Cuvânt înainte

 

 

Dacă cineva doreşte să plece în străinătate pentru o perioadă mai lungă, se va pregăti, fără îndoială, învăţând limba ţării care îl va primi.

Nu este suficient doar atât, mai ales dacă el doreşte să comunice realmente cu cei printre care va trăi. El va trebui să studieze modul lor de a gândi pentru ca să-i înţeleagă şi să le comunice mesajul său.

Creştinii se găsesc, în toate epocile, în faţa aceleiaşi probleme: cum să vorbească în aşa fel încât să fie înţeleşi de contemporanii lor? Problemă nerezolvabilă, dacă nu se ia cunoştinţă de realitatea care se modifică fără încetare. Dacă vrem să comunicăm credinţa creştină într-un mod eficient, trebuie să cunoaştem şi să înţelegem modul de a gândi al timpului nostru. Acesta variază în funcţie de locuri şi mai ales în funcţie de naţiuni. Totuşi, anumite caracteristici proprii epocii noastre se regăsesc peste tot şi la acestea vreau să mă refer în cartea de faţă.

Nu am intenţia să satisfac o curiozitate pur intelectuală, ci mai degrabă să demonstreze clar în cursul acestui studiu care sunt consecinţele practice ale unei evaluări juste a acestor curente de gândire.

Unii se vor mira că am ales opera lui Toma d'Aquino ca punct de plecare al acestei analize. Dar sunt convins că studiul nostru impune un context care să fie în acelaşi timp istoric şi filozofic. Nu putem înţelege gândirea modernă fără să cunoaştem evenimentele care au determinat istoric atât situaţia actuală, cât şi evoluţia gândirii filozofice în diversele sale faze. Numai atunci vom putea prezenta diferitele mijloace de a comunica un adevăr schimbător într-o lume în perpetuă devenire.

 

Capitolul

 

Unu

 

Natură şi Har

Originea omului modern poate fi derivată din mai multe epoci istorice. Eu o voi fixa în epoca lui Toma d'Aquino (1225-1274), a cărui învăţătură a schimbat in mod real faţa lumii. El este cel care a deschis dezbaterile asupra ceea ce se numeşte „natura şi harul”, concept pe care îl voi prezenta sub forma diagramei următoare:

 

HAR

NATURĂ

 

Această diagramă, dezvoltată în aşa fel încât să includă tot ceea ce implică fiecare termen, se prezintă astfel:

 

HARUL, NIVEL SUPERIOR Dumnezeu Creatorul; Cerul şi lucrurile

cereşti; nevăzutul şi influenţa lui

pe pământ; sufletul omului; unitatea.

NATURA, NIVEL INFERIOR Creaţia, pământul şi lucrurile pământeşti; vizibilul (natura + omul) şi ceea ce face acesta pe pământ; trupul omului; diversitatea.

 

Până la epoca lui Toma d'Aquino formele de gândire ale omului suferiseră influenţa bizantină, lucrurile cereşti prevalau asupra lucrurilor terestre, caracterul lor sacru interzicând orice reprezentare realistă. Astfel, Maria şi Cristos nu erau niciodată reprezentaţi realist, ci doar sub formă de simboluri. Dacă luăm, de exemplu, unul din mozaicurile bizantine din epoca respectivă care decorează Baptisteriul din Florenţa, nu este Maria cea pe care o vedem, ci simbolul ei.

De altfel, natura în sine, arborii şi munţii, nu prezenta interes pentru artist decât în măsura în care făcea parte din lumea sa. Ascensiunea în munţi, de exemplu, n-avea nici un farmec în sine, ea devenind atractivă abia sub influenţa ideilor noi. Astfel, până la epoca lui Toma d'Aquino, reprezentarea simbolică a lucrurilor cereşti, foarte sfinte şi foarte îndepărtate, este de o importanţă copleşitoare, în timp ce natura rămâne aproape ignorată. Cu Toma d'Aquino asistăm la adevăratul început al Renaşterii şi al umanismului său.

Gândirea acestui filozof nu implica o separare totală între har şi natură, ci între acestea doua exista o anumită unitate. După el, filozofii s-au străduit vreme îndelungată să definească această unitate între natură şi har, în speranţa că i-ar putea stabili un fundament raţional. Trebuie să adăugăm că, în mod cert, d'Aquino nu ar fi fost încântat de toate dezvoltările ulterioare ale gândirii sale, o dată cu trecerea anilor.

Dar Renaşterea a avut mai multe consecinţe salutare. În particular, ea a creat o concepţie mai justă asupra rolului naturii. Conform Bibliei, natura, care este opera lui Dumnezeu, este importantă şi nu trebuie dispreţuită, asemeni trupului privit în relaţie cu sufletul. Frumuseţea este şi ea importantă, iar viaţa sexuală nu este nicidecum greşită în ea însăşi. Toate acestea decurg din faptul că, fiind un dar al lui Dumnezeu făcut omului, natura este bună şi omul care dispreţuieşte aceste lucruri, dispreţuieşte de fapt ceea ce Dumnezeu a creat, şi în consecinţă pe Dumnezeu însuşi.

Poluarea şi moartea omului: Concepţia creştină despre ecologie tratează în detaliu perspectiva biblică asupra naturii.

Toma d'Aquino şi omul autonom

Putem acum să abordăm raportul dintre natură şi har dintr-un alt unghi. Deşi repunerea naturii la locul care-i revenea de drept a avut câteva consecinţe fericite, ea a devenit cu timpul, după cum vom vedea, un ferment al distrugerii. În gândirea lui Toma d'Aquino, voinţa omului este căzută, dar nu şi intelectul său. Această înţelegere incompletă a Căderii, contrară Bibliei, este cauza tuturor dificultăţilor ulterioare. O dată cu trecerea timpului, intelectul omului a ajuns să fie considerat autonom.

Această autonomie se exprimă în mai multe feluri în opera lui Toma d'Aquino; ea favorizează, de exemplu, dezvoltarea teologiei naturale, şi aceasta independent de Scripturi. Cu toate acestea, el dorea să menţină unitatea şi afirma ca există o corelaţie între teologia naturală şi Scriptură. Dar este necesar să subliniem aici că exista de acum înainte un domeniu unde gândirea era cu adevărat liberă, autonomă.

Plecând de la acest principiu al autonomiei, filozofia se eliberează la rândul ei tot mai mult de revelaţie şi, rupând-o complet cu Scripturile, îşi deschide aripile şi îşi ia zborul încotro doreşte. De atunci, această tendinţă care nu era totuşi nouă, s-a conturat şi s-a afirmat tot mai mult. Departe de a rămâne izolată doar în teologia filozofică a lui Toma d'Aquino, ea avea să câştige în curând domeniul artelor.

Trebuie să constatăm o slăbiciune a sistemului nostru educativ contemporan: avem tendinţa de a ignora asocierile dintre diversele discipline şi de a le trata separat, fapt care se constată atât în învăţământul creştin, cât şi în cel laic. Este unul din motivele pentru care marea schimbare petrecută în generaţia noastră i-a luat pe creştinii evanghelici prin surprindere. Noi am abordat exegeza ca exegeză, teologia ca teologie, filozofia ca filozofie. La fel am procedat cu arta şi cu muzica, neînţelegând că, de fapt, toate acestea îl privesc pe om, şi deci, n-ar putea fi izolate unele de altele.

După Toma d'Aquino putem observa această interrelaţie a teologiei, filozofiei şi artelor în mai multe direcţii.

Pictori şi scriitori

Cimabue (1240-1302), profesorul lui Giotto (1267-1337), a fost primul artist supus acestei influenţe. Toma d'Aquino a trăit intre anii 1225-1274, deci artele au fost foarte devreme influenţate de aceasta nouă tendinţă. În loc să reprezinte subiectele de deasupra liniei care separă natura şi harul doar ca pe nişte simboluri, în manieră bizantină, Cimabue şi Giotto au început să picteze natura în manieră realistă. Această schimbare nu a fost nici radicală, nici imediată. În timpul acestei perioade de tranziţie, artiştii au avut tendinţa de a conferi reprezentării subiectelor o importanţă secundară, după cea a reprezentării naturii, continuând totuşi s-o reprezinte pe Maria, de exemplu, ca pe un simbol.

În literatură, asistăm la o evoluţie identică la Dante (1265-1321), la Petrarca (1304-1374) şi Boccaccio (1313-1375). Dante a început să scrie în acelaşi mod în care aceştia pictau. Totul a început să se schimbe pornind de la ideea că natura este importantă. Petrarca este primul om despre care auzim spunându-se că a urcat pe munte din simplă plăcere. Acest interes faţă de natura pe care a făcut-o Dumnezeu este, după cum am văzut, întru totul legitim. Dar Toma d'Aquino a deschis calea unui umanism autonom, unei filozofii autonome, când, luând amploare, mişcarea nu a întârziat să pătrundă în toate domeniile.

Natura opusă Creaţiei

Să remarcăm aici principiul vital conform căruia o dată ce natura devine autonomă, ea începe să „înghită” harul. De-a lungul Renaşterii, de la Dante la Leonardo da Vinci, natura îşi afirmă tot mai mult autonomia, îndepărtându-se de Dumnezeu pe măsură ce filozofii devin tot mai liberi. În momentul de apogeu al Renaşterii, natura înghite complet harul. Aceasta afirmaţie poate fi demonstrată în multe feluri.

Vom examina pentru început o miniatură pictată în jurul anului 1415, care se intitulează Grandes Heures de Rohan. Ea ilustrează istoria unui miracol, temă curentă pe atunci. Cu ocazia fugii în Egipt, Maria, Iosif şi copilul trec pe lângă câmpul unde un om îşi seamănă sămânţa şi se produce un miracol. La o oră după trecerea Sfintei Familii, grâul este deja mare, gata pentru recoltat. În timp ce omul îşi recoltează grâul, vin soldaţii trimişi în urmărirea Sfintei Familii şi îl întreabă dacă s-a scurs mult timp de când aceasta a trecut pe acolo. Omul răspunde că Iosif, Maria şi Copilul au trecut pe acolo pe când el semăna, aşa că soldaţii fac cale întoarsă. Nu este istoria cea care ne interesează aici, ci felul în care este concepută miniatura. În primul rând, există o mare diferenţă de proporţii între grupul format din Iosif, Maria, Copilul Isus, un servitor şi un măgar, dispuşi cu toţii în partea de sus a tabloului, dominându-1 prin mărime, şi micile siluete ale soldaţilor şi a omului cu secera în mână, în partea de jos a tabloului. În al doilea rând, mesajul miniaturii este comunicat nu numai prin dimensiunea personajelor din partea superioară a picturii, ci şi prin fundalul aurit al părţii superioare. Avem aici o reprezentare artistică totală a raportului dintre natură şi har.

Acesta este vechiul concept, în care harul deţine poziţia predominantă, în timp ce natura ocupă foarte puţin loc.

În Nordul Europei, Van Eyck (1380-1441) a fost cel care a dat naturii o importanţă nouă, reprezentând-o aşa cum este. În 1410, o dată foarte importantă în istoria artelor, el a pictat o miniatură care, în ciuda dimensiunilor ei foarte reduse (în jur de 12/7 cm), este totuşi o operă esenţială, deoarece conţine primul peisaj realist. Toţi pictorii Renaşterii s-au inspirat din ea. Tema este botezul lui Isus, Căruia pictorul îi consacră totuşi un loc redus în tablou. În planul secundar: un râu, un castel adevărat, case, munţi – un peisaj autentic – ceea ce arată clar că natura a devenit preeminentă. După aceasta, peisajele se răspândesc rapid în pictura din toată Europa.

Madona cancelarului Rolin a lui Van Eyck, pictată în 1435, – astăzi la Luvru – reprezintă etapa următoare. Cancelarul Rolin, în picioare în faţa Mariei, are aceleaşi dimensiuni ca ea, şi apare aici un detaliu semnificativ: Maria nu mai este un personaj îndepărtat, dominând silueta cancelarului, cum erau înfăţişaţi donatorii anterior, ci acesta este egal cu Maria, deşi are mâinile împreunate într-o atitudine de rugăciune. De aici înainte problema va fi: cum trebuie rezolvat echilibrul dintre natură şi har?

Un alt pictor de o importanţă considerabilă, Masaccio (1401-1428), va merge un pas mai departe decât Giotto (mort în 1337), introducând perspectiva şi spaţialitatea reală. Pentru prima dată, lumina cade în tablou din direcţia corectă. În minunata Biserică a Carmelitelor din Florenţa, de exemplu, frescele sunt pictate în aşa fel încât umbrele să cadă corect în raport cu lumina infiltrată în incintă printr-o anumită fereastră a clădirii. Masaccio a pictat natura reală. Picturile sale creau impresia de relief, de atmosferă şi descoperim pentru prima dată o grijă deosebită acordată compoziţiei.

Deşi dispărut prematur, la vârsta de doar 27 de ani, el a acordat naturii adevăratul ei loc în pictură. Importanţa pe care Masaccio şi Van Eyck au acordat-o naturii ar fi putut conduce înspre o concepţie biblică asupra artei.

O dată cu Filippo Lippi (1406-1469), natura începe să „înghită” harul într-un mod mai serios decât în Madona cancelarului Rolin, de Van Eyck. Doar cu câţiva ani mai înainte, pictorii nu s-ar fi gândit niciodată s-o reprezinte pe Maria altfel decât sub formă de simbol. Când Filippo Lippi o pictează pe Madona în 1475, schimbarea este de-a dreptul surprinzătoare. Vedem acum o tânără foarte frumoasă care ţine în braţe un copil, iar în peisajul din spatele ei regăsim fără nici o îndoială influenţa lui Van Eyck. Fecioara nu mai este acum un simbol îndepărtat, ci o fată frumoasă care ţine în braţe un bebeluş.

Dar mai trebuie să ştim că tânăra care împrumută trăsăturile sale Mariei nu este alta decât metresa pictorului, fapt cunoscut de toată Florenţa. Nimeni n-ar fi îndrăznit să facă acest lucru cu câţiva ani mai devreme. De data aceasta natura a ucis harul.

În Franţa, Fouquet (1416-1480) a reprezentat-o prin anul 1450 pe Maria sub trăsăturile lui Agnes Sorel, metresa regelui, şi curtenii care priveau tabloul ştiau lucrul acesta. În locul Mariei alăptând copilul Isus o vedem pe amanta regelui înfăţişată cu sânul dezgolit; harul a murit.

Trebuie să subliniem că atunci când natura îşi dobândeşte autonomia, devine distrugătoare. Imediat ce acceptăm conceptul unui domeniu autonom, constatăm că elementul inferior înghite elementul superior. De aici înainte, vom numi cele două elemente „nivelul inferior” şi respectiv „nivelul superior”.

Leonardo da Vinci şi Rafael

Iată acum cazul lui Leonardo da Vinci. El aduce un nou factor in curgerea istoriei şi este mai aproape de omul modern decât oricine altul înaintea lui. Încadrarea lui istorică este importantă (1452-1519), deoarece coincide cu începutul Reformei. El joacă de asemenea un rol foarte mare în evoluţia gândirii filozofice a epocii. Cel care a văzut primul importanţa filozofiei platonice a fost Cosimo cel Bătrân, filozof florentin, decedat în 1464. Dacă Toma d'Aquino a pus la loc de cinste aristotelismul, Cosimo s-a făcut apărătorul neoplatonismului. Marele filozof neoplatonist, Ficino (1433-1499) 1-a avut ca elev pe Lorenzo Magnificul (1449-1492). În timpul lui Leonardo da Vinci, neoplatonismul domina gândirea filozofică a Florenţei, din simplul motiv că trebuia umplut cu ceva golul lăsat de har la „nivelul superior”. Neoplatonismul a fost introdus pentru a revaloriza ideea şi idealul, adică universaliile.

 

HARUL - UNIVERSALIILE

NATURA - PARTICULARIILE

 

O universalie este ceva ce dă sens şi unitate tuturor particulariilor. Particulariile sunt toate lucrurile individuale – fiecare lucru individual în particular.

Rafael (1483-1520) ilustrează filozofia aceasta în Şcoala din Atena, tablou care se găseşte expus la Vatican. În aceeaşi sală care găzduieşte acest tablou, pe peretele opus, există o frescă reprezentând Biserica Catolică. Şcoala din Atena apare ca o contrabalansare a acestei fresce, simbolizând gândirea păgână clasică. În acest tablou Rafael prezintă diferenţa dintre gândirea lui Aristotel şi gândirea lui Platon. Cei doi bărbaţi sunt în picioare, în centrul tabloului, iar Aristotel îşi îndreaptă mâna în jos (insistând asupra particulariilor), în timp ce Platon şi-o ridică în sus (insistând asupra ideilor şi idealurilor, adică a universaliilor).

Am putea formula această problemă şi astfel: unde se poate găsi unitatea dacă diversitatea este lăsată să se afirme liberă? O dată ce particulariile au devenit libere, cum mai pot fi ele ţinute împreună? Leonardo da Vinci s-a luptat cu această problemă. El a fost un pictor neoplatonician, şi, cum s-a spus pe drept cuvânt, primul matematician modern. El a înţeles că, dacă pornim de la raţiunea autonomă nu putem ajunge decât la matematică (la măsurabil), iar matematica nu se ocupă decât de particularii, nu de universalii. În consecinţă, nu se poate trece niciodată dincolo de mecanică. Conştient de necesitatea unităţii, el nu putea accepta această soluţie. Astfel că s-a străduit să picteze sufletul. Sufletul pentru el este diferit de sufletul creştin; – sufletul este aici universalul – de exemplu sufletul arborelui, al mării.

 

SUFLETUL - UNITATEA

MATEMATICA - PARTICULARIILE - MECANICA

 

Fiind în căutarea unei expresii a universului în pictură, Leonardo nu a pictat niciodată prea mult, iar eforturile sale au rămas zadarnice.

Giovanni Gentile, unul din cei mai mari filozofi italieni, recent dispărut, a spus că Leonardo da Vinci a murit în deznădejde, pentru că n-a putut renunţa niciodată la speranţa de a găsi o unitate raţională între particularie şi universal.¹ Leonardo da Vinci ar fi putut scăpa de disperarea aceasta dacă ar fi fost alt om. Ar fi trebuit să abandoneze speranţa descoperirii unei unităţi între nivelul superior şi cel inferior. Dar, nefiind un om modern, el nu a renunţat niciodată la speranţa unui câmp unificat al cunoaşterii.

 

Capitolul

Doi

 

Unitatea dintre natură şi har

A venit momentul să remarcăm relaţia istorică dintre Renaştere şi Reformă. Calvin se naşte în 1509. Învăţătura religiei creştine apare in 1536. Leonardo da Vinci moare în anul 1519, anul controversei de la Leipzig, care îl opune pe Luther (1483-1546) doctorului Eyck. Regele care 1-a dus pe Leonardo în Franţa spre sfârşitul vieţii lui este acelaşi rege, Francisc I, căruia Calvin i-a dedicat învăţătura sa. Ajungem astfel la o coincidenţă a Renaşterii cu Reforma. Reforma a dat problemei unităţii dintre natură şi har un răspuns cu totul opus celui dat de Renaştere.

Reforma a respins atât aristotelismul, cât şi neoplatonismul. Ce soluţie a propus ea în schimb? A respins umanismul care pătrundea tot mai mult în Biserica Catolică, precum şi conceptul Căderii incomplete, cu consecinţele sale, ideea intelectului autonom şi posibilitatea teologiei naturale, care poate fi practicată independent de Scripturi. Prin contrast, Reforma îşi însuşeşte concepţia biblică asupra Căderii. Dacă Dumnezeu este Creatorul oricărei fiinţe omeneşti, atunci această fiinţă este căzută acum în întregime – inclusiv intelectul şi voinţa ei. Numai Dumnezeu este autonom.

Acest lucru este adevărat în două domenii. Înainte de toate, nu există nimic autonom în domeniul autorităţii finale. Pentru Reformă, cunoaşterea finală şi suficientă se găseşte în Biblie. Aceasta înseamnă „numai Scriptura” în contrast cu „Scriptura plus orice altceva paralel cu ea” – fie Biserica, fie o teologie naturală. În al doilea rând, în domeniul mântuirii nu există ideea omului ca fiinţă autonomă. În poziţia romano-catolică există o divizare a lucrării mântuitoare – Cristos a murit pentru a ne mântui, dar omul trebuie să fie vrednic de meritul lui Cristos, aici fiind implicat un element umanist. Reformatorii afirmau că omul nu poate face nimic; nici un efort propriu sau umanist, religios sau moral nu-1 poate ajuta. Singura bază a mântuirii este lucrarea încheiată a lui Cristos, întrucât El a murit în istoria spaţio-temporală şi omul poate fi mântuit doar dacă ridică prin credinţă mâinile spre cer şi acceptă, prin harul lui Dumnezeu, darul Lui gratuit – „numai credinţa”. Avem deci „numai Scriptura” şi „numai credinţa”.

Creştinii trebuie să observe aici că Reforma a afirmat „numai Scriptura”, şi nu „numai revelaţia lui Dumnezeu în Cristos”. Dacă nu avem concepţia asupra Scripturii pe care au avut-o reformatorii, nu putem înţelege cu adevărat conţinutul cuvântului Cristos – şi tocmai aceasta este tendinţa teologiei moderne. Ea foloseşte acest cuvânt fără un conţinut, deoarece Cristos este scos din Scriptură. Reforma a urmat învăţătura lui Cristos însuşi, legând revelaţia pe care Cristos a dat-o despre Dumnezeu de revelaţia scrisă a Scripturilor.

Scripturile ne dau cheia pentru două feluri de cunoaştere – cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea omului şi a naturii. Marile mărturisiri de credinţă ale Reformei accentuează că Dumnezeu Şi-a revelat oamenilor atributele în Scriptură şi că această revelaţie a avut semnificaţie atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om. Nu ar fi putut exista nici Reformă şi nici cultură a Reformei în Europa de Nord fără înţelegerea faptului că Dumnezeu i-a vorbit omului în Scriptură şi că noi ştim ceva adevărat despre El pentru că ni S-a descoperit.

Având în vedere interesul contemporan pentru comunicare şi studiul limbajului, e bine să păstrăm în minte principiul că, deşi nu avem un adevăr exhaustiv, Biblia ne dă totuşi ceea ce eu numesc un „adevăr adevărat”. Astfel, noi cunoaştem adevărul adevărat despre Dumnezeu, despre om şi despre natură. Aşa că, pe baza Scripturilor, avem totuşi o cunoaştere adevărată şi unificată, chiar dacă nu una exhaustivă.

Reforma şi omul

Noi ştim astfel ceva minunat despre om. Printre alte lucruri, îi cunoaştem originea şi ştim cine este el – o creatură făcută după chipul lui Dumnezeu. Omul nu e minunat doar în starea de creştin „născut din nou”; este minunat şi aşa cum 1-a făcut Dumnezeu, după chipul Lui. El are valoare din cauza a ceea ce a fost iniţial, înainte de Cădere, din cauza a ceea ce este prin creaţie.

Acum câţiva ani pe când ţineam prelegeri în Santa Barbara, mi-a fost prezentat un băiat care se droga: avea o faţă frumoasă şi sensibilă, păr lung şi buclat, purta blue jeans şi sandale în picioare. Venise să-mi asculte expunerea, şi mi-a zis: „Asta e ceva cu totul nou pentru mine; niciodată n-am auzit ceva asemănător.” Aşa că a fost adus şi în după-amiaza următoare, iar eu l-am salutat cu multă căldură. Tânărul m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Domnule m-aţi salutat într-un mod minunat – de ce aţi făcut-o?” „Fiindcă ştiu cine eşti – ştiu că eşti făcut după chipul lui Dumnezeu”, i-am spus eu. Apoi am avut cu el o conversaţie extraordinară. Dacă nu cunoaştem cu adevărat originea oamenilor – cine sunt ei – nu-i putem trata ca pe nişte fiinţe cu adevărat umane. Dumnezeu îi face cunoscut omului statutul său. El ne spune că a creat omul după chipul Său. Aşadar, omul e ceva minunat.

Dar Dumnezeu ne mai spune ceva despre om – ne vorbeşte despre Cădere, celălalt element pe care trebuie să-1 cunoaştem pentru a-1 înţelege pe om. Cum se face că omul este atât de minunat, şi totuşi atât de corupt? Cine e de fapt omul? Cine sunt eu? Cum de poate omul să înfăptuiască toate acele lucruri care-1 fac unic şi de ce e el totuşi atât de îngrozitor? De ce?

Biblia spune că suntem minunaţi din cauză că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dar că suntem corupţi pentru că la un moment dat în istoria spaţio-temporală omul a căzut. Reformatorii ştiau că omul este separat de Dumnezeu din cauza răzvrătirii sale împotriva Lui.

Dar reformatorii şi cei care le-au urmat, făuritorii culturii nord-europene, mai ştiau că, deşi omul are o vină morală în faţa Dumnezeului care există, el nu este totuşi un nimic, spre deosebire de omul modern care tinde să creadă că este un nimic. Reformatorii ştiau că ei sunt tocmai opusul acestui nimic, deoarece erau conştienţi că fuseseră făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Chiar dacă erau căzuţi şi chiar dacă, lipsiţi fiind de soluţia non-umanistă a lui Cristos şi a morţii Lui substituţionare, erau separaţi de Dumnezeu şi se îndreptau spre iad, aceasta nu însemna totuşi că ei erau un nimic. Când Cuvântului lui Dumnezeu i s-a acordat cinstea cuvenită, Reforma a avut rezultate uluitoare, atât în viaţa oamenilor individuali – care se încreştinau – cât şi în cultură, în general.

De aceea, Reforma afirmă că Dumnezeu a vorbit în Scriptură cu referire atât la „nivelul inferior”, cât şi la „nivelul superior”. El a revelat adevărul despre natură, univers şi om. Din această cauză, reformatorii au avut o unitate reală a cunoaşterii. Ei nu s-au confruntat cu problema renascentistă a naturii şi a harului. Unitatea aceasta reală pe care au avut-o nu se datora ascuţimii minţii lor, ci ea se baza pe revelaţia lui Dumnezeu în ambele domenii. În contrast cu umanismul. Reforma nu admitea existenţa unei sfere autonome.

Aceasta nu însemna că nu exista libertate pentru artă şi ştiinţă. Dimpotrivă, abia acum era posibilă libertatea adevărată în cadrul ordinii revelate. Dar deşi arta şi ştiinţa sunt libere, ele nu sunt autonome – artistul şi omul de ştiinţă se află şi ei sub incidenţa revelaţiei Scripturii. Aşa cum vom vedea, ori de câte ori arta sau ştiinţa a încercat să devină autonomă următorul principiu a fost manifest – natura a „înghiţit” harul. Atunci arta şi ştiinţa îşi pierdeau curând sensul.

Reforma a avut câteva rezultate remarcabile, făcând posibilă apariţia culturii pe care mulţi dintre noi o apreciem atâta – chiar dacă generaţia noastră o azvârle acum la o parte. Reforma ne confruntă cu un Adam care era – ca să folosim o terminologie modernă – un om neprogramat, nu o cartelă perforată în sistemul unui computer. O caracteristică a omului secolului al XX-lea, este că el nu-şi poate imagina aceasta, deoarece e pătruns de o concepţie deterministă. Dar poziţia biblică e clară, omul nu poate fi explicat ca fiind total determinat şi condiţionat. Pe această poziţie s-a întemeiat conceptul demnităţii omului. Oamenii încearcă astăzi să se agaţe de această demnitate umană, dar nu ştiu cum să o facă, pentru că au pierdut adevărul care afirmă că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Adam a fost un om neprogramat (cu totul liber să decidă pentru el), o persoană cu semnificaţie într-o istorie cu semnificaţie, care a putut chiar să dea un alt curs istoriei.

Aşadar, gândirea Reformei proclamă un om care are valoare, dar şi un răzvrătit a cărui revoltă, nu se manifestă doar pe scena unui teatru, ci e reală. Şi pentru că el este un om neprogramat şi revolta lui este una reală, vinovăţia lui morală este şi ea reală. Înţelegând aceasta, reformatorii au mai înţeles ceva. Ei au avut o înţelegere biblică a gestului lui Cristos. Au realizat că moartea substituţionară şi ispăşitoare a lui Isus a avut drept scop împăcarea omului cu Dumnezeu şi mântuirea de vinovăţia lui reală. Trebuie să înţelegem că, dacă începem să denaturăm conceptul scriptural al vinovăţiei morale, fie că e vorba de o corupere psihologică, genetică, teologică sau de orice alt gen, concepţia noastră despre lucrarea lui Cristos nu va mai fi scripturală. Cristos a murit pentru omul cu o vinovăţie morală reală în urma faptului că a făcut o alegere la fel de reală.

Ceva mai mult despre om

Să vorbim acum ceva mai mult despre om. Pentru aceasta, trebuie să observăm întâi că orice element din sistemul biblic ne duce înapoi la Dumnezeu. Apreciez foarte mult sistemul biblic ca sistem. Chiar dacă s-ar putea să nu ne placă conotaţia cuvântului sistem, din cauza rezonanţei sale mai degrabă reci, aceasta nu înseamnă că învăţătura biblică nu constituie un sistem. Totul în sistem se raportează la începutul acestuia, ceea ce conferă sistemului creştin o frumuseţe şi o perfecţiune unică, pentru că totul se subordonează punctului culminant. Totul începe cu „Dumnezeu care este acolo”. Acesta este începutul şi punctul culminant al întregului sistem şi totul decurge de aici într-un mod natural. Biblia afirmă că Dumnezeu este un Dumnezeu viu şi ne mai spune multe altele despre El; dar probabil că cel mai semnificativ lucru pentru omul secolului al XX-lea este că ea vorbeşte despre El ca despre un Dumnezeu personal şi infinit. Acesta este Dumnezeul care „este”, care există. Mai mult, acesta este singurul sistem, singura religie care are un astfel de Dumnezeu. Dumnezeii Orientului sunt infiniţi prin definiţie, în sensul că ei cuprind totul în sine – atât binele cât şi răul – dar ei nu sunt personali. Dumnezeii Occidentului erau personali, însă foarte limitaţi. Zeii teutonilor, romanilor şi grecilor au fost cu toţii la fel – personali, dar nu şi infiniţi. Dumnezeul creştin, Dumnezeul Bibliei, este personal şi infinit.

Acest Dumnezeu personal şi infinit al Bibliei este Creatorul tuturor lucrurilor. El a creat totul din nimic. De aceea orice altceva este finit, este creaţie. Doar El singur este Creatorul infinit. Putem reprezenta toate acestea astfel:

 

 

DUMNEZEU PERSONAL ŞI INFINIT

 

LINIE DE RUPTURA

 

 

OMUL

ANIMALELE

PLANTELE

MAŞINILE

 

 

El a creat omul, animalele, florile şi maşina. Din perspectiva infinităţii Lui, omul este separat de Dumnezeu asemenea unei maşini. Dar, spune Biblia, când privim prin prisma personalităţii omului, lucrurile ni se prezintă într-o altă lumină.

 

DUMNEZEU PERSONAL ŞI INFINIT

 

LINIE DE RUPTURA

 

 

OMUL OMUL

LINIE DE RUPTURA

 

ANIMALELE ANIMALELE

PLANTELE PLANTELE

MAŞINILE MAŞINILE

 

Astfel omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, a fost creat în vederea unei relaţii personale cu El. Relaţia omului este orientată şi în sus, nu numai în jos. Când ne apropiem de oamenii secolului al XX-lea distincţia aceasta devine crucială. Omul modern îşi vede relaţiile orientate în jos, înspre animale şi maşini. Biblia respinge acest mod de a privi omul. Din perspectiva personalităţii noastre, ne raportăm la Dumnezeu. Nu suntem infiniţi, ci finiţi, cu toate acestea, suntem cu adevărat personali; suntem creaţi după chipul Dumnezeului personal care există.

Reformă, Renaştere şi morală

Există multe consecinţe practice care decurg din diferenţele dintre gândirea Renaşterii şi cea a Reformei. Putem să ne alegem exemplele dintr-un spectru foarte larg.

De exemplu, Renaşterea a emancipat femeia. La fel a făcut şi Reforma – dar cu o mare diferenţă. Lucrarea lui Jacob Burckhardt Civilizaţia Renaşterii în Italia, publicată la Basel în 1860, este şi acum o lucrare standard în domeniu. Autorul scoate în evidenţă că italiencele Renaşterii erau libere, dar cu marele preţ al imoralităţii generalizate. Burckhardt (1818-1897) argumentează această idee pe parcursul a mai multor pagini.

De ce a fost aşa? Explicaţia trebuie căutată în concepţia de atunci cu privire la natură şi har. Aceste lucruri nu rămân niciodată pur teoretice, fiindcă oamenii acţionează după cum gândesc:

 

 

POEŢII LIRICI – „DRAGOSTEA SPIRITUALĂ" – DRAGOSTEA IDEALĂ

ROMANCIERII ŞI POEŢII COMICI – DRAGOSTEA SENZUALĂ

 

La nivelul superior avem poeţii lirici care promovau „dragostea spirituală” şi ideală. Apoi, la nivelul inferior îi avem pe romancieri şi pe poeţii comici care promovau dragostea senzuală. Renaşterea a produs un potop de cărţi pornografice, dar acest aspect al perioadei renascentiste nu s-a oprit doar la cărţi, ci s-a extins până în modul de viaţă al oamenilor. Omul autonom s-a găsit în faţa unui dualism. Să-1 luăm pe Dante, de exemplu. Acesta s-a îndrăgostit la prima vedere de o femeie pe care a iubit-o toată viaţa. Apoi s-a căsătorit cu o altă femeie, care i-a născut copii şi i-a spălat vasele.

Cert este că această diviziune între natură şi har a penetrat întreaga structură a vieţii renascentiste, iar „nivelul inferior”, autonom, a înghiţit întotdeauna „nivelul superior”.

Omul ca un întreg

Concepţia biblică a Reformei a fost şi este foarte diferită. Ea nu este de factură platonică. Sufletul nu este mai important decât trupul. Dumnezeu a făcut întregul om, şi omul este important ca întreg. Doctrina despre învierea trupului nu este deloc demodată. Ea afirmă că Dumnezeu a făcut omul o fiinţă integrală, că Dumnezeu iubeşte omul în întregimea lui şi omul în totalitatea sa are valoare. De aceea, învăţătura biblică se opune platonismului, care consideră că sufletul este superior şi foarte important, pe când trupul, care este inferior, rămâne total lipsit de importanţă. Concepţia biblică se opune şi poziţiei umaniste, în care trupul şi mintea autonomă ale omului devin importante, iar harul devine lipsit de importanţă, toate universaliile şi absoluturile fiind astfel pierdute.

Poziţia biblică, asupra căreia insistă Reforma, afirmă că nici concepţia platonică, nici cea umanistă nu sunt satisfăcătoare. În primul rând, Dumnezeu a făcut omul ca pe un întreg şi este interesat de el ca întreg. În al doilea rând, Căderea istorică, în timp şi spaţiu, a afectat omul în ansamblul său. În al treilea rând, pe baza lucrării lui Cristos ca Mântuitor şi beneficiind de cunoaşterea revelată în Scripturi, există răscumpărare pentru om în totalitatea sa. În viitor omul ca întreg va fi înviat din morţi, iar răscumpărarea lui va fi desăvârşită. Pavel declară în Epistola către Romani, capitolul 6, că trebuie să înţelegem răscumpărarea ca pe o realitate care cuprinde întregul om, chiar şi în viaţa prezentă. Aceasta trebuie să se realizeze pe baza sângelui vărsat al lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt, prin credinţă, chiar dacă nu va atinge perfecţiunea în această viaţă. În asta constă adevărata domnie a lui Cristos peste întregul om. Aşa au înţeles lucrurile reformatorii, şi aceasta este învăţătura Bibliei. Olanda a insistat mai mult decât în creştinismul anglo-saxon, de exemplu, că aceasta este semnificaţia domniei lui Cristos în cultură. Aşadar, Isus este Domn în ambele domenii.

 

HARUL

NATURA

Nu există nimic autonom – nimic independent de domnia lui Cristos şi de autoritatea Scripturilor. Dumnezeu a creat întregul om şi e interesat de întregul om, ceea ce duce la o unitate.

Astfel, concomitent cu apariţia în Renaştere a omului modern, a coexistat şi răspunsul Reformei la dilema omului umanist al Renaşterii. Prin contrast, dualismul omului renascentist a produs formele moderne ale umanismului, împreună cu temerile omului modern.

 

 

Capitolul

 

 

Trei

 

Începuturile ştiinţei moderne

În situaţia prezentată anterior, ştiinţa a avut un rol foarte important. Trebuie să realizăm că ştiinţa modernă timpurie a fost iniţiată de către oamenii care trăiau în cadrul şi în consensul creştinismului. Deşi nu era creştin, J. Robert Oppenheimer (1904-1967) a înţeles acest lucru. El a afirmat că naşterea ştiinţei moderne a reclamat un context creştin.¹ Alfred North Whitehead (1861-1947) a subliniat şi el acelaşi lucru. Creştinismul a fost necesar pentru începuturile ştiinţei moderne pentru simplul motiv că acesta a creat un climat al gândirii care punea omul în poziţia de a investiga ordinea universului.

Jean-Paul Sartre (1909-1980) a afirmat că marea problemă filozofică e că ceva există, mai degrabă decât că nu există nimic. Indiferent ce crede omul, el trebuie să se confrunte cu realitatea şi cu problema că ceva există. Creştinismul explică de ce există ceva în mod obiectiv. În contrast cu gândirea orientală, tradiţia iudeo-creştină afirmă că Dumnezeu a creat un univers real exterior Lui. Când folosesc acest termen, „exterior Lui”, eu nu îl înţeleg în sens spaţial, ci vreau să spun că universul nu este o extensie a esenţei lui Dumnezeu. El nu este doar un vis al lui Dumnezeu. Există ceva la care trebuie să ne gândim, cu care trebuie să operăm şi pe care trebuie să-1 investigăm, ceva ce are o existenţă obiectivă. Creştinismul dă certitudinea realităţii obiective, a cauzei şi a efectului, o certitudine suficient de puternică pentru a putea clădi pe ea. Aşadar obiectul şi istoria, cauza şi efectul au o existenţă obiectivă.

Mai mult, majoritatea primilor oameni de ştiinţă au împărtăşit concepţia generală a lui Francis Bacon (1561-1626), care a remarcat în Novum Organum Scientiarum: „Prin Cădere, omul şi-a pierdut concomitent inocenţa şi stăpânirea asupra naturii. Ambele pot fi recuperate oarecum chiar în această viaţă, prima prin religie şi credinţă, iar a doua prin artă şi ştiinţă.” Din această cauză ştiinţa ca ştiinţă (şi arta ca artă), a fost înţeleasă ca fiind, în cel mai bun înţeles al termenului, o activitate religioasă. Observaţi în citat că Francis Bacon nu a înţeles ştiinţa ca pe o sferă autonomă, căci ea era plasată în cadrul revelaţiei Scripturilor în momentul „căderii”. În interiorul acestei „ordini”, ştiinţa (şi arta) era liberă şi avea o valoare intrinsecă atât înaintea oamenilor, cât şi înaintea lui Dumnezeu.

Primii oameni de ştiinţă au împărtăşit concepţiile creştinismului, crezând în existenţa unui Dumnezeu raţional, care a creat un univers raţional ale cărui legi pot fi descoperite cu ajutorul raţiunii umane. Asemenea lui Francis Bacon, Copernic (1475-1543), Galilei (1564-1642), Kepler (1571-1630), Faraday (1791-1867) şi Maxwell (1831-1879) au cercetat şi ei la rândul lor universul, desfăşurându-şi activitatea ca oameni de ştiinţă cam în acelaşi tipar.

Aceste contribuţii semnificative, pe care noi le considerăm de la sine înţelese, au lansat de fapt ştiinţa modernă timpurie. O întrebare pertinentă este în ce măsură oamenii de ştiinţă de azi, care lucrează fără aceste convingeri şi motivaţii, ar fi dorit sau ar fi putut iniţia vreodată ştiinţa modernă. Natura trebuia eliberată din strânsoarea mentalităţii bizantine şi readusă la poziţia biblică veridică, iar Renaşterea a jucat un rol însemnat în această privinţă; însă mentalitatea biblică a fost cea care a dat naştere ştiinţelor moderne.

Ştiinţa timpurie era o ştiinţă naturală, deoarece opera cu lucruri naturale, dar nu era şi naturistă, căci deşi a susţinut ideea uniformităţii cauzelor naturale, ea nu i-a imaginat totuşi pe Dumnezeu şi pe om prinşi într-o maşinărie. Primii oameni de ştiinţă moderni aveau următoarele convingeri: în primul rând, că Dumnezeu a dat oamenilor prin Biblie o cunoaştere privitoare la Sine, la univers şi la istorie; şi în al doilea rând, că Dumnezeu şi omul nu sunt parte a unei maşinării şi că ambii pot influenţa funcţionarea relaţiei mecanice cauză-efect. Cauza şi efectul existau, dar într-un sistem deschis. Dumnezeu putea interveni în sistemul cauză-efect, şi nici oamenii nu sunt prizonieri absoluţi ai acestei maşini. Aşa că la „nivelul inferior” nu exista autonomie.

Astfel s-a dezvoltat o ştiinţă care opera cu lumea reală, naturală şi care nu devenise încă naturalistă.

Kant şi Rousseau

După perioada Renaşterii şi a Reformei, etapa decisivă i-a avut ca protagonişti pe Rousseau (1712-1778) şi Kant (1724-1804), deşi, fireşte că au existat până la ei, mulţi alţii care ar merita atenţia noastră.

În perioada lui Kant şi Rousseau, conceptul de autonomie era deja dezvoltat, aşa că problema era formulată acum în cu totul alţi termeni. Însă şi această modificare a formulării indică evoluţia problemei. Dacă înainte se vorbea despre natură şi har, în secolul al XVIII-lea nu se mai ştia nimic despre har – cuvântul era acum total nepotrivit. Raţionalismul se dezvoltase foarte mult, iar conceptul de revelaţie nu-şi mai găsea locul în nici un domeniu, prin urmare problema nu se mai punea acum în termenii „naturii şi harului”, ci în aceia ai „naturii şi libertăţii”.

 

LIBERTATEA

NATURA

 

Schimbarea este radicală şi exprimă o stare secularizată a lucrurilor. Natura a „înghiţit” cu totul harul, acesta fiind înlocuit la „nivelul superior” de cuvântul libertate.

Sistemul lui Kant s-a străduit să găsească o cale, oricare ar fi ea, pentru a aduce lumea fenomenală a naturii în relaţie cu lumea numenală a universaliilor. Linia despărţitoare între nivelul superior şi nivelul inferior este acum mult mai îngroşată şi în curând va fi şi mai accentuată.

Observăm că natura a devenit atât de autonomă, încât rezultatul imediat este determinismul. Înainte, determinismul se limitase aproape întotdeauna la domeniul fizicii sau, în alte cuvinte, la partea mecanică a universului. Acum determinismul se aplică sub o formă sau alta oamenilor.

Dar cu toate că determinismul o contaminase şi nivelul inferior, oamenii tânjeau totuşi după libertatea specifică naturii umane. Aceasta este văzută şi ea tot ca un domeniu autonom. În diagrama de mai sus, natura şi libertatea sunt acum amândouă autonome. Libertatea individului este înţeleasă nu doar ca o libertate fără nevoia răscumpărării, ci chiar ca o libertate absolută.

O dată cu Rousseau, lupta pentru păstrarea libertăţii ajunge la apogeu. El şi adepţii lui au produs o literatură şi un tip de artă care respingeau civilizaţia pe motiv că ar limita libertatea umană. Aşa s-a născut idealul boem. Aceşti gânditori au simţit la „nivelul inferior” presiunea conceptului de om-maşină. Ştiinţa naturală devine o povară mult prea grea – un inamic. Libertatea începe să dispară. Aşa că aceşti oameni, care nu sunt încă moderni – şi, prin urmare, nu acceptă faptul că nu sunt decât nişte maşini – încep să urască ştiinţa. Ei tânjesc după libertate, chiar dacă libertatea e lipsită de sens. Astfel că libertatea autonomă stă faţă în faţă cu maşina autonomă.

Ce este de fapt libertatea autonomă? Este o libertate în care individul e centrul universului. Libertatea autonomă nu are limite, de aceea, în momentul în care omul începe să resimtă ideea maşinismului ca pe o povară, Rousseau şi ceilalţi blestemă şi calomniază ştiinţa care le ameninţă libertatea umană. Libertatea pentru care ei pledează este autonomă în sensul că nu cunoaşte limite. E libertatea fără limitări, o libertate care nu se mai potriveşte în lumea raţională. Nu poate decât să spere şi să voiască obţinerea eliberării omului individual şi finit – iar ceea ce rămâne e exprimarea de sine individuală.

Pentru a aprecia semnificaţia acestui stadiu al formării omului modern trebuie să ne amintim că începând de la greci şi până la această perioadă, şcolile filozofice din Vest au avut în comun trei principii importante.

Primul este că ele erau raţionaliste. Prin aceasta se înţelege că omul porneşte întotdeauna de la sine, adună informaţii privitoare la lucrurile particulare şi, în final, formulează universaliile. Aceasta e sensul corect al termenului raţionalist şi întrebuinţarea pe care i-am dat-o eu în această carte.

În al doilea rând, toţi aceştia credeau în raţional. Acest termen nu are nici o legătură cu termenul raţionalism, şi nu trebuie confundat cu el. Ei acţionau pe baza credinţei că aspiraţia omului cu privire la validitatea raţiunii este bine fondată. De asemenea, ei gândeau în termenii antitezei. Dacă un anumit lucru este adevărat, opusul lui este fals. În morală, dacă un lucru este bun, opusul lui este rău. Această caracteristică o putem identifica dintotdeauna, încă de la începutul gândirii umane. Nu există nici bază istorică pentru poziţia ulterioară a lui Heidegger (1889-1976), care susţine că grecii presocratici, înaintea lui Aristotel, ar fi gândit altfel. De fapt, acesta este singurul fel în care omul poate gândi. Gândirea antitetică nu a început o dată cu Aristotel – ea se sprijină în ultimă instanţă pe realitatea existenţei lui Dumnezeu în contrast cu non-existenţa Lui, pe realitatea creaţiei Lui, care există, în contrast cu ceea ce nu există – şi apoi, pe realitatea omului creat pentru a trăi, a observa şi a gândi în domeniul realului. A aplica raţiunii şi antitezei eticheta „aristoteliană” este o greşeală.

Remarcabil este că putem respinge raţionalul şi gândirea în termenii antitezei doar cu ajutorul raţionalului şi al antitezei înseşi. Când cineva afirmă că gândirea în termenii antitezei este greşită, el foloseşte de fapt antiteza pentru a nega antiteza. Aşa ne-a creat Dumnezeu şi nu putem gândi altfel. De aceea, baza logicii clasice este că A este A şi nu este non-A. Ca să înţelegem gândirea contemporană, e foarte important să înţelegem ce anume implică această metodologie a antitezei şi ce presupune abandonarea ei.

Al treilea lucru pe care oamenii l-au sperat întotdeauna făcând filozofie a fost să făurească un câmp unificat al cunoaşterii. În timpul lui Kant, de exemplu, ei se agăţau cu tenacitate de această speranţă, în pofida tuturor presiunilor împotriva ei. Ei sperau ca prin intermediul raţionalismului şi al raţionalităţii să găsească un răspuns complet – unul care să cuprindă în întregime gândirea şi viaţa. Cu mici excepţii, această aspiraţie a marcat toată filozofia până la Kant, inclusiv perioada lui.

Ştiinţa modernă recentă

Înainte de a trece la Hegel, care marchează următoarea etapă semnificativă înspre omul modern, aş dori să fac câteva observaţii cu privire la schimbarea petrecută în domeniul ştiinţei, în paralel cu schimbările din filozofie pe care le-am discutat înainte. Pentru aceasta, este necesară o scurtă recapitulare.

Primii oameni de ştiinţă au crezut în uniformitatea cauzelor naturale. Dar ei n-au crezut în uniformitatea cauzelor naturale într-un sistem închis. Această sintagmă marchează o diferenţă uriaşă. Ea marchează diferenţa dintre ştiinţa naturală şi o ştiinţă care se bazează pe filozofia naturalistă. Este diferenţa dintre ceea ce eu aş numi ştiinţa modernă şi ştiinţa modernităţii recente. E important de remarcat că aceasta nu echivalează cu un eşec al ştiinţei ca ştiinţă, ci mai degrabă că uniformitatea cauzelor naturale într-un sistem închis a devenit filozofia dominantă între oamenii de ştiinţă.

Sub influenţa presupoziţiei uniformităţii cauzelor naturale într-un sistem închis, maşina nu mai cuprinde doar domeniul fizicii; ea cuprinde acum totul. Gânditorii din trecut ar fi respins total această teorie. Leonardo da Vinci a înţeles clar adevărul acesta. Am văzut mai sus cum el a priceput că începând cu matematica, într-un mod raţionalist, tot ceea ce am avea ar fi particulariile, şi de aceea am rămâne doar cu mecanica. Înţelegând aceasta, el a urmărit cu insistenţă universalul. Dar în vremea la care am ajuns cu studiul nostru, nivelul inferior autonom a înghiţit deja complet nivelul superior. Reprezentanţii ştiinţei moderne actuale insistă asupra unei unităţi totale între nivelul superior şi nivelul inferior, iar nivelul superior dispare din ecuaţie. Nici Dumnezeu, nici libertatea nu mai sunt nicăieri – totul e în acest mecanism. De aceea, în ştiinţă, schimbarea semnificativă se produce ca urmare a mutării accentului de la uniformitatea cauzelor naturale la uniformitatea cauzelor naturale într-un sistem închis. Această schimbare nu s-a produs din cauza unor fapte recent descoperite, ci din cauza unor modificări ale presupoziţiilor oamenilor de ştiinţă – trecerea la o concepţie naturalistă sau materialistă despre lume.

Un lucru care trebuie observat cu grijă în legătură cu oamenii care au pornit în această direcţie – şi am ajuns acum la zilele noastre – este că aceşti oameni insistă încă asupra unităţii cunoaşterii. Ei urmează încă idealul clasic al unităţii. Dar care este rezultatul dorinţei lor de a avea un câmp unificat? Observăm că nu mai includ doar fizica în naturalismul lor; acum şi psihologia şi ştiinţele sociale sunt incluse în maşinărie (sistemul mecanic), pornind tocmai de la insistenţa lor asupra unităţii. Dar singurul mod în care unitatea poate fi obţinută pe această bază e prin abandonarea libertăţii.

În acest fel suntem lăsaţi cu o mare deterministă fără ţărmuri. Rezultatul căutării unităţii pe baza uniformităţii cauzelor naturale într-un sistem închis este că libertatea nu există. De fapt, nici dragostea nu mai există; semnificaţia nu mai există nici ea. Cu alte cuvinte, linia despărţitoare este deplasată deasupra tuturor lucrurilor – şi astfel, la vechiul nivel superior nu mai avem nimic

 

DUMNEZEU DRAGOSTEA MORALITATEA

LI