăiesc în lumina existenţei reale. Dar spun că ei nu au nici un răspuns pentru a trăi în ea. Nu spun că nu au impulsuri morale, ci doar că nu au nici o bază pentru ele. Nu spun că o persoană cu un sistem necreştin (chiar şi cu un sistem radical cum ar fi budismul, sau hinduismul, sau mentalitatea şansei în Occidentul modern) nu ştie că obiectele există – problema este că nu are un sistem care să explice corelaţia subiect-obiect. De fapt, aceasta este damnarea lor, aceasta e tensiunea lor, că sunt nevoiţi să trăiască în lumina existenţei lor, care este lumina realităţii – realitate totală în toate aceste domenii – şi ei trăiesc în ea, dar nu au o explicaţie suficientă pentru vreunul din aceste domenii. Deci, cu cât sunt mai înţelepţi, cu cât sunt mai oneşti, cu atât simt mai mult tensiunea aceasta, şi aceasta este damnarea lor prezentă.

Oamenii nu se pot ascunde nicăieri pentru a scăpa de harul pe care l-au primit de la Dumnezeu, acela de a-i închide în realitatea care există. Şi dacă îi iubim pe oameni suficient de mult, dacă avem destulă compasiune, de cele mai multe ori putem găsi modalităţile de a ne apropia de ei, oricât de adâncă ar fi căderea lor. Asta vreau să spun. Nu trebuie să folosim o formulă universală pentru a ajunge la oameni, nici în evanghelizare, nici în apologetică.

Când spunem despre cineva că este pierdut, ne gândim că este pierdut în sens evanghelic, că este păcătos şi că are nevoie să-L accepte pe Cristos ca Mântuitor. Dar trebuie să înţelegem că oamenii aceştia nu ştiu că sunt pierduţi în sens evanghelic. Cum ar putea să ştie? Ei nu cred că există bine şi rău, nu cred că există un Dumnezeu, nu cred că există un absolut şi nu au nici un motiv să creadă că sunt păcătoşi. Puţini mai cred în vinovăţie. Nu mai există decât „boală” sau „sentimente de vinovăţie”, sau „nonconformism sociologic”. Nu există vinovăţie reală. Cât sens au pentru o astfel de persoană cuvintele noastre referitoare la acceptarea lui Cristos ca Mântuitor? Dar există şi un al doilea sens în care generaţia noastră este pierdută, şi anume acela că nu are semnificaţie în lumea aceasta, nu are scop, nu are morală, nu are o bază pentru legislaţie, nu are principii ultime, nu are răspunsuri finale pentru nimic. În sensul acesta, ea ştie că este pierdută. Dacă ne întoarcem la Biblie, Biblia afirmă clar că aceşti oameni sunt pierduţi în ambele sensuri – sunt pierduţi din punct de vedere evanghelic; dar fără Dumnezeu, ei sunt pierduţi şi în sens modern.

La aceasta putem răspunde prin existenţa unui Creator. De aceea, creştinismul nu începe cu „acceptă-L pe Cristos ca Mântuitor”. Creştinismul începe cu: „La început Dumnezeu a creat cerurile (întregul cosmos) şi pământul.” Acesta este răspunsul nostru pentru secolul al XX-lea şi starea lui pierdută. Abia apoi vom putea explica şi a doua stare de pierzanie (cauza originară a oricărei forme de pierzanie) şi vom putea da răspunsul pentru ea, care este în moartea lui Cristos.

În rezumat: Dumnezeu, în harul Lui, ne-a închis în totalitatea realităţii în răspunsurile biblice - anume că există motive întemeiate, adecvate şi suficiente pentru a şti că răspunsurile creştine sunt adevărate - în aşa măsură încât, dacă nu ne plecăm în faţa acestor răspunsuri, Biblia spune că suntem neascultători şi că ne facem vinovaţi.

Cine obiectează împotriva poziţiei că există motive întemeiate, adecvate şi suficiente pentru a cunoaşte cu raţiunea noastră adevărul creştinismului, rămâne în cele din urmă cu o poziţie probabilă. La un moment dat şi într-o anumită terminologie, el este lăsat să facă un salt al credinţei. Aceasta nu înseamnă că el nu este creştin, ci doar că oferă încă o probabilitate relativiştilor secolului al XX-lea, pentru care totul se reduce la probabilitate. De asemenea, mai oferă un salt al credinţei în afara raţiunii (sau cu o diminuare serioasă a raţiunii) unei generaţii căreia i s-au propus o mie de salturi ale credinţei în privinţa aspectelor cruciale ce ţin de viaţa umană. Repet că în felul acesta creştinismul rămâne o simplă probabilitate.

Desigur, este nevoie de credinţă pentru a deveni creştin, dar există două concepţii în legătură cu credinţa. Iată care sunt acestea. Una afirmă că credinţa ar fi un salt orb în întuneric. Un salt orb, în care credem ceva fără nici un fel de raţiune (sau fără o raţiune adecvată), pur şi simplu credem. Aceasta înţeleg eu printr-un salt orb al credinţei. Cealaltă concepţie despre credinţă, care nu are nici o legătură cu prima, absolut nici una, postulează că ni se cere să credem ceva şi să ne închinăm înaintea acestui ceva pe baza unor raţiuni întemeiate şi adecvate. Nu există nici o legătură între aceste două concepţii despre credinţă.

Concepţia biblică despre credinţă este reprezentată în mare măsură de a doua accepţiune, şi nu de prima. Nu ni se cere să încuviinţăm un salt orb al credinţei. Biblia ne învaţă că există motive întemeiate şi suficiente să ştim că aceste lucruri sunt adevărate. Dacă analizăm lucrarea lui Pavel, dar şi pe cea a lui Cristos, vedem că ei au răspuns necontenit la întrebări. Aici nu există noţiunea: „Taci şi crede.” Aşa ceva nu există. Pavel a răspuns la întrebările evreilor, a răspuns la întrebările neevreilor, a răspuns întotdeauna la întrebări; iar Epistola către Romani a răspuns cu siguranţă atât la întrebările celor fără Biblie, cât şi la întrebările celor care aveau deja o Biblie.

Există motive întemeiate şi suficiente pentru a şti că aceste lucruri sunt adevărate. Ne-am ocupat deja de realitatea în sine şi am arătat că toată lumea trebuie să îşi pună problema realităţii, care constă în: (1) existenţa universului şi a structurii acestuia; (2) natura distinctă a omului; (3) la acestea mai putem adăuga un element, şi anume, examinarea istoricităţii Scripturii.

Dar acum putem pune o altă întrebare. Dacă e adevărat că există motive întemeiate şi suficiente care să ne convingă de adevărul creştinismului, de ce nu acceptă toată lumea răspunsurile suficiente?

Trebuie să înţelegem că creştinismul este religia cea mai uşoară din lume, fiindcă este singura religie în care Dumnezeu Tatăl, Cristos şi Duhul Sfânt fac totul. Dumnezeu este Creatorul; noi nu putem altera propria noastră existenţă sau existenţa altor lucruri. Putem modela alte lucruri, dar nu putem schimba faptul existenţei lor. Nu facem nimic pentru mântuirea noastră, pentru că Cristos a făcut totul. Nu trebuie să facem nimic. În toate celelalte religii trebuie să facem ceva – totul, de la arderea tămâii, de la sacrificarea primului născut până la aruncarea unei monede în farfuria de colectă – întregul spectru. Dar în creştinism nu trebuie să facem nimic. Dumnezeu a făcut totul: El ne-a creat şi L-a trimis pe Fiul Lui; Fiul Lui a murit şi, fiindcă e infinit, El poartă vina noastră totală. Nu este nevoie să ne purtăm singuri vina, nici nu trebuie să merităm meritul lui Cristos. El face totul. Deci dintr-un punct de vedere, este cea mai uşoară religie din lume.

Dar acum putem răsturna afirmaţia aceasta, deoarece creştinismul este şi cea mai grea religie din lume, din acelaşi motiv. Esenţa răzvrătirii lui Satan şi a omului a fost dorinţa de autonomie; şi acceptarea credinţei creştine ne privează nu de existenţa noastră, nu de demnitatea noastră (de fapt, ea ne dă demnitate), ci ne privează total de autonomie. Nu noi ne-am creat, nu suntem un produs al întâmplării, nu suntem nimic din toate acestea; stăm în faţa Creatorului plus nimic, stăm în faţa Mântuitorului plus nimic – aceasta este o negare totală a autonomiei. Conştient sau inconştient (şi în cazul celor mai inteligenţi oameni este uneori conştient), când oamenii văd suficienţa răspunsurilor la propriul lor nivel, ei se ridică brusc împotriva umanităţi lor celei mai intime – nu umanitate în sensul că au fost creaţi pentru a fi umani, ci în sensul rău al cuvântului, începând de la Cădere. Din cauza aceasta, oamenii nu acceptă răspunsurile suficiente şi de aceea Dumnezeu îi consideră neascultători şi vinovaţi atunci când nu se închină.

Oamenii trăiesc împotriva revelaţiei pe care o primesc în ei înşişi. Ei neagă revelaţia lui Dumnezeu, care sunt ei înşişi şi întreaga realitate. O neagă, şi totuşi trebuie să trăiască cu ea. Când omul înţelege că există motive întemeiate şi suficiente, el se confruntă cu o problemă; fie că se pleacă înaintea acestor motive întemeiate şi suficiente, închinându-se înaintea Persoanei din spatele acestor motive, fie că refuză să I se plece.

Problema nu este că răspunsurile nu sunt bune, adecvate şi suficiente. Până când omul nu renunţă la autonomia lui, el nu poate accepta răspunsurile.

Raţionalismul

Unii au spus că felul în care discut eu „apologetica” este o formă de raţionalism.

În primul rând, este utilă definirea termenilor. Raţionalist este cineva care crede că omul poate începe cu sine şi cu raţiunea lui, plus ce observă, fără informaţii dintr-o altă sursă, şi să ajungă la răspunsuri finale cu privire la adevăr, etică şi realitate. În contrast cu cuvintele raţionalist ori raţionalism, raţionalitatea se referă la valabilitatea gândirii sau la posibilitatea raţionării.

Câţiva din cei care spun că sunt raţionalist spun că sunt şi aristotelic – cu alte cuvinte că gândirea mea este influenţată de Aristotel. Cine spune asta, de obicei (dacă nu întotdeauna) susţine că gândirea în termenii antitezei originează în Aristotel. Gândirea în termenii antitezei înseamnă că dacă ceva este adevărat, opusul lui nu este adevărat; sau dacă ceva este bine, opusul lui este rău. Ar fi bine să regândiţi acum tot ce am spus despre antiteză în Dumnezeu care există, dar şi în Evadare din raţional. În Dumnezeu care există, nota 5 din secţiunea a IlI-a, capitolul 3, cea referitoare la Heidegger, este importantă pentru această discuţie.

Heidegger şi alţii care susţin ideea că gândirea raţională în termenii antitezei a început o dată cu Aristotel nu au o bază istorică pentru aceasta. Gândirea raţională ca antiteză nu este înrădăcinată în Aristotel, ci în realitate: în primul rând, în realitatea existenţei obiective a lui Dumnezeu în antiteză cu inexistenţa Lui; în al doilea rând, în realitatea că Dumnezeu este un Dumnezeu personal-infinit pentru care nu toate lucrurile sunt la fel, în antiteză cu un Dumnezeu impersonal ori limitat, sau unul care nu face diferenţieri în domeniile adevărului şi moralei; în al treilea rând, în realitatea existenţei obiective a ceea ce Dumnezeu a creat în contrast cu ce nu a creat El; în al patrulea rând, în ceea ce oamenii fac sau creează, sau pictează, sau gândesc etc, în contrast cu ceea ce nu există. În morală, antiteza se bazează pe ceea ce se conformează caracterului lui Dumnezeu, în contrast cu ceea ce se opune acestuia.

Apoi, minţile noastre sunt create de Dumnezeu în aşa fel încât gândim prin antiteză: cu atât mai mult cu cât singurul mod în care cineva poate nega antiteza este pe baza antitezei. Nu este surprinzător că Dumnezeu a făcut ca minţile noastre să gândească în categoria antitezei, căci aceasta se potriveşte realităţii existenţei Lui şi realităţii creaţiei Lui.

Când anumiţi oameni spun despre cei ce susţin raţionalitatea (cu referire la suficienţa şi natura adecvată a răspunsurilor creştine) că sunt aristotelieni sau raţionalişti, ar trebui să se oprească şi să se întrebe dacă nu cumva ei înşişi sunt prinşi în iraţionalitate, nu numai în această problemă, ci şi în alte domenii.

După cum am spus mai sus, raţionalistul este o persoană care crede că omul şi raţiunea lui ajung la răspunsurile finale, fără informaţii dintr-o altă sursă. Nimeni nu insistă mai mult ca mine că oamenii nu au răspunsuri finale privitoare la adevăr, morală şi epistemologie în afara revelaţiei lui Dumnezeu conţinute în Biblie. Acest lucru este adevărat în filozofie, în ştiinţă şi în teologie. Raţionalismul poate lua o formă seculară sau una teologică. În ambele însă, raţionalistul crede că pe baza raţiunii omului, plus ceea ce poate vedea despre el, răspunsurile finale sunt posibile. Cărţile mele insistă că omul nu poate genera singur răspunsuri finale. În primul rând, chiar şi înainte de Cădere, omul a fost finit şi a avut nevoie de cunoaşterea pe care i-a dat-o Dumnezeu (revelaţia). În al doilea rând, din pricina Căderii ea este cu atât mai necesară.

Aici v-aş sugera să recitiţi ilustraţia cu cartea ruptă în bucăţi, pe care am dat-o în Dumnezeu care există. În calitatea noastră de creştini, avem răspunsuri la întrebările pe care le ridică realitatea. Dar nu noi am găsit aceste răspunsuri, nu noi le-am generat, nu noi suntem originea răspunsurilor – le cunoaştem din revelaţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este tocmai opusul raţionalismului.

Pe de altă parte, Biblia nu spune că omul nu are valoare. Conform acestei păreri, de la Cădere încoace omul nu poate face nimic, el stă pasiv şi deodată, lovit de un fulger coborât din cer, devine creştin. însă Biblia nu spune aşa ceva. După cum am spus, Biblia insistă că omul individual este vinovat înaintea lui Dumnezeu dacă nu se închină, în lumina suficienţei răspunsurilor biblice la întrebările ridicate de realitate. Individul are responsabilitatea de a se închina o dată ce este pus în faţa răspunsurilor pe care raţiunea le consideră suficiente şi necesare.²

Lucrarea Duhului Sfânt şi responsabilitatea pe care o am ca om creat după chipul lui Dumnezeu nu poate fi transpusă într-o formulă carteziană, matematică. Dar aceasta este cu totul altceva decât a spune, pe de o parte, că omul poate găsi răspunsurile finale numai prin raţiunea lui finită (şi căzută), sau, pe de altă parte, că omul, aşa cum este el acum, nu are valoare. Biblia respinge amândouă aceste poziţii.

Iar când vorbim despre echilibrul dintre lucrarea Duhului Sfânt şi responsabilitatea persoanei de a fi suficient de umilă pentru a renunţa la autonomia sa pentru a se umili în acceptarea răspunsurilor adecvate, şi noi la rândul nostru, dând aceste răspunsuri adecvate şi suficiente (pe care nu noi le-am generat, ci pe care le avem din Biblie), trebuie să ne rugăm în mod conştient pentru lucrarea Domnului. Formularea unor răspunsuri nu trebuie înţeleasă în opoziţie cu necesitatea de a fi atenţi să nu minimalizăm lucrarea Duhului Sfânt. Când vorbesc cu o persoană ori stau pe o platformă şi vorbesc în faţa a 5 000 de oameni sau răspund la întrebările lor, foarte adesea, mai adesea decât cred majoritatea oamenilor, eu mă rog pentru ei. Nu există nici o contradicţie între rugăciunea aceasta plină de aşteptare ca Dumnezeu să răspundă la ea şi afirmarea faptului că Biblia dă răspunsuri întemeiate, adecvate, suficiente şi necesare la întrebările pe care le ridică realitatea, iar omul, dacă nu se închină în faţa lor, se dovedeşte cu adevărat neascultător şi se face vinovat.

Evanghelizarea şi stilul de viaţă

Oamenii întreabă adesea: „Ce eşti?” iar eu răspund: „În esenţă, sunt un evanghelist”" Dar aceasta nu înseamnă, aşa cum înţeleg uneori oamenii, că un evanghelist nu acordă atenţie problemelor filozofice, intelectuale ori culturale.

Nu sunt un filozof profesionist, academic – nu aceasta este chemarea mea, şi mă bucur că am chemarea pe care o am; de asemenea, mă bucur la fel de mult că există oameni care au chemarea cealaltă. Dar când spun că sunt evanghelist, nu vreau să spun că filozofia mea nu este validă – eu cred că este. De exemplu, răspunsul pe care îl dau în El există şi nu tace, cred eu, este răspunsul real în domeniul epistemologiei. Aceasta nu înseamnă că toate răspunsurile mele sunt corecte. Nici că un filozof cu o orientare mai academică nu poate trata mai multe detalii necesare. Ce vreau eu să spun este că materialul cultural, intelectual sau filozofic nu trebuie separat de aducerea oamenilor la Cristos. Cred că discuţiile mele despre metafizică, morală şi epistemologie cu anumite persoane individuale fac parte din evanghelizarea mea la fel de mult ca momentul în care le arăt că sunt moralmente vinovaţi şi le spun că Cristos a murit pe cruce pentru ei. Nu văd sau nu sesizez aici o dihotomie: aceasta este filozofia mea şi aceasta este Evanghelia mea. Totul ţine de evanghelizarea oamenilor care sunt prinşi în cea de-a doua stare de pierzanie despre care am vorbit – aceasta fiind că ei nu au răspunsuri la întrebările referitoare la semnificaţie, scop şi aşa mai departe.

Trebuie să înţelegem întotdeauna, şi nu pot repeta suficient de mult lucrul acesta, că creştinismul este o doctrină centrată pe creaţie. El nu afirmă că, brusc, dintr-un motiv ciudat, apărut din senin, dacă Il accepţi pe Cristos ca Mântuitorul tău, eşti acceptat. Şi aceasta face parte din structura totală a lucrurilor. Creştinismul este un sistem, şi pot spune că nu am nici o scuză pentru folosirea cuvântului sistem, deşi nu trebuie să i se permită creştinismului să fie doar un sistem academic sau teoretic, ori un intelectualism mort. În sensul propriu al cuvântului, Dumnezeu este sistematic în creaţia şi revelaţia Lui.

Omul în întregul lui trebuie să ştie că acesta este adevărul, să acţioneze pe baza lui, să-1 trăiască în viaţa lui şi să se închine înaintea lui Dumnezeu. Dar el este un sistem, începe cu faptul că există un Creator, există un Dumnezeu, Dumnezeul triunic care există dintotdeauna. El a creat toate lucrurile, deci nu există nimic independent de El.

Aşadar, după cum văd eu lucrurile, apologetica nu trebuie separată de evanghelizare. De fapt, mă întreb dacă „apologetica” prin care oamenii nu sunt aduşi la Cristos ca Mântuitorul lor şi nu îi determină apoi să trăiască sub domnia lui Cristos în toate domeniile vieţii lor este cu adevărat o apologetică creştină. Există cu siguranţă loc pentru studiul academic al subiectului numit „apologetică”, în- sensul apărării şi credibilităţii creştinismului, dar dacă acesta nu îi face pe studenţi să folosească materialul în felul în care am vorbit mai sus, putem să-i punem la îndoială valoarea.

Cu siguranţă că există loc pentru studiul foarte detaliat al filozofiei ca disciplină erudită. Şi aceasta poate fi o chemare creştină. Dar dacă acest curs ca întreg nu dă răspunsuri în aşa fel încât studentul să rămână cu ceva mai mult decât simpla probabilitate aplicată la creştinism, el este mult mai puţin decât poate şi trebuie s&