ILIE, PREOTUL, PATRONUL, PATRU CREDINCIOŞI, PERSONAJUL ÎN NEGRU.
(Din dreapta scenei patronul se întoarce însoţit de alţi patru bărbaţi. Patronul aprinde lumânarea pe care o ţine în mână. Trag toţi cu putere de capişte şi o culcă la pământ pe scenă. În spate văd vechea catapeteasmă pe care o privesc cu mirare.)
ILIE (continuând povestirea): Patronul a revenit cu alţi bărbaţi ca să dărâme altarul păgân. Nu le-a fost greu să surpe capiştea idolească. Dar mare le-a fost mirarea când au văzut că vechea catapeteasmă se afla încă în biserică. Părintele nu o aruncase. Doar o mutase puţin mai în spate, ca să nu poată fi văzută de credincioşi. Până atunci fusese mascată de capişte.
Când, la lumina palidă a lumânărilor, oamenii au văzut icoanele (cei patru credincioşi cad în genunchi, iar patronul se duce la icoana Mântuitorului şi începe să plângă), au căzut în genunchi. Parcă le vedeau pentru prima dată (credincioşii, în genunchi, se închină cu emoţie). Icoanele de care aveau atâta nevoie se aflau în faţa lor. Au început să se roage lăcrimând. Parcă îşi vedeau un copil pierdut. Parcă erau copii pierduţi ce îşi regăseau părinţii. Parcă găsiseră o comoară. Se rugau în şoaptă suspinând. (Între uşile împărăteşti se vede figura duhovnicească a preotului - e Diogene cam la cincizeci de ani - care deschide uşile împărăteşti.)
Liniştea nopţii a fost întreruptă de vocea părintelui care, deşi bătrân, se afla la ora aceea târzie în altar.
PREOTUL (privind spre credincioşi, le spune cu o voce blândă): De când aşteptam clipa aceasta....
(Personajul în negru încearcă în zadar să ridice capiştea. Văzând că nu reuşeşte, îşi dă cu pumnii în cap, disperat, şi fuge prin stânga scenei. Lumina care cădea pe Ilie se stinge; pentru câteva clipe e luminat doar iconostasul. Lumina se stinge.)