Capitolul unu

 

Necesitatea metafizică

Această carte tratează necesitatea filozofică a existenţei lui Dumnezeu şi a comunicării Sale – în domeniul metafizicii, al moralei şi al epistemologiei.

Pentru început, trebuie să înţelegem care sunt cele trei domenii de bază ale gândirii filozofice. Primul este în domeniul metafizicii sau al Fiinţei. Acesta este domeniul existentului – deci vizează problema existenţei ca atare. Aici se include existenţa omului, şi trebuie să înţelegem că existenţa omului nu este în sine o problemă mai mare decât existenţa a orice altceva. Nimeni n-a spus lucrul acesta mai bine ca Jean-Paul Sartre, care aprecia că problema filozofică fundamentală se referă la faptul că ceva există mai degrabă decât să nu existe nimic. Nici un demers care merită să fie numit filozofie nu poate ocoli realitatea că lucrurile există şi că ele există în forma şi în complexitatea lor prezentă. Aşadar aceasta înţeleg eu prin problema metafizicii – existenţa Fiinţei.

Al doilea domeniu al gândirii filozofice este acela al omului şi al dilemei omului. Omul este personal şi totuşi finit, astfel încât el nu constituie un punct de integrare suficient pentru sine. Ne putem aminti o altă afirmaţie profundă a lui Sartre: nimic finit nu are sens decât dacă are un punct de referinţă infinit. Creştinul va fi de acord că Sartre are dreptate aici.

Omul este finit, deci el nu constituie un punct de integrare suficient pentru sine. Există totuşi o diferenţă între om şi non-om. Omul este personal, în contrast cu ceea ce este impersonal – sau, pentru a utiliza o expresie pe care am mai folosit-o în cărţile mele, omul îşi are „umanitatea” lui.

Behaviorismul şi toate formele de determinism spun că omul nu este personal – că el nu este în mod intrinsec diferit de impersonal, însă dificultatea cu care se confruntă acesta este, în primul rând, că neagă orice consemnare pe care omul a făcut-o în legătură cu sine de-a lungul a cel puţin 40 000 de ani (dacă acceptăm sistemul modern de datare) şi, în al doilea rând, că nu există nici un determinist sau behaviorist care să poată trăi consecvent pe baza determinismului său ori a psihologiei sale behavioriste – adică spunând că omul este doar o maşină. Acest lucru este adevărat şi în cazul lui Francis Crick, pentru care omul poate fi redus la proprietăţile chimice şi fizice ale structurii ADN. Interesant este, totuşi, că Crick arată limpede că nu poate trăi cu propriul său determinism. Într-una dintre cărţile sale, Of Molecules and Men, el începe curând să vorbească despre natură ca fiind „ea”, iar într-o carte de dimensiuni mai reduse, dar mai profundă, The Origin of the Genetic Code, scrie cuvântul natură cu majusculă. B. F. Skinner, autorul cărţii Beyond Freedom and Dignity, exprimă aceeaşi tensiune.

Există aşadar două dificultăţi în acceptarea determinismului şi behaviorismului modern, care afirmă că nu există nici o diferenţă intrinsecă între om şi non-om: pentru aceasta ar trebui, în primul rând, să negăm îndelungata observaţie a omului asupra sa însuşi, începând de la picturile rupestre şi chiar înainte de ele; în al doilea rând, nici un susţinător al determinismului chimic sau psihologic nu poate trăi ca şi cum ar fi non-om.

O altă problemă în dilema omului este caracterul lui nobil. Poate că nu ne place termenul caracter nobil sau nobleţe, dar orice cuvânt am alege, există ceva măreţ în om. Aş dori să adaug aici că evanghelicii au comis deseori o greşeală gravă, punând semnul egalităţii între realitatea că omul este pierdut şi sub judecata lui Dumnezeu şi ideea că omul este un nimic – un zero. Dar Biblia nu ne învaţă aşa ceva. Există ceva măreţ în om, iar noi ne ratăm probabil cea mai mare şansă în evanghelizarea generaţiei noastre din cauză că nu insistăm asupra faptului că Biblia explică de ce este omul măreţ.

Omul nu este însă numai nobil (sau orice alt cuvânt cu care am prefera să înlocuim acest termen), ci omul este şi crud. Iată încă o dilemă cu care ne confruntăm. Prima dilemă este că omul este finit şi totuşi personal, a doua dilemă este contrastul dintre nobleţea omului şi cruzimea lui. Aceasta poate fi exprimată într-o formă modernă: înstrăinarea omului de sine însuşi şi de toţi ceilalţi oameni în sfera moralităţii.

Avem deci două domenii ale gândirii filozofice: în primul rând metafizica, problema Fiinţei, a existenţei, şi în al doilea rând morala. Al treilea domeniu în acest studiu este epistemologia – problema cunoaşterii.

Acum daţi-mi voie să fac două observaţii generale. Mai întâi, filozofia şi religia investighează aceleaşi întrebări fundamentale. Creştinii – şi mai ales creştinii evanghelici – tind să uite acest aspect. Filozofia şi religia nu se ocupă cu întrebări diferite, deşi dau răspunsuri diferite şi folosesc termeni diferiţi. Întrebările fundamentale atât ale filozofiei, cât şi ale religiei (şi mă refer aici la religie în sens larg, incluzând şi creştinismul) sunt întrebări referitoare la Fiinţă (ce există), la om şi la dilema lui (morala) şi la epistemologie (cum cunoaşte omul). Filozofia tratează toate aceste probleme, dar la fel face şi religia, inclusiv creştinismul evanghelic ortodox.

A doua observaţie generală se referă la cele două sensuri ale cuvântului filozofie, care trebuie păstrate complet distincte, dacă vrem să evităm confuzia. Primul sens este cel de disciplină, sau de subiect academic. La aceasta ne gândim de obicei când vorbim despre filozofie: un studiu deosebit de tehnic, pe care îl abordează puţini oameni. În acest sens, puţini oameni sunt filozofi. Dar există şi un al doilea sens, pe care n-ar trebui să-1 pierdem dacă vrem să înţelegem problema proclamării Evangheliei în lumea secolului al XX-lea. Pentru că filozofie înseamnă şi concepţia despre lume a unei persoane. În acest sens, toţi oamenii sunt filozofi, pentru că toţi oamenii au o concepţie despre lume. Acest lucru este la fel de adevărat pentru omul care sapă un şanţ ca şi pentru filosoful din universitate.

Creştinii au avut întotdeauna tendinţa de a dispreţui conceptul de filozofie. Aceasta a fost una din slăbiciunile creştinismului evanghelic ortodox – ne-am mândrit că dispreţuim filozofia şi mai ales că dispreţuim intelectul. Seminariile noastre teologice rareori leagă teologia de filozofie, în special de filozofia curentă. Astfel, studenţii ies din seminariile teologice fără să ştie cum să pună creştinismul în legătură cu concepţia contemporană despre lume. Aceasta nu înseamnă că ei n-ar cunoaşte răspunsurile. Dimpotrivă, observaţia mea este că majoritatea studenţilor care absolvă seminariile noastre teologice nu cunosc întrebările.

De fapt, filozofia are o cuprindere universală. Nici un om nu poate trăi fără o concepţie despre lume, de aceea nu există nici un om care să nu fie filosof.

Nu există multe răspunsuri posibile pentru cele trei domenii fundamentale ale gândirii filozofice, dar există o mulţime de detalii în jurul acestor răspunsuri fundamentale. Ne va fi de foarte mare ajutor – fie că studiem filozofia în universitate şi ne simţim teribil de derutaţi fie că încercăm să comunicăm Evanghelia oamenilor obişnuiţi – dacă ne dăm seama că, deşi există multe detalii care pot fi discutate, totuşi răspunsurile posibile, în conceptele lor fundamentale, sunt extrem de puţine.

Aceste întrebări primesc două categorii de răspunsuri.

1. Prima categorie de răspunsuri afirmă că nu există nici un răspuns logic, raţional. Acesta este mai degrabă un fenomen al generaţiei noastre – situate sub „linia disperării”. Nu vreau să spun că nici unul dintre predecorii noştri n-a avut asemenea convingeri, ci doar că ele nu constituiau concepţia dominantă. Astăzi ea pretează, mai mult decât oricând, aceasta nu numai în cazul filozofilor, dar şi în discuţiile purtate la colţul străzii, în cafenele, în sălile de mese ale universităţii sau la staţia de alimentare. Soluţia propusă de obicei este aceea a inexistenţei vreunui răspuns logic, raţional – că în final totul este haotic, iraţional şi absurd. Această concepţie este exprimată cu mare fineţe în gândirea existenţialistă şi în teatrul absurdului. Aceasta este filozofia, sau concepţia despre lume, a multor oameni de astăzi. Este esenţa gândirii zilelor noastre: că nu există răspunsuri, că totul este iraţional şi absurd.

Dacă cineva ar susţine că totul este fără sens, că nimic nu are răspunsuri şi că nu există relaţie cauză-efect, şi dacă şi-ar susţine într-adevăr această poziţie cu o oarecare consecvenţă, ea ar fi foarte greu de respins. Dar nimeni nu poate susţine în mod consecvent că totul este haotic şi iraţional şi că nu există răspunsuri fundamentale. Aşa ceva se poate susţine doar în mod teoretic, dar în practică nu se poate argumenta faptul că totul este absolut haotic.

Primul motiv pentru care poziţia iraţională nu poate fi susţinută consecvent în practică este că lumea exterioară există şi că ea are formă şi ordine. Ea nu este o lume haotică. Dacă ar fi adevărat că totul este haotic, incoerent şi absurd, ştiinţa – viaţa în general – ar lua sfârşit. Nu putem trăi decât înţelegând că universul care există – universul exterior – are o formă, o ordine şi că omul se conformează acelei ordini, şi astfel poate trăi în ea.

Să ne amintim de unul din filmele lui Godard, Pierrot le Fou, în care oamenii ies pe ferestre, nu pe uşi. Dar este interesant că ei nu ies prin perete. Godard spune de fapt că deşi nu are răspuns, nu poate ieşi totuşi prin perete. Aceasta este doar expresia pe care o dă el dificultăţii de a susţine că există un univers total haotic, deşi lumea exterioară nu este lipsită de formă şi ordine.

Uneori oamenii încearcă să aducă puţină ordine, dar îndată ce aducem puţină ordine, prima categorie a răspunsurilor – că totul este fără sens, totul este iraţional – nu mai este consecventă şi cade.

Concepţia că totul este haotic şi că nu există răspunsuri ultime este susţinută astăzi de mulţi gânditori, însă, după câte am observat eu, aceştia o susţin întotdeauna foarte selectiv. Aproape fără excepţie (de fapt, n-am găsit nici o excepţie) ei discută raţional până când pierd argument după argument, şi atunci încearcă să strecoare un răspuns iraţional. Dar când partenerul nostru de discuţie procedează astfel, trebuie să-i arătăm că, în momentul în care apelează selectiv la argumentul de factură iraţională, el aduce întreaga sa argumentare sub semnul echivocului. Teoretic, poziţia iraţionalismului poate fi susţinută, dar nimeni nu o acceptă când este vorba de lumea exterioară sau de categoriile gândirii şi ale discuţiei. De fapt, dacă această poziţie ar fi argumentată corespunzător, toată discuţia s-ar sfârşi. Comunicarea s-ar sfârşi. Am avea doar o serie de sunete fără sens – bla-bla-bla. Teatrul absurdului a afirmat lucrul acesta, însă a eşuat, pentru că, dacă citim şi ascultăm cu atenţie teatrul absurdului, el încearcă întotdeauna să-şi comunice concepţia conform căreia comunicarea este imposibilă. Dar declaraţia că nu există comunicare este întotdeauna comunicată. Ea este însă comunicată selectiv, prin strecurarea în enunţ a unor elemente de ordine. Vedem aşadar că această categorie de răspunsuri – că toate lucrurile sunt iraţionale –nu este un răspuns.

2. A doua categorie de răspunsuri este că există un răspuns care poate fi analizat raţional şi logic, şi comunicat altora. În acest capitol vom trata metafizica prezentă în răspunsurile care pot fi discutate; mai târziu ne vom ocupa de om şi de dilema lui, adică de domeniul moralei, în relaţie cu răspunsurile care pot fi discutate. Acum, deci, vom analiza răspunsurile acestea în domeniul Fiinţei sau al existenţei.

Am spus deja că nu există multe răspunsuri fundamentale, deşi există o diversitate de detalii în răspunsuri. Destul de curios, sunt posibile numai trei răspunsuri fundamentale la această întrebare, răspunsuri care să fie deschise unei investigaţii raţionale. Răspunsurile fundamentale sunt, într-adevăr, extrem de puţine.

Luăm în considerare existenţa, faptul că ceva există. Ne aducem aminte afirmaţia lui Jean-Paul Sartre că întrebarea filozofică fundamentală este că există ceva, în loc să nu existe nimic. Primul răspuns fundamental este că tot ce există a apărut din nimic. Cu alte cuvinte, pornim de la nimic. Dar pentru a susţine această concepţie, trebuie să pornim de la absolut nimic. De la ceea ce eu numesc nimicul nimic. Nu poate fi „ceva-ul nimic” sau „nimicul a ceva”. Pentru ca acest răspuns să fie acceptat, trebuie să fie nimicul nimic, ceea ce înseamnă că nu trebuie să existe nici energie, nici masă, nici mişcare şi nici personalitate.

Iată cum descriu eu nimicul nimic. Să presupunem că avem o tablă foarte neagră care n-a fost niciodată folosită. Pe această tablă desenăm un cerc, iar în acest cerc cuprindem tot ce există – şi că în cercul acesta nu este nimic. Apoi ştergem cercul. Acesta este nimicul nimic. Nu trebuie să permitem nimănui să spună că dă un răspuns pornind de la nimic, ca apoi să înceapă de fapt cu ceva: cu energia, masa, mişcarea sau personalitatea. Toate acestea ar fi ceva, dar ceva nu este nimic.

Adevărul este că eu n-am auzit pe nimeni susţinând acest argument, pentru că este de neconceput că tot ce este acum a apărut din nimic. Însă, teoretic, acesta este primul răspuns posibil.

Al doilea răspuns posibil în domeniul existenţei ar fi că tot ce este acum are un început impersonal. Această impersonalitate poate fi masa, energia sau mişcarea, toate acestea fiind la fel de impersonale. Nu are nici o importanţă filozofică fundamentală de la care dintre ele pornim. Mulţi oameni moderni lasă să se înţeleagă faptul că, deoarece pornesc de la particule de energie mai degrabă decât de la masă, acum demodată, ei au un răspuns mai bun. Aşa a procedat Salvador Dali când a trecut de la suprarealism la noul său misticism. Dar astfel de oameni nu au un răspuns mai bun. Este încă tot impersonal. Energia este la fel de impersonală ca şi masa ori mişcarea. De îndată ce acceptăm începutul impersonal al tuturor lucrurilor, ne confruntăm cu o oarecare formă de reducţionism. Reducţionismul argumentează că tot ce există, de la stele la omul însuşi, trebuie înţeles în ultimă instanţă prin reducerea sa la factorul sau factorii originari, impersonali.

Marea problemă, când pornim de la impersonal, este să găsim sens pentru particularii. O particularie este orice factor individual, orice lucru individual – părţile separate ale întregului. O picătură de apă este o particularie – şi la fel este şi un om. Dacă începem cu impersonalul, atunci cum are vreun sens, vreo semnificaţie, oricare dintre particularele existente acum, inclusiv omul? Nimeni nu a răspuns încă la această întrebare. În toată istoria gândirii filozofice răsăritene sau apusene fie din vest, nimeni nu a dat până acum un răspuns adecvat.

Dacă pornim de la impersonal, totul, inclusiv omul, trebuie explicat în termeni impersonali, la care se mai adaugă timpul şi întâmplarea. Să nu lăsăm pe nimeni să ne înşele în această privinţă. Nu există alţi factori în ecuaţie, pentru că pur şi simplu alţi factori nu există. Dacă începem cu un impersonal, nu mai putem avea nici un fel de concept teleologic. Nimeni n-a demonstrat vreodată cum timpul şi întâmplarea, pornind de la un impersonal, pot produce complexitatea necesară a universului, ca să nu mai vorbim de personalitatea omului. Nimeni nu a venit cu vreo soluţie la această problemă.

Deseori acest răspuns – stabilirea punctului de pornire în impersonal – se numeşte panteism. Noua gândire mistică este aproape întotdeauna o formă oarecare de panteism – şi aproape toată teologia liberală modernă este şi ea, la rândul ei, panteistă. Deseori acest început în impersonal se numeşte panteism, dar de fapt este o capcană semantică, pentru că prin folosirea rădăcinii teism este introdusă conotaţia personalului, când în realitate se defineşte impersonalul. În discuţiile mele, nu permit niciodată nimănui să vorbească despre panteism fără să conştientizeze sensul termenului. Încerc să arăt, în desfăşurarea conversaţiei, că noţiunea adecvată aici nu este panteism, iluzia semantică a personalităţii, ci pan-totism [pan-everythingism, engl.]. De fapt, hinduismul şi budismul antic, precum şi misticismul modern, noua teologie „panteistă” – nu sunt cu adevărat panteism Avem aici o soluţie semantică, cuvântul teism fiind folosit ca un cuvânt-conotaţie. În Dumnezeul care există am subliniat faptul că soluţiile moderne sunt de obicei nişte misticisme semantice, iar acesta este unul dintre ele.

Dar orice formă ar lua pan-totismul, inclusiv forma ştiinţifică modernă ce reduce totul la particule de energie, el se confruntă întotdeauna cu aceeaşi problemă: sfârşitul este impersonal în fiecare caz în parte.

Rămân însă două probleme care vor exista întotdeauna – nevoia de unitate şi nevoia de diversitate. Pan-totismul oferă un răspuns nevoii de unitate, dar nici unul nevoii de diversitate. Când începem cu impersonalul, diversitatea nu are nici sens, nici semnificaţie. Să ne gândim la vechiul panteism hindus, care derivă totul din om (în hindusă). În realitate, totul ar trebui să se termine cu om pe o singură notă, fără nici o variaţie, pentru că nu există nici un motiv pentru semnificaţie sau variaţie. Şi chiar dacă pan-totismul ar oferi un răspuns pentru formă, el nu oferă nici un sens pentru libertate. De obicei sunt introduse în discuţie ciclurile, ca nişte valuri pe care marea le împinge mereu, dar acestea nu dau o soluţie definitivă nici uneia din probleme. În orice formă a pan-totismului, morala nu are nici un sens ca morală, pentru că în pan-totism totul este, în cele din urmă, egal. Teologia modernă trebuie să se îndrepte către etica situaţională, pentru că în acest cadru nu există nimic de genul moralei. Cuvântul morală este folosit, într-adevăr, dar el nu este decât un cuvânt.

Aceasta este dilema celui de-al doilea răspuns, pe care mulţi oameni de astăzi îl susţin. Pornind de la particulele de energie, ştiinţa naturalistă o susţine şi ea. Mulţi studenţi din universităţi susţin o anumită formă de pan-totism. Cărţile de teologie liberală urmează aproape uniform gândirea panteistă. Dar dacă pornim de la impersonal, aşa cum trebuie să facă panteistul, nu există răspunsuri adevărate cu privire la existenţă în complexitatea ei, sau cu privire la personalitate – la „umanitatea” omului.¹

Al treilea răspuns posibil este să stabilim un punct de pornire personal. Cu acesta am acoperit toate răspunsurile fundamentale posibile cu privire la existenţă. Poate suna simplist, dar este adevărat. Aceasta nu înseamnă că nu există detalii care ar putea fi discutate, sau variaţii, sau subcapitole sau subşcoli de gândire – însă acestea sunt singurele şcoli de gândire fundamentale posibile. Cineva a spus odată cu mult tâlc că în momentul în care terminăm de discutat problemele fundamentale, ne trezim aproape singuri în încăpere. Prin aceasta a vrut să spună că pe măsură ce aprofundam problemele fundamentale, cu atât alegerile care ne stau în faţă sunt mai simple şi mai limpezi. Nu există multe răspunsuri fundamentale la marile întrebări ale vieţii.

Să vedem acum ce înseamnă să pornim de la ceea ce este personal. Înseamnă a nu porni de la impersonal, din direcţia opusă. Elementul personalist este acum punctul de pornire pentru orice altceva. Doar în această schemă omul – fiind personal – are sens. Aceasta nu este ceva abstract. Mulţi dintre cei care ne vizitează la L'Abri n-ar fi devenit creştini dacă discuţiile noastre nu s-ar fi desfăşurat în domeniul personalităţii. Mulţi ar fi plecat spunând: „Voi nu ştiţi care sunt întrebările.” Aceste lucruri nu sunt abstracte, ci au legătură directă cu comunicarea Evangheliei creştine în secolul al XX-lea.

Mi se pune de foarte multe ori întrebarea de ce nu mă mulţumesc să predic „Evanghelia simplă”. De fapt, trebuie să predicăm „Evanghelia simplă” în aşa fel încât să fie simplă pentru persoana căreia ne adresăm – sau altfel nu mai este simplă. Dilema omului modern este clară: el nu ştie ce conferă omului semnificaţie. El este pierdut, este şi rămâne un nimic. Aceasta este condamnarea generaţiei noastre, miezul problemei omului modern. Însă dacă pornim de la personalitate, şi ea este originea a tot ce există, atunci personalitatea are sens, iar omul şi aspiraţiile lui nu sunt lipsite de sens. Aspiraţia omului către realitatea personalităţii este în concordanţă cu ceea ce a existat la origine şi cu ceea ce a fost întotdeauna intrinsec.

Creştinul este cel care deţine aici răspunsul – şi încă unul extraordinar! Şi atunci de ce continuăm să spunem marile adevăruri în moduri pe care nimeni nu le înţelege? De ce continuăm să vorbim între noi, în vreme ce oamenii sunt pierduţi şi spunem că-i iubim? Condamnarea omului de astăzi este că el nu poate găsi sens pentru om, dar dacă pornim de la un început personal avem o stare de lucruri inversată. Avem realitatea faptului că personalitatea are sens pentru că nu este alienată faţă de ceea ce a existat întotdeauna, există şi va exista mereu. Acesta este răspunsul nostru – şi astfel avem o soluţie nu numai la problema existenţei fiinţei şi a complexităţii ei, ci şi la realitatea evidentă că omul este diferit, cu o personalitate care-1 distinge de non-om.

Putem folosi exemplul a două văi. Deseori în Alpii Elveţieni există o vale umplută cu apă şi o vale adiacentă fără apă. Destul de surprinzător, uneori munţii se fisurează şi deodată a doua vale este inundată cu apă. Câtă vreme nivelul apei din a doua vale nu se ridică mai sus decât nivelul apei din prima vale, toţi trag concluzia că există posibilitatea reală ca al doilea lac să se fi născut din primul. Totuşi, dacă apa din a doua vale urcă mai sus cu vreo zece metri faţă de apa din prima vale, nimeni nu mai vine cu un astfel de răspuns. Dacă pornim de la un început personal al tuturor lucrurilor, atunci putem înţelege că aspiraţia omului pentru personalitate are un răspuns posibil.

Dacă pornim de la ceva inferior personalităţii, va trebui ca în final să reducem personalitatea la impersonal. Lumea ştiinţifică modernă face aceasta prin reducţionismul ei, în care cuvântul personalitate înseamnă doar impersonal plus complexitate. În lumea ştiinţifică naturalistă, în sociologie, în psihologie sau în ştiinţele naturale – omul este redus la impersonal plus complexitate.

Însă o dată ce luăm în considerare un început personal, mai avem de făcut încă o altă alegere. Acesta este pasul următor: răspunsul pe care îl vom alege va fi un dumnezeu sau dumnezeii? Dificultatea în cazul zeilor, în locul lui Dumnezeu, este că zeii limitaţi nu sunt suficient de mari. Pentru un răspuns adecvat cu privire la un început personal, avem nevoie de două lucruri. Avem nevoie de un Dumnezeu personal infinit (sau de un Dumnezeu infinit-personal) şi avem nevoie de o unitate şi de o diversitate personală în Dumnezeu.

Să analizăm prima variantă – un Dumnezeu personal-infinit. Doar un Dumnezeu personal-infinit este suficient de mare. Platon a înţeles că avem nevoie de absoluturi, altfel nimic nu are sens. Însă dificultatea cu care s-a confruntat Platon a fost că zeii lui nu erau suficient de puternici pentru a satisface această nevoie. Astfel încât, deşi cunoşteau nevoia, aceasta a rămas neîmplinită, pentru că zeii lui nu erau suficient de mari pentru a fi punctul de referinţă sau locul de rezidenţă al absoluturilor, al idealurilor lui. În literatura greacă se pare că Parcele stau în spatele zeilor controlându-i, iar alteori zeii par să controleze Parcele. De ce această confuzie? Pentru că totul eşuează în gândirea lor la acest punct – zeii lor limitaţi nu sunt suficient de mari. Acesta este motivul pentru care avem nevoie de un Dumnezeu personal-infinit. Aceasta este prima variantă.

În al doilea rând, este necesară o unitate şi o diversitate personală în Dumnezeu – nu doar un concept abstract de unitate şi diversitate, pentru că am văzut că avem nevoie de un Dumnezeu personal. Avem nevoie aşadar de o unitate şi o diversitate personală. Altfel răspunsul nu este posibil. Creştinismul oferă această unitate şi diversitate în realitatea Trinităţii.

De fapt, vorbim aici despre necesitatea filozofică, în domeniul Fiinţei şi al existenţei, a faptului că Dumnezeu există. Despre aceasta este vorba: El există.

Nu există alt răspuns filozofic suficient în afară de cel pe care tocmai l-am schiţat. Putem cerceta filozofia universitară, filozofia subterană, filozofia benzinăriilor – nu contează – nu există un alt răspuns filozofic suficient la problema existenţei, a Fiinţei, decât cel pe care l-am schiţat. Există doar o singură filozofie, o singură religie, care împlineşte această nevoie în toată gândirea lumii, fie ea orientală, apuseană, antică, modernă, contemporană, veche. Unul singur împlineşte nevoia filozofică a existenţei, a Fiinţei, iar acesta este Dumnezeul iudeo-creştin – nu doar un concept abstract, ci mai degrabă faptul că acest Dumnezeu există într-adevăr. El există. Nu există alt răspuns, iar creştinii ortodocşi ar trebui să fie ruşinaţi de faptul că s-au complăcut atâta vreme în defensivă. Nu este momentul să fim defensivi. Alt răspuns nu există.

Să observăm că nici un cuvânt nu este atât de lipsit de sens ca şi cuvântul dumnezeu. În sine el nu înseamnă nimic. Ca şi oricare alt cuvânt, el este numai un simbol lingvistic – d-u-m-n-e-z-e-u – până când nu i se acordă un conţinut. Acest lucru este adevărat în special în cazul cuvântului dumnezeu, pentru că nici un alt cuvânt nu este folosit pentru a comunica sensuri atât de radical opuse. Trebuie să punem un conţinut în el. Cuvântul dumnezeu ca atare nu constituie un răspuns la problema filozofică a existenţei, însă conţinutul iudeo-creştin al cuvântului Dumnezeu, aşa cum apare el este dat în Vechiul şi Noul Testament, satisface necesitatea existenţei – existenţa universului în complexitatea lui şi a omului ca om. Şi care este acel conţinut? El se leagă de un Dumnezeu infinit-personal, care este unitate şi diversitate personală în înaltul ordin al Trinităţii.

Uneori, în discuţiile mele, sunt întrebat cum pot să cred în Trinitate. Răspunsul meu este întotdeauna acelaşi. Dacă n-ar fi existat Trinitate, aş fi şi acum un agnostic, pentru că n-ar exista nici un fel de răspunsuri. Fără înaltul ordin al unităţii şi diversităţii personale din Trinitate, nu există răspunsuri.

Să ne întoarcem din nou la personalul-infinit. Din perspectiva infinităţii lui Dumnezeu, există o prăpastie absolută între Dumnezeu, pe de o parte, şi om, animal, floare şi maşină, pe de altă parte. De partea infinităţii, Dumnezeu stă singur. El este acel absolut altul. În infinitatea Lui, El este completamente diferit de tot ce există. El Se diferenţiază de toate celelalte prin faptul că numai El este infinit. El este Creatorul; toate celelalte au fost create. El este infinit; toate celelalte sunt finite. Toate celelalte au fost aduse în existenţă prin creaţie; deci toate celelalte sunt dependente, numai El este independent. Acesta este absolutul în privinţa infinităţii Lui. De aceea, în ce priveşte infinitatea lui Dumnezeu, omul este separat de Dumnezeu la fel ca atomul sau orice altă parte mecanicistă a universului.

Însă din perspectiva personalităţii lui Dumnezeu, intervine o prăpastie între om şi animal, plantă şi maşină. De ce? Pentru că omul a fost plămădit în imaginea lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar o „doctrină”. Nu este o dogmă care trebuie doar repetată ca o afirmaţie doctrinară corectă. Ea este o parte esenţială a întregii probleme. Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu; de aceea, pornind de la faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu personal, prăpastia nu se găseşte între Dumnezeu şi om, ci între om şi toate celelalte. Însă în privinţa infinităţii lui Dumnezeu, omul este separat de Dumnezeu, asemeni atomului sau oricărui alt lucru finit din univers. Acesta este deci răspunsul la dilema ridicată de natura finită şi totuşi personală a omului.

Acesta nu este doar cel mai bun răspuns la problema existenţei, ci este singurul răspuns. De aceea putem să ne susţinem creştinismul cu toată integritatea intelectuală. Singurul răspuns pentru ceea ce există este că El, Dumnezeul infinit şi personal, există cu adevărat.

Acum ne vom apleca mai în detaliu asupra celei de-a doua părţi – unitatea şi diversitatea personală din înaltul ordin al Trinităţii. Einstein a afirmat că întreaga lume materială poate fi redusă la electromagnetism şi la gravitaţie. La sfârşitul vieţii, el căuta o unitate mai presus de acestea două, ceva care să lege electromagnetismul de gravitaţie, dar n-a găsit-o niciodată. Însă ce-ar fi fost dacă ar fi găsit-o? Ar fi existat doar unitate în diversitate în

lumea materială şi, ca atare, ar fi fost numai un joc de copii. Nimic nu s-ar fi rezolvat cu adevărat, pentru că unitatea şi diversitatea necesare personalităţii n-ar fi fost atinsă. Chiar dacă ar fi reuşit să unească electromagnetismul şi gravitaţia, tot n-ar fi putut explica nevoia de unitate şi diversitate personală.

Prin contrast, să ne gândim la Crezul nicean – trei Persoane, un singur Dumnezeu. Ar trebui să ne bucurăm că cei care l-au redactat au ales cuvântul „persoană”. Acest lucru a catapultat Crezul nicean direct în secolul nostru, cu toate discuţiile lui: existenţa a trei Persoane, care se iubesc una pe alta şi comunică între ele, înainte de a exista orice altceva.

Dacă n-ar fi fost aşa, am fi avut un Dumnezeu care ar fi fost nevoit să creeze pentru a iubi şi a comunica. Într-un astfel de caz, Dumnezeu ar fi avut nevoie de univers în aceeaşi măsură în care universul ar fi avut nevoie de Dumnezeu. Dar Dumnezeu n-a fost nevoit să creeze; Dumnezeu nu are nevoie de univers aşa cum universul are nevoie de El. De ce? Pentru că avem o Trinitate autosuficientă şi reală. Persoanele Trinităţii au comunicat una cu alta şi s-au iubit una pe alta încă înainte de crearea lumii.

Acest răspuns nu vizează numai nevoia filozofică acută de unitate în diversitate, ci şi unitatea şi diversitatea personală. Unitatea şi diversitatea nu au putut exista înaintea lui Dumnezeu sau nu pot fi dincolo de Dumnezeu, pentru că oricât de departe ne-am întoarce în istorie, Dumnezeu este. Dar cu doctrina Trinităţii unitatea şi diversitatea sunt Însuşi Dumnezeu – trei Persoane şi totuşi un singur Dumnezeu. Aceasta este Trinitatea şi nimic mai puţin decât atât.

Trebuie să apreciem faptul că înaintaşii noştri creştini au înţeles acest lucru foarte bine în anul 325 d.Cr., când au insistat asupra celor trei Persoane din Trinitate, conform afirmaţiilor clare ale Bibliei. Să înţelegem că ei nu au inventat Trinitatea cu scopul de a da un răspuns întrebărilor filozofice pe care le ridicau grecii acelei vremi. Dimpotrivă. Problema unităţii şi a diversităţii exista, iar creştinii şi-au dat seama că în Trinitate, aşa cum o afirma Biblia, ei aveau un răspuns pe care nimeni altul nu-1 avea. Ei n-au inventat Trinitatea pentru a împlini o nevoie; Trinitatea exista deja şi ea împlinea nevoia. Ei şi-au dat seama că în Trinitate avem lucrul pe care toţi aceşti oameni îl argumentează şi îl definesc, dar pentru care nu au un răspuns.

Să observăm din nou că acesta nu este doar cel mai bun răspuns, ci singurul răspuns. Nimeni, nici o filozofie, nu a dat vreodată un răspuns la problema unităţii şi diversităţii. Aşadar, când oamenii mă întreabă dacă mă simt stânjenit din punct de vedere intelectual de Trinitate, eu transpun problema în terminologia lor – aceea a unităţii şi diversităţii. Fiecare filozofie se confruntă cu această problemă şi nici o filozofie nu are vreun răspuns. Creştinismul are un răspuns, în existenţa Trinităţii. Singurul răspuns la ceea ce există este că El, punctul de pornire, există.

Am spus deci două lucruri. Singurul răspuns la problema metafizică a existenţei este că Dumnezeul infinit şi personal există; iar singurul răspuns la problema metafizică a existenţei este că Trinitatea e reală.

Cu siguranţă că ne-am convins deja că filozofia şi religia se ocupă într-adevăr cu aceleaşi întrebări. Trebuie să remarcăm că în conceptul fundamental al existenţei, al Fiinţei, avem fie răspunsul creştinismului, fie nimic. Oricât de ortodocşi am fi în convingerile noastre evanghelice, dacă înţelegem lucrul acesta, viaţa noastră va cunoaşte o schimbare.

Daţi-mi voie să adaug ceva, pe scurt. Constat că mulţi creştini evanghelici ortodocşi văd adevărul ca fiind fidel doar dogmei, sau faţă de ceea ce spune Biblia. Nimeni nu susţine mai ferm ca mine inspiraţia deplină a Scripturii, dar nu acesta este sfârşitul adevărului când prezentăm creştinismul şi Biblia. Adevărul creştinismului este fidel realităţii. Putem merge până la capătul lumii fără să ne fie niciodată frică, asemenea anticilor, că, o dată ajunşi la marginea pământului, vom cădea într-un hău şi ne vor mânca balaurii. Putem duce o discuţie intelectuală până la capăt deoarece creştinismul nu este fidel doar dogmelor, nu este fidel doar declaraţiilor lui Dumnezeu în Biblie, ci este fidel şi realităţii, de ceea nu vom cădea în gol nici la capătul pământului! Creştinismul nu este doar un model aproximativ, ci este fidel întregii realităţi. Când evanghelicul va înţelege lucrul acesta – când mişcarea evanghelică va înţelege lucrul acesta – vom putea revoluţiona totul. Vom ajunge la ceva frumos şi viu, la ceva plin de forţă în lumea noastră săracă, pierdută. Acesta este adevărul din perspectivă creştină şi aşa îl prezintă Dumnezeu în Scriptură. Dar dacă vrem să ne însuşim acest răspuns, trebuie să ne însuşim întregul răspuns biblic. Creştinismul nu trebuie să fie redus la pan-totismul oriental sau la pan-totismul teologiei moderne liberale (protestante sau romano-catolice), iar autoritatea Bibliei nu trebuie sabotată. Nu trebuie să permitem unui panteism teologic să-şi facă loc pe ascuns între noi şi nu trebuie să reducem creştinismul la teologia existenţială modernă, plasată la „nivelul superior”. Dacă vrem să ne însuşim aceste răspunsuri de o mare importanţă, creştinismul trebuie să formuleze un răspuns în întregime biblic. Avem nevoie de poziţia biblică totală pentru a obţine răspunsul pentru problema filozofică fundamentală a existentului. Avem nevoie de întregul conţinut biblic cu privire la Dumnezeu: că El este Dumnezeul infinit şi personal şi punctul absolut de pornire.

Daţi-mi voie acum să exprim aceasta şi altfel. În primul rând, fără Dumnezeul infinit şi personal, fără Dumnezeul unităţii şi al diversităţii personale, nu există răspuns la problema existentului. Putem spune aceasta şi în alt mod, şi anume că Dumnezeul infinit şi personal, Dumnezeul care este Trinitate, a vorbit. El există şi El nu tace. Un Dumnezeu care tace nu ar folosi la nimic, fiindcă n-am putea cunoaşte nimic despre El. El a vorbit şi ne-a spus ce este El şi că a existat înaintea tuturor lucrurilor – astfel avem răspunsul la problema existentului.

El nu tace. Motivul pentru care noi avem un răspuns este că Dumnezeul infinit şi personal, Dumnezeul Trinităţii, n-a tăcut. El ne-a spus cine este. Dacă vom formula conceptele de inspiraţie şi de revelaţie în aceşti termeni, vom vedea că pătrundem până în miezul gândirii moderne. El nu tace. De aceea putem ajunge la cunoaştere, pentru că a vorbit. Ce ne-a spus El? Pe lângă toate celelalte lucruri, El ne-a spus adevărul despre El însuşi – şi pentru că ne-a spus adevărul despre Sine – că este Dumnezeul triunic infinit şi personal – noi avem răspunsul la problema existenţei. Sau o putem spune astfel: în ce priveşte metafizica – domeniul Fiinţei, al existenţei – revelaţia generală şi cea specială vorbesc într-un glas. Toate aceste feluri de a o spune exprimă de fapt acelaşi lucru din puncte de vedere uşor diferite.

În concluzie, pornind de la sine, omul poate defini problema filozofică a existenţei, însă nu poate genera el singur răspunsul la această problemă. Răspunsul la problema existenţei este că Dumnezeul triunic infinit şi personal există şi că Dumnezeul infinit şi personal nu tace.

 

Capitolul doi

Necesitatea morală

 

Ne întoarcem acum la cel de-al doilea domeniu al gândirii filozofice, şi anume la omul şi la dilema lui. Cum am văzut, există două probleme în legătură cu omul şi cu dilema lui. Prima dintre ele este faptul că omul e personal, diferit de non-om, şi totuşi finit. Pentru că este finit, el nu are în sine un punct de integrare suficient. Repet aici cuvintele lui Jean-Paul Sartre, că dacă finitul nu are un punct de referinţă infinit, atunci el este fără sens şi absurd.

Cu toate acestea, omul este diferit de non-om; el este personal, are o „umanitate” care-1 distinge de non-om. Aceasta este prima problemă: el este diferit datorită „umanităţii” sale şi totuşi, finit. Omul nu are în sine un punct de integrare suficient.

Al doilea lucru cu privire la om şi la dilema lui este ceea ce eu numesc nobleţea omului. S-ar putea să nu ne placă acest termen, datorită legăturilor lui romantice cu trecutul, însă minunăţia omului rămâne. Dar, în contrast cu aceasta, există şi cruzimea omului. Astfel încât omul se prezintă pe sine cu toată minunăţia şi nobleţea lui, dar şi cu oribila lui cruzime care străbate întreaga istorie umană.

Am putea exprima acest lucru şi altfel – ca înstrăinare a omului de sine şi de semeni în sfera moralităţii. Şi astfel ajungem la cuvântul morală. Până acum ne-am ocupat de problema metafizicii, acum însă intrăm în domeniul moralei.

Lăsând deoparte „răspunsul” că nu există răspunsuri în domeniul raţionalităţii, primul răspuns pe care îl primeşte această dilemă a moralităţii este (ca în domeniul metafizicii) începutul impersonal. Când ne gândim la caracterul finit al omului şi la cruzimea lui, ni se va părea, desigur, că avem de-a face cu două lucruri distincte. Omenirea a considerat întotdeauna că aceste lucruri sunt diferite. Finitudinea este micimea lui; el nu constituie un punct de referinţă suficient pentru sine. Dar cruzimea lui a fost întotdeauna gândită ca distinctă de finitudinea lui. Dar trebuie să facem aici o observaţie, şi anume că, dacă acceptăm începutul impersonal, finitudinea şi cruzimea omului vor ajunge în cele din urmă unul şi acelaşi lucru. Aceasta este o regulă absolută. Indiferent de natura impersonalismului de la care pornim, de la particulele de energie ale omului de ştiinţă, de la pan-totismul oriental sau de la teologia neo-ortodoxă, până la urmă aceste două aspecte se contopesc. Pornind de la un început impersonal, morala nu există de fapt ca morală. Dacă pornim de la un început impersonal, răspunsul pe care-1 primeşte moralitatea va fi până la urmă aserţiunea că nu există moralitate (oricât de sofisticat am exprima ideea aceasta). Acest lucru este adevărat indiferent dacă începem cu panteismul oriental, cu panteismul noii teologii sau cu particula de energie. Cu un început impersonal, totul este în cele din urmă un întreg nediferenţiat în domeniul moralei. Cu un început impersonal, morala este, până la urmă, numai o altă formă a metafizicii, a Fiinţei. Morala dispare şi există un singur domeniu filozofic, nu două.

Rămaşi pe această poziţie, putem vorbi despre ceea ce este antisocial sau despre ce nu place societăţii, sau chiar despre ce nu-mi place mie, dar nu putem vorbi despre ceea ce este într-adevăr bine şi ceea ce este într-adevăr rău. Dacă începem cu impersonalul, alienarea omului, aşa cum este el acum, este numai un rezultat al întâmplării; el a ieşit din ceea ce a fost universul dintotdeauna – adică impersonal. Astfel, dilema omului, tensiunea lui, dacă pornim de la impersonal, nu rezidă niciodată în domeniul moralei. Mai degrabă, omul a fost expulzat din univers aşa cum a fost şi este el dintotdeauna în mod intrinsec.

Pornind de la presupoziţia că începutul a fost impersonal, omul a devenit din întâmplare o fiinţă cu aspiraţii, cu impulsuri morale pentru care nu poate găsi o împlinire ultimă în univers, aşa cum este acesta. Omul a fost expulzat, în sensul că a dezvoltat un sentiment al impulsurilor morale, când în realitate acestea nu au nici un sens în univers, aşa cum este acesta. Aceasta este alienarea cosmică ultimă, dilema generaţiei noastre – Giacometti, cu personajele lui stând mereu alienate faţă de toţi ceilalţi şi faţă şi de spectatorul care le observă în muzeu. Problema generaţiei noastre este sentimentul de alienare cosmică pe care-1 trăieşte, inclusiv în domeniul moralei. Omul posedă un sentiment al impulsurilor morale; totuşi, în univers, aşa cum este acesta, sentimentul lui este complet străin de tot ce există.

De ce folosesc termenul „impulsuri morale”? Am ales acest termen pentru că nu mă refer la nişte norme specifice. Vorbesc despre faptul că oamenii au simţit întotdeauna că trebuie să distingă între bine şi rău. Toţi oamenii au acest sentiment al resortului moral. Din antichitate până azi, nu găsim pe nimeni care să nu-1 fi avut. Nu vom găsi nici măcar o prostituată de pe stradă fără un astfel de sentiment al moralităţii. Nu vom găsi nici un determinist, nici un behaviorist în domeniul psihologiei, care să nu aibă sentimentul impulsurilor morale, chiar dacă susţine că morala în sine nu există. Descoperim astfel că omul este creat cu un sentiment al impulsurilor morale, care duce în realitate numai la o alienare cosmică totală, pentru că dacă începem cu impersonalul, nu mai este loc pentru morală ca morală în univers, aşa cum există acesta. Nu există nici un standard în univers care să dea un sens final unor cuvinte ca bine şi rău. Dacă pornim de la impersonal, universul păstrează tăcerea cu privire la asemenea cuvinte.

Astfel, pentru panteist, răul sau tensiunea finală este neputinţa de a-şi accepta impersonalitatea. Dacă mergem în Orient, în acele locuri unde panteismul a fost elaborat cu consecvenţă, descoperim că răul final în om – karma finală, dacă vreţi – este că el nu-şi va accepta impersonalitatea. Cu alte cuvinte, nu acceptă ceea ce este.

În pan-totismul hindus conceptul că nu există o diferenţă ultimă între cruzime şi non-cruzime este extrem de elaborat. Acest lucru se poate vedea limpede în persoana lui Kali. În reprezentările hinduse ale lui Dumnezeu, există întotdeauna un personaj feminin. Uneori se spune că există o trinitate în hinduism, pentru că într-un basorelief sunt reprezentate trei feţe. Dar aceasta numai pentru că avem de-a face cu un basorelief. De fapt reprezentarea hindusă are cinci feţe – patru de jur împrejur, dacă este vorba de o statuetă în picioare, şi una deasupra, privind în sus, chiar dacă aceasta nu poate fi văzută sau chiar dacă, de fapt, nici nu este sculptată. În hinduism nu există trinitate. Nu numai că sunt cinci, şi nu trei reprezentări, dar şi mai important – acestea nu sunt persoane, ci doar manifestări ale celui mai important zeu, unul impersonal. Dar una dintre manifestări este întotdeauna feminină, pentru că femininul trebuie să existe alături de masculin. Dar, destul de interesant, figura feminină, Kali, este întotdeauna o distrugătoare. Ea este reprezentată deseori ca având colţi mari, cu cranii atârnându-i în jurul gâtului. De ce? Pentru că, în final, cruzimea face parte din realitate în aceeaşi măsură ca lipsa cruzimii. Deci, pe de-o parte îl avem pe Vishnu cu cei trei paşi constructivi ai săi, dar pe de altă parte există întotdeauna şi Kali, cea care dărâmă, cea care distruge, cea care este gata să-ţi devoreze carnea şi să te sfâşie în bucăţi. Cruzimea este o faţadă a realităţii, în egală măsură cu lipsa cruzimii.

De ce partea violentă este întotdeauna feminină? Nimeni nu ştie, însă m-aş hazarda să presupun că este o reminescenţă denaturată a Evei. De obicei mitul ne trimite în istorie la ceva important – însă de obicei şi acesta ne parvine într-o formă denaturată.

Dar, până la urmă, pe măsură ce înaintăm în examinarea noii teologii şi a panteismului oriental, deopotrivă, ajungem în situaţia de a nu mai putea articula distincţia dintre bine şi rău. În pan-totismul religios occidental descoperim că oamenii încearcă să evite această concluzie, păstrând distincţia între cruzime şi non-cruzime. Ei se feresc să admită că nu există un sens fundamental pentru cuvintele bine şi rău. Dar acest lucru nu se poate face. Este ca şi cum am rostogoli un bolovan din vârful unui deal. Începând cu impersonalul, deşi folosim termeni religioşi şi chiar termeni creştini, nu există un absolut ultim şi nu există categorii ultime cu privire la bine şi la rău. Prin urmare, ceea ce ne rămâne poate fi exprimat în cuvinte diferite în culturi diferite, dar este doar relativ – sociologic, statistic, situaţional – nimic altceva. Avem etică situaţională, etică statistică – standardul oamenilor de rând – dar nu putem avea moralitate.

În final, trebuie să înţelegem că în acest cadru a face binele este la fel de lipsit de sens ca şi a face răul. Morala ca morală dispare şi rămânem doar cu metafizica. Rămânem doar noi, cei mici, în contrast cu ce este mare; nimic nu are sens în termenii binelui şi răului.

Ajungem repede la aceasta în cultura noastră modernă. Să ne gândim la conceptul lui Marshall McLuhan că democraţia a luat sfârşit. Ce vom avea în locul democraţiei sau al moralei? El spune că va veni o vreme în satul global (nu prea departe în timp, în era electronicii), când vom putea conecta toată lumea la un computer gigantic şi ceea ce computerul va arăta la un moment dat ca fiind media aprecierilor, acela va fi binele şi răul. S-ar putea spune că aprecierea e puţin deplasată, că un asemenea sistem mondial de computere nu este realizabil. Însă conceptul că morala este doar media a ceea ce oamenii gândesc sau fac la un moment dat este o realitate deja prezentă. Trebuie să înţelegem că este exact ceea ce arată Kinsey în Sexual Behavior of the Human Male (1948), o etică sexuală statistică. Aceasta nu este ceva pur teoretic. Am ajuns aici în cultura noastră apuseană deoarece omul consideră că originea sa este impersonală, particulă de energie şi nimic altceva. Am rămas numai cu etica statistică, iar în acest cadru morala ca morală pur şi simplu nu există.

Dacă folosim limbajul religios în locul limbajului secular, s-ar părea că putem scăpa oarecum de tensiunea aceasta. Dar când trecem dincolo de cuvintele religioase, ele nu au mai mult sens real decât reducerea naturalistă, psihologică, a moralei la condiţionare şi reflexe. Dincolo de cuvintele conotative religioase descoperim problema care există şi în lumea seculară. Conceptul de morală ca morală dispare în cele din urmă. Omul care a exprimat aceasta cel mai bine este Marchizul de Sade, cu determinismul său chimic, care a făcut această afirmaţie simplă: „Tot ce există este bun.” Nimeni nu poate argumenta împotriva unei astfel de aserţiuni dacă stabilim un punct de pornire impersonal.

Să recapitulăm: dacă începem cu impersonalul, nu există nici o explicaţie pentru complexitatea universului sau pentru personalitatea omului. Aşa cum am spus în capitolul precedent, nu ajunge să spunem că creştinismul reprezintă un răspuns mai bun; dacă începem cu impersonalul, în realitate nu avem nici un răspuns la întrebările metafizice. Şi acelaşi lucru este adevărat şi în domeniul moralei. Dacă pornim de la impersonal, indiferent cum exprimăm acel impersonal, morala nu are un sens ultim.

Să ne oprim acum la răspunsul care vine din direcţia opusă – care afirmă un început personal. Cu acest răspuns, există posibilitatea de a păstra separate morala şi metafizica. Există multă profunzime aici, deşi un astfel de enunţ poate suna simplist. În timp ce începutul impersonal ne duce la fuziunea moralei cu metafizica, începutul personal ne dă posibilitatea de a le păstra distincte. Cu alte cuvinte, finitudinea omului poate fi separată de cruzimea lui.

Totuşi, de îndată ce spunem acest lucru, suntem confruntaţi cu o întrebare serioasă. Dacă pornim de la un început personal şi ne uităm la om aşa cum este el acum, care să fie explicaţia pentru dilema cruzimii omului? Din ce perspectivă trebuie să privim acest lucru?

Există două posibilităţi. Prima este că omul, aşa cum este el acum în cruzimea lui, este ce a fost el întotdeauna în mod intrinsec: aşa este omul. Simbolul o-m echivalează cu ceea ce este crud, iar cele două nu pot fi separate. Dar dacă este adevărat că omul a fost întotdeauna crud, atunci suntem confruntaţi cu două probleme.

Vreau să mă ocup mai pe larg de prima dintre acestea. Dacă omul a fost creat de un Dumnezeu personal şi infinit, cum putem ocoli concluzia că Dumnezeul personal care 1-a făcut pe om crud este El însuşi rău şi crud? Aici îi supunem atenţiei pe cei doi gânditori francezi, Charles Baudelaire şi Albert Camus. Baudelaire, renumit istoric al artei, poet şi mare gânditor, a rostit celebra afirmaţie: „Dacă există un Dumnezeu, atunci El este Diavolul.” La început, creştinii fideli Bibliei pot respinge o asemenea expresie, însă reflectând puţin la cuvintele acestea, un adevărat creştin va fi de acord cu Baudelaire că, dacă există o linie neîntreruptă între ceea ce este omul acum şi ceea ce a fost el dintotdeauna în mod intrinsec, atunci, dacă există un Dumnezeu, El trebuie să fie Diavolul. Deşi noi creştinii, ne situăm pe o poziţie diferită de cea a lui Baudelaire, vom fi totuşi de acord cu această concluzie dacă pornim de la premisa lui.

Camus s-a ocupat de aceeaşi problemă privind lucrurile dintr-o perspectivă uşor diferită. El a argumentat că, dacă există un Dumnezeu, atunci nu putem lupta împotriva răului social, pentru că dacă am face-o, am lupta împotriva lui Dumnezeu care a făcut lumea aşa cum este. Ceea ce spun aceşti doi oameni este irefutabil, dacă acceptăm premisa fundamentală că omul se află unde s-a aflat dintotdeauna – că există o continuitate a cruzimii intrinseci.

Aici, ar putea interveni cei care dau un răspuns selectiv la problema iraţionalităţii. Primul răspuns, pe care l-am discutat de altfel în capitolul unu, a fost cel care neagă existenţa vreunui răspuns – totul este &ici