De la punctul de tensiune la Evanghelie

De ce există un loc pentru conversaţie¹

Dacă omul din faţa noastră ar fi logic faţă de presupoziţiile lui necreştine, nu am putea avea punct de comunicare cu el. Ar fi imposibil să comunicăm cu el dacă ar fi consecvent. Dar în realitate nimeni nu poate trăi logic conform propriilor sale presupoziţii necreştine, de aceea, fiind confruntat cu lumea reală şi cu sine, în practică vom găsi un loc unde putem comunica. El nu ar fi unde este, suspendat între lumea reală şi concluziile logice ale presupoziţiilor sale, dacă ar fi consecvent. Singurul motiv pentru care poate fi în punctul de tensiune, mai aproape de lumea reală decât i-ar permite logic presupoziţiile sale, este că, într-o oarecare măsură nu este logic; şi cu cât este mai aproape de lumea reală, cu atât este mai ilogic faţă de presupoziţiile sale. De exemplu, este ilogic ca John Cage să culeagă ciuperci aşa cum o face, într-un univers care – spune el – este intrinsec întâmplător, dar – ilogic – aşa le culege; astfel, am putea începe să discutăm cu el despre inconsecvenţa sistemului său, despre muzica sa aleatorie, în relaţie cu ciupercile pe care le culege.

În practică deci, avem un loc de conversaţie, dar n-ar fi corect să spunem că acest loc este „neutru”. Nu există fapte neutre, pentru că faptele sunt faptele lui Dumnezeu. Dar există un teren comun între creştin şi necreştin pentru că, indiferent ce sistem ar avea omul, el trebuie să trăiască în lumea lui Dumnezeu. Dacă ar fi consecvent cu presupoziţiile sale necreştine, ar fi separat de universul real şi de omul real şi nu ar mai fi posibile conversaţia şi comunicarea.²

În felul acesta, nu mi se pare că trebuie să considerăm că apologetica presupoziţională ar pune capăt conversaţiei cu oamenii din jurul nostru. Pe de altă parte, a încerca să operăm sub nivelul linei disperării fără a avea un concept clar definit al apologeticii presupoziţionale ar însemna să distrugem pur şi simplu posibilitatea de a-i ajuta pe oamenii secolului al XX-lea. Este un nonsens ca discuţia să preceadă o analiză a presupoziţiilor, mai ales a presupoziţiilor speciale care se referă la natura adevărului şi la metoda de a ajunge la el.

A da şi a primi lovituri

După ce descoperim, cât putem mai corect, punctul de tensiune al persoanei, următorul pas este să o împingem spre concluzia logică a presupoziţiilor sale:

LUMEA REALĂ - CONCLUZIA LOGICĂ A

LUMEA EXTERIOARĂ PRESUPOZIŢIILOR

ŞI OMUL ÎNSUŞI NECREŞTINE ALE OMULUI

 

De fapt, nu ar trebui să încercăm să îndepărtăm omul de la concluziile logice ale presupoziţiilor sale, ci să-1 împingem înspre ele, în direcţia săgeţii. Ar trebui să-1 ducem în direcţia naturală a presupoziţiilor sale. Să-1 împingem spre locul unde ar trebui să fie, dacă nu s-ar fi oprit undeva pe cale.

Procedând astfel, trebuie să-mi amintesc tot timpul că acesta nu este un joc. Dacă începe să-mi placă asemenea unui exerciţiu intelectual, înseamnă că sunt un om plin de cruzime şi nu mă pot aştepta la rezultate spirituale reale. Când scot omul din falsul lui echilibru, el trebuie să simtă că îmi pasă de el. Altfel voi sfârşi distrugându-1, iar monstruozitatea şi cruzimea gestului meu mă vor distruge şi pe mine. Dacă sunt doar abstract şi rece, arăt prin aceasta că nu cred cu adevărat că cel din faţa mea este creat după chipul lui Dumnezeu şi, deci, un semen al meu. Împingându-1 spre logica presupoziţiilor sale îi voi produce durere, de aceea nu trebuie să-1 împing mai departe decât este necesar.

Dacă vom găsi că omul este pregătit să-L primească pe Cristos ca Mântuitor, atunci nu trebuie în nici un caz să vorbim despre presupoziţii, ci să-i spunem vestea cea bună şi glorioasă. Scopul pentru care le vorbim oamenilor secolului al XX-lea aşa cum am arătat mai sus nu este să-i facem să admită că noi avem dreptate într-un mod oarecum superior, nici să-i împingem cu nasul în noroi, ci să-şi vadă nevoia – pentru a asculta apoi Evanghelia. Când cel din faţa noastră este gata să asculte Evanghelia, nu trebuie să îl împingem mai departe – este oribil să fii împins în direcţia insignifianţei în pofida mărturiei lumii exterioare şi în pofida propriei tale mărturii.

Când ne pregătim să vorbim acelei persoane despre răspunsul lui Dumnezeu la nevoia ei, trebuie să ne asigurăm că ea înţelege că discutăm despre adevărul adevărat, şi nu despre ceva vag religios, ce pare să dea rezultate pe plan psihologic. Trebuie să ne asigurăm că înţelege că vorbim despre o vină reală înaintea lui Dumnezeu şi că nu îi oferim doar uşurare pentru sentimentele sale de vinovăţie. Trebuie să ne asigurăm că înţelege că îi vorbim despre o istorie şi că moartea lui Isus nu a fost doar ceva ideatic sau simbolic, ci un fapt petrecut în spaţiu şi timp. Dacă vorbim cu cineva care nu înţelege termenul „istorie spaţio-temporală”, putem spune: „Crezi că Isus a murit în sensul că, dacă ai fi fost acolo în ziua aceea, ai fi putut să atingi crucea cu mâna şi o aşchie ţi-ar fi putut intra în deget?” Cât timp nu înţelege importanţa acestor trei lucruri, omul nu este pregătit să devină creştin.

De fapt, trebuie să împingem omul spre logica poziţiei sale în domeniul intereselor pe care le manifestă. Dacă este interesat de ştiinţă, îl vom împinge spre concluzia logică a poziţiei sale în ştiinţă. Dacă este interesat de artă, îl vom împinge – cu blândeţe, dar ferm totodată – dinspre punctul de tensiune spre concluzia presupoziţiilor sale. Dar în orice moment al conversaţiei trebuie să-i permitem să formuleze întrebări, oricare ar fi acestea. Nu putem spune, pe de o parte, că credem în unitatea adevărului şi apoi, pe de altă parte, să ne retragem brusc din discuţie şi să îi cerem să creadă pe baza unei autorităţi oarbe. El are dreptul să pună întrebări. Este perfect adevărat că nu toţi creştinii procedează în felul acesta cu toţi oamenii moderni, şi totuşi ei sunt aduşi la Cristos prin ei. Ar trebui să fim foarte recunoscători pentru fiecare persoană mântuită. Dar a da înapoi în discuţie spunând ori sugerând „Taci şi crede numai” poate duce mai târziu la insuficienţă spirituală, chiar dacă persoana devine creştină, căci va lăsa fără răspuns unele întrebări cruciale. De aceea, în eforturile noastre de a ne susţine cauza, trebuie să fim gata să primim şi lovituri. Cu cât interlocutorul nostru reprezintă mai bine secolul al XX-lea, cu atât este mai important, dacă dorim să-1 vedem creştin, să acceptăm loviturile întrebărilor lui, în numele lui Isus Cristos şi în numele adevărului. Pe de altă parte, trebuie să-1 presăm şi noi la rândul nostru, căci şi el trebuie să răspundă la întrebări. Dacă ne facem timp să studiem lumea modernă în care trăim şi, mai ales, Biblia noastră, vom ajunge să cunoaştem tot mai multe răspunsuri. În plus, trebuie să ne fi confruntat noi înşine cu întrebarea: „Este creştinismul adevărat?” Trebuie să fim oameni ai Scripturii, ca să ştim care este conţinutul sistemului biblic. Biblia trebuie să fie obiectul studiului de fiecare zi a vieţii noastre pentru a ne asigura că poziţia pe care o prezentăm este într-adevăr poziţia creştină, una relevantă pentru zilele noastre.

 

Înlăturarea acoperişului

Să vedem acum lucrurile dintr-o perspectivă uşor diferită. Fiecare om şi-a făcut un acoperiş deasupra capului pentru a se proteja în punctul lui de tensiune.

LUMEA REALĂ - CONCLUZIA LOGICĂ A

LUMEA EXTERIOARĂ . PRESUPOZIŢIILOR

ŞI OMUL ÎNSUŞI NECREŞTINE ALE OMULUI

 

 

În punctul de tensiune, omul nu se găseşte într-o poziţie de consecvenţă în sistemul lui şi acoperişul este făcut ca protecţie împotriva loviturilor lumii reale, interioare şi exterioare. Seamănă cu marile adăposturi construite în unele trecători montane pentru a proteja vehiculele de avalanşele de stânci şi pietre care se prăbuşesc periodic de pe munte. Avalanşa, în cazul unui necreştin, este lumea reală căzută şi anormală care ne înconjoară. Cu multă dragoste, creştinul trebuie să scoată acoperişul şi să permită ca adevărul despre lumea exterioară şi despre om să vină peste el. Când acoperişul este înlăturat, fiecare om stă gol şi rănit în faţa adevărului existenţei.

Adevărul pe care îl lăsăm să pătrundă primul nu este o enunţare dogmatică a adevărului Scripturilor, ci adevărul despre lumea exterioară şi adevărul despre identitatea omului. Acesta îi arată nevoia. Atunci Scriptura îi prezintă starea lui reală de pierzanie şi soluţia pentru aceasta. Iată, sunt convins, ordinea corectă a apologeticii noastre în a doua jumătate a secolului al XX-lea pentru oamenii care trăiesc sub linia disperării.

 

 

LUMEA REALĂ - CONCLUZIA LOGICĂ A

LUMEA EXTERIOARĂ PRESUPOZIŢIILOR

ŞI OMUL ÎNSUŞI NECREŞTINE ALE OMULUI

 

 

Este neplăcut să fii acoperit de o avalanşă, dar trebuie să lăsăm omul să treacă prin experienţa aceasta ca să înţeleagă că sistemul lui nu are răspuns pentru problemele cruciale ale vieţii. El trebuie să ştie că acoperişul lui este o protecţie falsă în faţa furtunii existenţei; apoi putem să-i vorbim despre tempestuozitatea judecăţii lui Dumnezeu.

Îndepărtarea acoperişului nu este un exerciţiu opţional, ci este strict biblică în accentele sale. În gândirea omului secolului al XX-lea, conceptele de judecată şi Iad sunt nonsensuri, de aceea a începe discuţia pornind de aici înseamnă a bâigui într-o limbă care nu stabileşte nici un contact cu el. Iadul sau alte concepte de felul acesta sunt de neconceput pentru omul modern, deoarece creierul lui a fost spălat prin acceptarea credinţei monolitice a naturalismului care îl înconjoară din toate părţile. Noi, cei din Vest, nu am fost supuşi spălării creierului din partea Statului, dar creierul nostru a fost spălat prin cultură. Chiar şi radicalii moderni sunt radicali într-un cerc foarte limitat.

Înainte ca oamenii să treacă sub linia disperării, ei ştiau de cele mai multe ori că sunt vinovaţi, dar rareori se gândeau că sunt şi morţi. Prin contrast, omul modern rareori se consideră vinovat, dar adesea recunoaşte că este mort. Biblia susţine că amândouă acestea sunt adevărate. Omul răzvrătit împotriva Dumnezeului sfânt care există este vinovat şi se află deja sub mânia lui Dumnezeu. Vina îl separă pe om de singurul lui punct de referinţă real şi deci e şi mort. Biblia nu spune că omul va fi pierdut, ci că el este pierdut. Marea falie în învăţătura biblică nu intervine în momentul morţii, ci în momentul convertirii, când omul trece de la moarte la viaţă. Acesta este punctul antitezei; înainte ca aceasta să se întâmple, omul este într-adevăr mort.

Aşadar, abordăm omul modern predicându-i acolo unde se găseşte şi unde poate să înţeleagă. El înţelege adesea ideea îngrozitoare a insignifianţei şi recunoaşte adesea tensiunea dintre lumea reală şi logica presupoziţiilor sale. Apreciază adesea oroarea de a fi mort şi totuşi viu. Cuvântul lui Dumnezeu este copleşitor de clar atunci când indică existenţa a două aspecte ale pierzării: cel prezent şi cel viitor. Când îl accept pe Cristos ca Mântuitor, trec de la moarte la viaţă, de aceea înainte de acest moment sunt cu siguranţă mort. Deci când omul modern se simte mort, el se recunoaşte în experienţa lui aşa cum îl prezintă Biblia. El nu va putea să definească în sinea lui starea de om mort, căci el nu ştie ce este aceasta – şi cu atât mai puţin ştie care este soluţia pentru ea. Dar e conştient de un singur lucru, şi anume că este mort. Datoria noastră este să-i spunem că moartea pe care o cunoaşte în prezent este o moarte morală, şi nu doar o stare de pierzanie metafizică, apoi să-i dăm soluţia lui Dumnezeu. Dar pornim de la pierzania prezentă cu care el se luptă. Aceasta nu implică o completare a Evangheliei; înseamnă a trăi practic profunzimea adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, şi anume că omul răzvrătit este fără scop şi mort.

Aceasta înţelegem prin înlăturarea acoperişului. Nu vrem însă nicidecum să dăm de înţeles că ar fi un lucru uşor. Cel mai greu este atunci când, după ce l-am expus pe omul modern tensiunii lui, el refuză totuşi adevărata soluţie. În consecinţă, s-ar părea că-1 lăsăm într-o stare mai rea decât fusese înainte. Dar la fel s-a întâmplat şi la evanghelizările din trecut. Când evanghelistul predica realitatea Iadului, oamenii care nu credeau erau mai nefericiţi după ce îl auzeau predicând decât dacă nu l-ar fi auzit niciodată. Noi suntem în aceeaşi postură. Confruntăm oamenii cu realitatea, înlăturăm scutul lor de protecţie şi locurile de evadare, permitem avalanşelor să cadă. Dacă nu devin creştini, atunci sunt într-adevăr într-o stare mai rea decât înainte ca noi să le fi vorbit.

 

Capitolul trei

 

Declararea Evangheliei

 

Cum îndrăznim aşa ceva?

Cum îndrăznim să tratăm oamenii în felul acesta? O facem dintr-un singur motiv – deoarece creştinismul este adevărul. Dacă nu funcţionăm în ideea că acesta este adevărul absolut, o astfel de metodă de evanghelizare este extrem de haină. Dar dacă acesta este adevărul, dacă este adevărat că omul din faţa mea este separat de Dumnezeu şi pierdut acum şi pentru eternitate, atunci chiar dacă în cazurile individuale oamenii nu îl acceptă pe Cristos şi rămân într-o stare mai rea decât au fost la început, trebuie totuşi să avem curajul de a le vorbi în felul acesta. Dacă există o teză, există şi o antiteză. Dacă există adevăr adevărat, există şi eroare. Dacă există mântuire creştină adevărată (în contrast cu conceptul mântuirii în noua teologie), există şi pierzanie.

Când am început să lucrez cu oamenii în felul acesta, acum câţiva ani, soţia mi-a spus: „Nu te temi că cineva se va sinucide într-o zi?” De atunci am avut o singură fată care a încercat să facă lucrul acesta, dar din fericire nu a murit şi mai târziu şi-a mărturisit credinţa creştină. Chiar dacă ar fi reuşit, după ce aş fi cutreierat prin munţi şi aş fi strigat înaintea lui Dumnezeu, aş fi procedat la fel cu următoarea persoană care mi-ar fi ieşti în cale.

Nu vom putea face lucrul acesta până când nu ne vom fi confruntat personal cu întrebarea dacă sistemul iudeo-creştin este adevărat în sensul în care vorbim noi despre adevăr. Când noi înşine suntem siguri de aceasta, atunci – dacă iubim oamenii – vom avea curajul să înlăturăm acoperişul de peste vieţile oamenilor şi să-i expunem prăbuşirii lucrurilor care le asigură defensiva. Noi înşine stând în faţa acestor oameni, trebuie să avem integritatea de a trăi în continuare deschişi faţă de întrebările: „Există Dumnezeu?” „Este conţinutul sistemului iudeo-creştin adevărat?”

Cu cât vom fi mai înţelegători când vom înlătura acoperişul, cu atât îi va fi mai greu omului să respingă răspunsul creştin. Într-o lume căzută, trebuie să fim dispuşi să ne confruntăm cu adevărul că, oricâtă dragoste am pune în predicarea Evangheliei, dacă omul o respinge, va fi nefericit. Întunericul de afară e mare. Cred că unul din motivele care mă face capabil să vorbesc cu acest tip de om al secolului al XX-lea este că înţeleg puţin câtă întunecime poate fi afară. Oamenii trebuie să ştie că şi noi ne-am confruntat la modul cel mai serios cu realitatea căii întunecate pe care păşesc ei acum.

Un postuniversitar de la Universitatea Cambridge mi-a spus odată, în faţa grupului întrunit în camera lui: „Domnule Schaeffer, v-am auzit vorbind odată anul trecut. De atunci, am început să pregătesc un eseu şi aş dori să vi-1 citesc. Îndrăznesc să vi-1 citesc deoarece cred că înţelegeţi. Domnule, am oroare de întuneric.” Nu este nici urmă de romantism în încercarea de a conduce omul în direcţia onestităţii. Pe baza sistemului său, îl împingem tot mai departe spre ceea ce este nu numai total împotriva lui Dumnezeu, dar şi împotriva lui însuşi. Îl împingem afară din universul real. Desigur că doare, desigur că este întuneric acolo unde omul, pentru a fi consecvent presupoziţiilor sale necreştine, trebuie să nege ce există în viaţa aceasta şi în cea viitoare.

Adesea ia mult mai mult timp să-1 forţăm spre concluzia logică a poziţiei sale decât să-i prezentăm, mai târziu, răspunsul. Luther a vorbit despre Lege şi Evanghelie; Legea, nevoia, trebuie să fie prezentată întotdeauna mai întâi, cât se poate de clar. După aceea putem prezenta răspunsul creştin, pentru că omul ştie că are nevoie de ceva; atunci îi putem spune ce înseamnă în realitate starea lui de om mort şi soluţia în întreaga structură a adevărului. Dar dacă nu ne facem suficient timp pentru înlăturarea acoperişului, omul secolului al XX-lea nu va înţelege ce încercăm să comunicăm, nici ce anume a cauzat moartea lui, nici soluţia. Nu trebuie să uităm niciodată că prima parte a Evangheliei nu este „Acceptă-L pe Cristos ca Mântuitor”, ci „Dumnezeu există”. Abia apoi suntem gata să auzim soluţia lui Dumnezeu la dilema morală a omului, în lucrarea substituţionară a lui Cristos în istorie.

Când ajungem aici cu un om, descoperim că oricât de complicat ar fi omul modern sub linia disperării, oricât de sofisticat, ori de cult, ori de informat – când îşi înţelege nevoia, vestea bună este aceeaşi ca întotdeauna. Lucrul cu adevărat extraordinar este că acum putem comunica nu numai aceleaşi idei, ci putem să folosim chiar aceleaşi cuvinte pentru toţi oamenii.

Îmi amintesc că acum câţiva ani doi oameni şi-au mărturisit credinţa în Cristos în aceeaşi zi. Unul era un medic foarte inteligent, celălalt un ţăran suedez foarte simplu. În conversaţiile mele anterioare cu ei, ţăranul ar fi înţeles prea puţine din discuţiile mele cu doctorul. Dar în ziua aceea, când amândoi au ajuns să îşi înţeleagă nevoia, vorbind întâi cu unul apoi cu celălalt, am putut să formulez nu numai în aceleaşi idei, ci exact în aceleaşi cuvinte, răspunsul pentru nevoia lor. Nu are rost să ne complicăm atunci când omul inteligent sau omul simplu îşi înţelege nevoia; sunt suficiente nu numai aceleaşi idei, dar chiar şi aceleaşi cuvinte.

Problema cu care ne confruntăm în apropriere de omul modern de astăzi nu este cum să schimbăm învăţătura creştină pentru a fi mai uşor acceptaţi de acesta, căci procedând astfel ratăm orice şansă de a le da oamenilor disperaţi răspunsul adevărat; problema este, mai degrabă, cum să comunicăm Evanghelia în aşa fel încât să fie înţeleasă.

Credinţa în sens biblic

În primul rând, credinţa creştină depinde de realitatea existenţei lui Dumnezeu, de faptul că El este.¹ Apoi ea depinde de acceptarea faptului că dilema omului este de natură morală şi nu metafizică. Fiecare om trebuie să se confrunte cu aceste lucruri la propriul lui nivel, ca fiind nişte adevăruri.

Temnicerul din Filipi i-a întrebat pe Pavel şi pe Sila: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Pasajul spune în continuare: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta. Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor care erau din casa lui.”²

Răspunsul lui Sila şi Pavel la întrebarea temnicerului nu a venit în vid. Din cauza cutremurului şi a modului în care Pavel şi Sila s-au comportat în închisoare, acesta a avut motive care să-1 conştientizeze de existenţa unui Dumnezeu personal – un Dumnezeu care acţionează în istorie, răspunde la rugăciuni şi dă oamenilor realitate în vieţile lor. Dar asta nu a fost totul. Întregul oraş fusese răscolit din cauza spuselor şi faptelor lui Pavel şi Sila înainte ca ei să fi ajuns în închisoare. În sfârşit, deducem din precizia temnicerului coroborată cu ce ştim din alte părţi despre modul de predicare al lui Pavel că temnicerul auzise mesajul creştin de la Pavel însuşi.

După ce i-a dus în casa lui, citim că Pavel şi Sila i-au vorbit în tinuare, lui şi casei lui, despre lucrurile Domnului. Abia după – şi avem motive să credem că nu a fost o conversaţie de doar câteva minute – au crezut cu toţii.

Adevărata credinţă creştină se bazează pe un conţinut. Nu este ceva vag care ia locul înţelegerii reale, nici forţa credinţei – care e dealtfel ceva preţios. Adevărata bază a credinţei nu este credinţa însăşi, ci lucrarea pe care a încheiat-o Cristos pe cruce. Nu pe baza credinţei mele sunt mântuit – ci pe baza lucrării lui Cristos. Credinţa creştină este orientată în afară, spre o persoană obiectivă: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit.”

O dată ce cunoaştem adevărul existenţei lui Dumnezeu şi o dată ce ştim că avem o vină morală adevărată înaintea unui Dumnezeu sfânt, vom fi bucuroşi să aflăm soluţia propriei noastre dileme. Soluţia ne vine din partea lui Dumnezeu, nu este a noastră.

Acum conţinutul promisiunilor propoziţionale ale lui Dumnezeu începe să devină minunat pentru noi. Pavel şi Sila i-au făcut o astfel de promisiune temnicerului şi Dumnezeu face astfel de promisiuni în tot cuprinsul Bibliei. De exemplu, Ioan 3:36 spune: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” Avem o antiteză puternică aici. A doua parte a versetului vorbeşte despre pierzarea prezentă şi viitoare a omului, pe când prima parte a versetului dă soluţia lui Dumnezeu. Chemarea la credinţa creştină se bazează pe promisiunile propoziţionale ale lui Dumnezeu. Noi trebuie să analizăm dacă aceste lucruri sunt adevărate, dar apoi ne confruntăm cu o alegere – fie Îl credem, fie Îl facem pe Dumnezeu mincinos şi plecăm de la El, nedorind să ne închinăm înaintea Lui.

Când omul este pus în faţa promisiunilor lui Dumnezeu, credinţa creştină înseamnă o dublă închinare: în primul rând, el trebuie să se închine în sfera Fiinţei (metafizic) – adică să recunoască faptul că a păcătuit şi că are din cauza aceasta o vină reală înaintea Dumnezeului care este. Dacă are o vină morală reală în faţa dumnezeului care este, înseamnă că are o problemă, anume că el – ca fiinţă finită – nu are cum să îndepărteze această vină. De aceea, are nevoie de o soluţie neumanistă. Şi acum stă în faţa promisiunii propoziţionale a lui Dumnezeu: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit.”

Mai rămâne să discutăm sensul cuvintelor: „Crede în Domnul Isus”. Ce înseamnă a crede în Isus, a te baza pe El? Sugerez că aici sunt patru aspecte cruciale. Se poate intra în mai multe detalii, dar acestea sunt cruciale. Nu sunt nişte sloganuri care să fie repetate pe de rost şi nu trebuie spuse exact în cuvintele acestea, dar omul trebuie să ajungă la o concluzie pozitivă şi la o afirmaţie în ce le priveşte, dacă vrea să creadă în sensul biblic al cuvântului:

1. Crezi că Dumnezeu există, că El este un Dumnezeu personal şi că Isus Cristos este Dumnezeu? – Să nu uităm că nu ne referim la ideea sau cuvântul de dumnezeu, ci la Dumnezeul infinit şi personal care există.

2. Recunoşti că eşti vinovat în prezenţa acestui Dumnezeu? – Să nu uităm că nu ne referim la sentimentele de vinovăţie, ci la vina morală reală.

3. Crezi că Isus Cristos a murit pe cruce în spaţiu şi timp, adică istoric, şi că atunci când a murit, lucrarea Lui substitutivă de preluare a pedepsei lui Dumnezeu împotriva păcatului a fost deplină şi totală?

4. Pe baza promisiunilor lui Dumnezeu în comunicarea Lui scrisă pe care ne-a adresat-o, Biblia, te-ai încrezut în acest Cristos ca Mântuitorul tău personal – adică să nu-ţi pui încrederea în tine însuţi sau în ceva ce ai făcut ori vei face vreodată?

Dar să observăm cu atenţie că promisiunea lui Dumnezeu „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică” se bazează pe faptul că Dumnezeu există; că Cristos este a doua persoană din Trinitate, moartea Lui având de aceea o valoare infinită; că nu cred că mă pot mântui singur, ci mă bazez pe lucrarea încheiată a lui Cristos şi pe promisiunile scrise ale lui Dumnezeu. Credinţa mea este pur şi simplu mâna goală cu care accept darul lui Dumnezeu.

În Călătoria creştinului, John Bunyan îl pune pe Plin-de-Nădejde să declare: „El [Credinciosul] m-a sfătuit să merg la El şi să încerc. I-am spus că aceasta ar fi o îndrăzneală. Nu, zise el, tu eşti chemat să mergi.³ Apoi mi-a dat o carte în care erau mai multe invitaţii ale lui Isus, ca să mă încurajeze să merg la El. Despre cartea aceasta m-a încredinţat că fiecare slovă şi fiecare cuvânt din ea sunt mai trainice decât cerul şi pământul. L-am întrebat mai departe cum ar trebui să-I rostesc ruga mea. El mi-a zis atunci: Îl vei găsi şezând pe scaunul harului Său tot anul, dând iertară şi îndurare tuturor celor ce vin la El. I-am răspuns atunci că nu voi şti ce să-I spun când voi ajunge la El. El mi-a spus să rostesc lămurit următoarele: Doamne, Dumnezeule, îndură-Te de mine păcătosul! Învredniceşte-mă să-L cunosc pe Fiul Tău Isus Cristos şi să cred în El, căci eu văd că fără sfinţenia Lui şi fără credinţă în El sunt cu totul pierdut. Doamne, am auzit că Tu eşti Dumnezeul îndurării, că Tu L-ai rânduit pe Fiul Tău Isus Cristos să fie Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii şi că Tu vrei să ierţi pe nişte sărmani păcătoşi ca mine şi eu sunt în adevăr un mare păcătos! Doamne, nu mă lăsa să plec de Tine fără să mă asculţi şi preamăreşte harul Tău în mine, mântuindu-mi sufletul prin Isus Cristos, Fiul Tău”. Bunyan spune că Plin--de-Nădejde nu a înţeles imediat, dar curând după aceea a înţeles şi a spus: „Din toate acestea, am înţeles că trebuie să mă străduiesc să-mi caut sfinţenia în Fiinţa Sa şi spălarea păcatelor în sângele Său; că tot ceea ce a făcut El, supunându-Se legii Tatălui Său şi suportând pedeapsa Lui, n-a fost pentru El Însuşi, ci pentru aceia care primesc jertfa Lui ca făcută pentru ei înşişi şi îi mulţumesc pentru aceasta.”⁴

Iată ce înseamnă „a crede în Isus Cristos”. Dacă cineva crede în felul acesta, are promisiunea lui Dumnezeu că este creştin.⁵

Desigur, a deveni creştin este doar începutul, dar vom reflecta mai mult la aceasta în ultima secţiune a acestei cărţi.

După ce omul devine creştin, îl vor ajuta patru lucruri.

1. În primul rând, studiul regulat al Bibliei, care este comunicarea lui Dumnezeu adresată nouă.

2. În al doilea rând, rugăciunea regulată. Acum, după ce vina noastră a fost înlăturată, nu mai există nici o barieră între noi şi Dumnezeu şi putem vorbi liber cu El. Există două tipuri de rugăciuni pe care trebuie să le practicăm: rugăciunile în ocazii speciale şi căutarea constantă a voii lui Dumnezeu în preocupările noastre zilnice.

3. În al treilea rând, discuţiile cu alţii despre faptul că Dumnezeu există şi despre soluţia Lui la dilema omului.

4. Frecventarea regulată a unei Biserici care crede în Biblie este cea de-a patra. Aceasta nu înseamnă orice Biserică, ci una care este loială conţinutului Bibliei şi una care nu se mulţumeşte doar să declame cuvintele care trebuie spuse, ci trăieşte adevărul comunitar şi manifestă compasiune pentru cei din Biserică şi din afara ei.

 

 

Secţiunea a cincia

 

Preevanghelizarea nu este o opţiune uşoară

 

Capitolul întâi

 

Cum să comunicăm Evanghelia generaţiei noastre

 

 

Apărarea credinţei

Apologetica creştină are două scopuri. Primul este apărarea. Al doilea este acela de a comunica creştinismul într-un mod pe care orice generaţie să-1 poată înţelege.

Apărarea este corectă şi necesară din cauză că creştinismul istoric va fi atacat în toate epocile. A apăra nu înseamnă a te plasa în defensivă şi nici nu trebuie să fim stânjeniţi de folosirea cuvântului a apăra. Susţinătorii oricărei poziţii care sunt activi în generaţia lor trebuie să aibă suficiente răspunsuri atunci când se ridică întrebări în privinţa ei. Astfel, cuvântul apărare nu este folosit aici într-un sens negativ, din cauză că în orice conversaţie, în orice comunicare ce este cu adevărat un dialog, trebuie formulate răspunsuri la obiecţiile ridicate.

Răspunsurile sunt necesare în primul rând pentru mine ca creştin, dacă vreau să-mi păstrez integritatea intelectuală ca o condiţie a unităţii în viaţa personală, devoţională şi intelectuală. În al doilea rând, aceste răspunsuri sunt necesare şi pentru cei faţă de care am o responsabilitate.

Este nerezonabil să ne aşteptăm ca generaţia următoare a oricărei epoci să rămână pe poziţiile creştinismului istoric, dacă aceasta nu este ajutată să vadă unde greşesc argumentele şi conotaţiile îndreptate împotriva creştinismului şi împotriva lor ca creştini de către cei aparţinând propriei lor generaţii.

Pretutindeni unde merg – atât în Statele Unite ale Americii cât şi în alte ţări – văd cum copiii creştinilor sunt pierduţi pentru creştinismul istoric. Acest lucru se petrece peste tot, nu numai în grupuri mici, aparţinând unor arii geografice restrânse. Sunt pierduţi pentru că părinţii lor nu reuşesc să-şi înţeleagă copiii, şi de aceea nu-i pot ajuta cu adevărat atunci când se află în nevoie. Lipsa de înţelegere nu aparţine numai părinţilor, ci adesea şi Bisericilor, colegiilor şi misiunilor creştine. Unele colegii creştine (şi nu mă refer la colegiile „liberale”) pierd mulţi dintre cei mai buni studenţi înainte ca aceştia să-şi încheie studiile. Am lăsat generaţia următoare nepregătită în faţa gândirii secolului al XX-lea, care îi înconjoară din toate părţile.

Aşadar, apărarea – pentru mine şi pentru cei faţă de care sunt responsabil – trebuie să fie o apărare conştientă. Nu trebuie să presupunem că din cauză că suntem creştini în sensul biblic deplin al cuvântului şi locuiţi de Duhul Sfânt, vom fi automat eliberaţi de influenţa lucrurilor care ne înconjoară. Duhul Sfânt poate să facă ce vrea El, dar Biblia nu separă lucrarea Lui de cunoaştere; de asemenea, lucrarea Duhului Sfânt nu anulează responsabilitatea noastră ca părinţi, pastori, evanghelişti, misionari sau profesori.

Comunicarea credinţei

Dar spunând aceasta, nu trebuie niciodată să restrângem apologetica creştină la apărarea împotriva atacurilor de tot felul. Noi avem responsabilitatea să comunicăm Evanghelia în generaţia noastră.

Apologetica creştină nu seamănă cu viaţa într-un castel cu toate podurile ridicate, din care aruncăm din când în când câte o piatră peste ziduri. Ea nu trebuie fundamentată pe o mentalitate a citadelei – adică să stăm pasivi înăuntru spunând: „Nu poţi ajunge până la mine.” Dacă creştinul adoptă această atitudine, fie în teorie fie în practică, contactele lui cu cei care au acceptat mentalitatea secolului al XX-lea vor înceta. Apologetica nu trebuie să fie doar un subiect academic, un nou tip de scolasticism. Ea trebuie elaborată şi practicată în tumultul contactului viu cu generaţia prezentă. Astfel, creştinul trebuie să fie interesat nu numai de prezentarea unui sistem propriu bine echilibrat, asemenea sistemului metafizic grec, ci mai degrabă de ceva aflat într-un contact permanent cu realitatea – realitatea întrebărilor puse de generaţia lui şi de cea care-i urmează.

Nimeni nu poate deveni creştin dacă nu înţelege mesajul creştinismului. Mulţi pastori, misionari şi învăţători creştini se dovedesc total neputincioşi în încercarea de a vorbi cu oamenii educaţi şi cu masele de oameni din jurul lor. Ei par să nu înţeleagă faptul că sarcina noastră este să ne adresăm generaţiei noastre; trecutul e trecut, viitorul n-a sosit încă. Deci latura pozitivă a apologeticii este comunicarea Evangheliei în generaţia prezentă în termeni pe care aceasta îi poate înţelege.

Scopul „apologeticii” nu este doar să câştige polemici sau discuţii, ci ca oamenii cu care intrăm în contact să devină creştini şi să trăiască sub domnia lui Cristos în întregul spectru al vieţii lor.

Mai întâi de toate, este important să ne amintim că nu putem separa apologetica autentică de lucrarea Duhului Sfânt, nici de relaţia vie, în rugăciune, a creştinului cu Domnul. Trebuie să înţelegem că, în ultimă instanţă, bătălia pe care o dăm nu este doar împotriva cărnii şi sângelui.

Însă accentul biblic potrivit căruia înainte de mântuire este nevoie de cunoaştere ne va ajuta în însuşirea acelei cunoaşteri de care avem nevoie pentru comunicarea Evangheliei. Creştinismul istoric nu s-a separat niciodată de cunoaştere, ci insistă că adevărul este unul singur şi că noi trebuie să trăim şi să proclamăm lucrul acesta, chiar dacă gândirea şi teologia secolului al XX-lea îl neagă.

Invitaţia la acţiune vine abia după ce am stabilit o bază adecvată a cunoaşterii – afirmaţie în concordanţă cu motivaţia pe care o dă Ioan pentru scrierea Evangheliei lui: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”¹ Cuvântul „semne” se referă la evenimentele istorice ale vieţii, morţii şi învierii lui Cristos prezentate în Evanghelia lui. În limbajul secolului al XX-lea, am putea traduce cuvântul „semne” prin „dovezi spaţio-temporale”: „Isus a mai produs înaintea ucenicilor Săi multe alte dovezi spaţio-temporale.” Observaţi mai întâi că aceste dovezi spaţio-temporale, observabile prin însăşi natura lor, sunt prezentate ca având loc în prezenţa ucenicilor care le-au observat. Şi nu numai atât: ele au fost scrise într-o formă verbalizată. Aceasta înseamnă, desigur, că aceste dovezi spaţio-temporale pot fi analizate pe baza folosirii normale a limbii, aşa cum apare ea în gramatici şi lexicoane.

Ordinea acestor versete este importantă. în primul rând, există dovezi spaţio-temporale în formă scrisă, deci atent analizabile. Apoi, în al doilea rând, aceste dovezi sunt de aşa natură încât pot să producă argumente întemeiate şi suficiente că Cristos este Mesia, aşa cum a fost El profeţit în Vechiul Testament, şi deci că este Fiul lui Dumnezeu. Astfel că, în al treilea rând, nu ni se cere să credem înainte de a ne confrunta cu întrebarea dacă cele afirmate sunt adevărate pe baza dovezilor spaţio-temporale.

O bază asemănătoare pentru cunoaşterea autentică se găseşte şi în Prologul Evangheliei lui Luca:² „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi (există lucruri care s-au întâmplat în faţa „noastră”, în istoria spaţio-temporală), după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început (istoria aceasta este deschisă verificării prin martori oculari), şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele (ce este deschis verificării poate fi verbalizat, sub formă scrisă), ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.” Nu există aici nici un salt în întuneric, căci este posibil să „cunoaştem adevărul”. Abia după ce înţelegem această introducere suntem pregătiţi pentru restul Evangheliei lui Luca, începând chiar cu versetul următor: „În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot...” Ştim din Prolog că Luca operează în limitele adevărului istoric şi trebuie să-i plasăm pe Irod, Zaharia şi Cristos în interiorul acestui cadrul spaţio-temporal.

Cunoaşterea precede credinţa. Această aserţiune este crucială pentru înţelegerea Bibliei. A spune (aşa cum de fapt trebuie să facă orice creştin) că numai acea credinţă care Îl crede pe Dumnezeu pe baza cunoaşterii este credinţă adevărată înseamnă a face o afirmaţie care va produce o adevărată efervescenţă în lumea secolului al XX-lea.

Capitolul doi

 

Importanţa adevărului

 

 

Cu câtva timp în urmă, m-am adresat unui grup de studenţi în teologie de la Universitatea Oxford pe tema comunicării Evangheliei în faţa celor dominaţi de consensul gândirii caracteristic secolulului al XX-lea. După ce am terminat de vorbit, un student postuniversitar canadian s-a ridicat şi a spus: „Domnule, dacă vă înţelegem corect, vreţi să spuneţi că înaintea evanghelizării trebuie făcută o preevanghelizare. Dacă este aşa, înseamnă că am făcut o greşeală aici, la Oxford. Motivul pentru care nu am ajuns cu Evanghelia la oamenii de aici este că nu ne-am făcut timp pentru preevanghelizare.” I-am spus că sunt întru totul de acord cu el.

Adevărul vine înaintea convertirii

Înainte ca cineva să fie pregătit ca să devină creştin, el trebuie să aibă o înţelegere corectă a adevărului, indiferent dacă s-a analizat exhaustiv conceptul de adevăr sau nu. Toţi oamenii, fie că îşi dau seama, fie că nu, funcţionează în cadrul unui concept al adevărului. Conceptul nostru de adevăr va afecta într-un mod radical felul în care înţelegem ce înseamnă a deveni creştin. Nu ne interesează acum atât conţinutul adevărului cât conceptul de adevăr.

Unii din cei ce se consideră creştini autentici au fost pătrunşi de formele de gândire ale secolului al XX-lea. În economia convertirii, în sensul creştin al termenului, mai întâi trebuie să vină adevărul. Expresia „acceptarea lui Cristos ca Mântuitor”" poate însemna orice. Nu vom comunica ce dorim noi să comunicăm până când vom spune cât se poate de clar că atunci când afirmăm veritatea creştinismului, ne referim la adevărul obiectiv şi că, de aceea, „acceptarea lui Cristos ca Mântuitor” nu este doar o formă de „salt la nivelul superior”.

Adevăr şi spiritualitate

Aşa cum insistăm asupra adevărului obiectiv înainte de a trece la evanghelizarea efectivă, trebuie să insistăm asupra lui şi înainte de a putea vorbi de spiritualitatea autentică. Din punct de vedere biblic, spiritualitatea nu este fragmentată. De aceea, trebuie să o distingem de conceptele moderne ale spiritualităţii din Occident şi din Orient şi, din nefericire, şi de unele concepte evanghelice. Ea nu este fragmentată, deoarece priveşte omul în integralitatea lui, în trăirea lui de clipă cu clipă. Spre deosebire de această concepţie autentic biblică, o parte a mişcării evanghelice este platonică, în sensul că pune prea mare accent pe suflet în contrast cu întreaga persoană, incluzând aici trupul şi intelectul.

Este foarte important să înţelegem, în pofida conceptelor moderne de „experienţă spirituală”, că experienţa biblică se bazează ferm pe adevăr. Ea nu este doar o experienţă emoţională şi nu este lipsită de conţinut.

Ne putem gândi la spiritualitate ca având trei părţi. Este indispensabil la început să reflectez la cine (sau ce) „este” şi cum pot să am o relaţie cu el. Acest ceva sau cineva trebuie înţeles şi definit. Nu poţi avea o relaţie personală cu ceva necunoscut. Apoi, după ce am înţeles cine este cel cu care voi avea o relaţie personală şi cum pot avea o astfel de relaţie, urmează pasul intrării efective în relaţie. Biblia numeşte pasul acesta convertire, „naştere din nou” şi el poate fi făcut de o persoană numai la modul individual. Nu putem fi născuţi din nou ca grupuri, ci doar unul odată. Dar a spune că este o acţiune individuală nu este echivalent cu a spune că este o acţiune individualistă. S-ar putea ca aceste două cuvinte să semene, dar ele sunt total diferite. Ele oferă baza pentru un întreg concept sociologic şi cultural.

Spiritualitatea autentică nu poate fi despărţită de adevăr, pe de o parte, şi de omul întreg şi cultura întreagă, pe de cealaltă parte. Dacă există spiritualitate adevărată, ea trebuie să cuprindă totul. Biblia insistă că adevărul este unul – şi ea este aproape singurul sistem încă viabil în generaţia noastră, care face lucrul acesta.

Pentru a evita orice confuzie, să observăm ce nu implică accentul acesta pus pe unitatea adevărului. În primul rând, din punct de vedere biblic, adevărul nu se raportează în ultimă instanţă la ortodoxie. Ortodoxia este importantă, iar eu sunt cunoscut ca un teolog ortodox convins. Dar adevărul nu se raportează în ultimă instanţă la ortodoxie. În al doilea rând, adevărul nu se raportează finalmente nici la Crezuri. Şi eu sunt de părere că Crezurile creştine istorice sunt importante, dar trebuie să înţelegem că, deşi Crezurile sunt importante, adevărul nu se raportează finalmente la ele. Adevărul se raportează la ceva ce stă în spatele ortodoxiei şi al Crezurilor.

În al treilea rând, adevărul nu se raportează ultim nici la Scripturi. Să mă explic. Deşi cred ferm învăţătura Bisericii primare şi a reformaţilor despre natura Scripturii, şi deşi insist că această învăţătură referitoare la Scripturi are o importanţă crucială, adevărul se raportează ultim la ceva din spatele Scripturilor. Scripturile sunt importante nu din cauză că sunt tipărite într-un anumit fel ori legate într-un anumit tip de piele, nici din cauză că au ajutat mulţi oameni. Nu acesta este principalul motiv pentru care Scripturile au o importanţă covârşitoare. Biblia, Crezurile istorice şi ortodoxia sunt importante fiindcă Dumnezeu există şi, la urma urmelor, acesta este singurul motiv pentru care ele sunt importante.

Am înţeles clar forţa acestor afirmaţii acum câţiva ani, când un tânăr arhitect elveţian vorbitor de limbă germană a ţinut un referat, în cadrul unui seminar al nostru la Farel House, Elveţia, pe tema ultimelor eseuri ale lui Max Plank. El a arătat că, vorbind în termenii disciplinei lui, ai fizicii, şi nu în termeni religioşi, Max Plank a spus că omul modern a trebuit să schimbe de mai multe ori decorul în generaţia noastră, şi întrebarea pe care a pus-o la sfârşit a fost: care va fi ultimul decor? Planck arăta, în eseurile lui, că nu ştim care va fi decorul final în structura materială a universului. Ideea aceasta a unui decor final a început să sfredelească în mintea mea de creştin Şi de om care mă exprim în lumea secolului al XX-lea. Care este decorul final al adevărului?

Răspunsul poate fi numai existenţa lui Dumnezeu şi identitatea Lui. De aceea, adevărul creştin constă în acele lucruri care sunt în relaţie cu ceea ce există, şi în ultimă instanţă cu Dumnezeu care există. Şi adevărata spiritualitate constă în a fi în relaţie corectă cu Dumnezeu care există, în primul rând prin actul unic şi irepetabil al justificării şi în al doilea rând prin situarea în această relaţie corectă ca o realitate continuă, moment de moment. Acesta este accentul biblic privind adevărata spiritualitate. Ea este o relaţie corectă continuă, clipă de clipă, cu Dumnezeu care există.

Dumnezeu din spatele adevărului

Am ales să folosesc expresia „Dumnezeu care este” ca fiind echivalentă cu „Dumnezeu care există” nu din cauză că nu sunt conştient de discuţiile teologice ale zilei, nici din cauză că nu am întâlnit pe cineva care, aderând la adevărul Bibliei, crede într-un univers trietajat, ci pentru a întâmpina problema teologiei moderne, care neagă faptul că Dumnezeu există în sensul istoric biblic. Trebuie să avem curajul să spunem că Dumnezeu este sau, ca să folosesc o altă terminologie, că mediul final a ceea ce este e Dumnezeu însuşi, Cel care a creat toate celelalte lucruri.

Să observăm aici cu grijă că atunci când spunem că Dumnezeu este, noi spunem că Dumnezeu există, şi nu ne referim doar la cuvântul Dumnezeu sau la ideea de Dumnezeu. Noi vorbim de fapt de relaţia corectă cu Dumnezeul viu care există. Pentru a înţelege problemele generaţiei noastre, trebuie să fim foarte atenţi la această distincţie.

Semantica (analiza lingvistică) a fost pentru o vreme miezul studiului filozofic modern în lumea anglo-saxonă. Deşi creştinul nu o poate accepta ca pe o filozofie, nu are motive să nu se bucure de concepţia potrivit căreia cuvintele trebuie definite înainte ca să poată fi folosite în comunicare. În calitate de creştini, trebuie să înţelegem că nu există cuvânt mai lipsit de sens decât cuvântul dumnezeu dacă acesta nu primeşte o definiţie. Nici un alt cuvânt nu este mai folosit decât acesta pentru a enunţa concepte de-a dreptul opuse. Aşadar să nu ne lăsăm derutaţi. Astăzi suntem înconjuraţi de multă „spiritualitate” care se raportează la cuvântul dumnezeu sau la ideea de dumnezeu; dar nu la aceasta ne referim. Adevărul biblic şi spiritualitatea nu înseamnă o relaţie cu cuvântul dumnezeu, sau cu ideea de dumnezeu, ci o relaţie cu Cel ce există. Este un concept cu totul diferit.

După discuţia pe tema cine sau ce este Dumnezeu, se pune o a doua întrebare fundamentală astăzi: „Cine sau ce sunt eu?” Pentru ca să fie posibilă o relaţie semnificativă între Dumnezeu şi om, trebuie să răspundem la amândouă aceste întrebări.

Răspunsul pe care-1 dăm aici afectează profund ideea noastră despre forma relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Dacă considerăm relaţia aceasta ca fiind mecanică, deterministă sau – infinit mai minunat – personală, va depinde de răspunsul pe care-1 dăm la întrebările „Cine este Dumnezeu care este?” şi „Cine sunt eu?”

Mulţi oameni sensibili de astăzi se luptă efectiv pentru viaţa lor, întrebându-se: „Care este scopul omului?” De fapt, modernul încă nu a venit cu un răspuns satisfăcător la această întrebare, în oricare din domeniile cunoaşterii. Nu contează prea mult dacă a abordat-o din perspectiva raţionalismului pur sau a saltului în întuneric care este profesat de modernitatea seculară sau de misticismul teologic; omul secolului al XX-lea nu a reuşit să răspundă la întrebarea aceasta.

Când cineva mă întreabă care este răspunsul creştin la această întrebare, anume motivul existenţei omului, îl îndrept întotdeauna spre prima poruncă a lui Cristos. Să menţionăm în trecere că nu există raţiuni să credem că prima poruncă – „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”¹ – este doar prima poruncă enunţată de Isus. Ştim că nu este aşa, fiindcă ea este citată de fapt din ultima carte a lui Moise, cartea Deuteronomului. Dar putem spune ceva mai mult despre ea, şi anume că este cu siguranţă prima poruncă fiindcă exprimă scopul omului şi, la modul individual, scopul meu.

Dar citatul acesta, luat izolat, nu este de ajuns. Fără răspunsul dat de creştinismul istoric, anume că Dumnezeu există cu adevărat, un astfel de răspuns poate fi doar un clişeu în plus pentru căutătorul onest, încă un „răspuns religios” al secolului al XX-lea; şi nu-1 putem condamna dacă nu mai ascultă ce avem de spus. Când aud porunca aceasta dintâi de a-L iubi pe Dumnezeu care este cu tot ce am, ea aduce cu sine un concept total asupra vieţii şi adevărului. Omul poate iubi doar un Dumnezeu care există şi care este personal, şi despre care posedă o anumită cunoaştere. Deci faptul că Dumnezeul acesta a comunicat are de asemenea o importanţă supremă. Însă această poruncă mai conţine ceva: ea îmi spune ceva fundamental şi foarte minunat despre mine.

Avem într-adevăr de ce să ne bucurăm, o dată ce cunoaştem dilemele generaţiei noastre. Dacă i-aţi putea vedea pe oamenii care coboară din trăsură la noi, bărbaţi şi femei, sobri şi sensibili întrebând „Cine sunt eu?” cu dorinţa real