ANDREI, OANA
(Andrei se plimbă prin sală.)
ANDREI: Despre ce poveste vorbea domnul Mihăilescu?
OANA (zâmbind): O poveste pe care le-am spus-o data trecută. Despre o ţară în care cei mai mulţi oameni se călugăresc.
ANDREI (incitat): Spune-mi-o şi mie. Şi pe mine mă bat asemenea gânduri.
OANA: Nu ştiu dacă ai s-o înţelegi cum trebuie.
ANDREI: Vedem pe urmă.
OANA: Ţi-o zic în câteva cuvinte. E o poveste despre roadele dragostei dintre doi oameni care trăiesc într-o ţară în care căsătoria este înţeleasă aşa cum trebuie. Căsătoria ca unire a doi oameni care se iubesc şi vor să Îl slujească pe Dumnezeu sprijinindu-se unul pe altul pe calea mântuirii.
ANDREI (ironic): Ai reprodus destul de bine definiţia din cursul de liturgică.
OANA: Teoretic aşa e căsătoria şi la noi. Numai că, practic, mulţi oameni se căsătoresc din tot felul de motive care nu stau în picioare. Unul dintre ele fiind dobândirea unei situaţii materiale mai bune, de exemplu.
ANDREI: Şi în poveste?
OANA: În ţara respectivă au trăit, cu multă vreme în urmă, doi oameni care s-au iubit mult, mult de tot. Dragostea lor i-a convins că trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca părerea oamenilor despre nuntă să se schimbe. Până la ei, şi în ţara aceea oamenii înţelegeau nunta tot aşa cum o înţeleg majoritatea dintre noi. Iar excepţiile nu aveau curajul să îşi spună părerile în public.
ANDREI: Ce păreri?
OANA: Că nunta este atât de preţioasă, că taina ei este atât de mare, încât cei care se căsătoresc fără să se iubească fac un mare păcat. Şi eroii din poveste au avut acest curaj: de a vorbi despre adevărata nuntă, în care doi oameni găsesc în dragostea lor şi în harul lui Dumnezeu puterea de a se jertfi pentru binele celorlalţi.
ANDREI: Căsătoria ca jertfă?
OANA: De ce nu? Oare pe doi oameni, dacă sunt căsătoriţi, îi opreşte ceva să se roage cât mai mult? Sau să postească mai aspru? Sau să-i ajute pe săraci şi pe bolnavi?
ANDREI: Totuşi nimeni nu se căsătoreşte pentru a-I sluji lui Dumnezeu.
OANA: Asta e părerea ta. Ştii bine că nu toţi au chemare spre călugărie. Ce facem cu ceilalţi, care au chemare spre căsătorie? Cine are dreptul să le refuze slujirea lui Dumnezeu prin căsătorie? Cine are dreptul să-i convingă că de fapt căsătoria e doar o eschivare de la o viaţă creştină autentică?
ANDREI (domolind-o): Te-ai cam în-flăcărat. Vezi lucrurile prea în roz. Pentru că aşa vrei să le vezi, nu pentru că aşa sunt ele. Unii dintre cei care vor să se călugărească sesizează că în familie sunt doar frumuseţi imaginare; e vorba doar de o spiritualitate fantomatică.
OANA: Asta pentru că ei vor să se călugărească ca să fugă de lume, pentru că nu au ştiut să îi facă faţă. Nu pentru că au ales între slujirea lui Dumnezeu în mănăstire şi slujirea lui Dumnezeu în familie. Adevăraţii călugări nu sunt laşi, adevăraţii călugări nu dispreţuiesc căsătoria.
ANDREI (dându-şi seama că Oana are dreptate): Ştii cine a hotărât ca preoţii din lume să aibă voie să se căsătorească?
OANA: Nu au avut voie de la început?
ANDREI: Ba da, dar prin secolul al IV-lea a avut loc un sinod la care episcopii au pus problema celibatului preoţesc. Şi când aproape toţi erau de acord cu celibatul, un pustnic renumit, Pafnutie, şi-a spus punctul de vedere. Că nunta e sfântă întru toate şi că familia nu numai că nu îl împiedică pe preot să-şi exercite misiunea, ba chiar îl ajută. Deoarece, cunoscând problemele vieţii de familie din propria experienţă, poate face faţă problemelor puse de credincioşi.
OANA: Aşa spune şi tatăl meu, după ani buni de preoţie, că familia l-a ajutat şi îl ajută mult...
ANDREI (mirat): Tatăl tău? E preot? Asta explică multe.
OANA: E preot. La ţară. E adevărat, faptul că el este soţ şi tată implică o sumedenie de responsabilităţi, o mare parte a timpului său fiind dedicată familiei. Dar acest timp nu este deloc pierdut. Fiind un soţ bun şi un tată bun, nu numai că este un model viu pentru oameni, dar poate şi să îi înveţe pe alţii să aducă liniştea şi înţelegerea în casele lor.
ANDREI: Revino la poveste ! Ce s-a întâmplat în ţara călugărilor?
OANA: Oamenii n-au mai avut curajul să se căsătorească din interes. Preferau să se călugărească, considerând că e mai bine să te lupţi cu propriile slăbiciuni în mânăstire decât să întemeiezi o familie al cărei fundament - dragostea - lipseşte. Apropo, ştii ce zicea Nae Ionescu despre căsătorie?
ANDREI: Ce zicea?
OANA: Că materia care se sfinţeşte în taina nunţii, cum e la Botez apa, la Maslu uleiul, la nuntă lipseşte. Că ceea ce se sfinţeşte la nuntă ar fi iubirea celor doi. Dacă iubirea celor doi - care ar fi materia nunţii - lipseşte, în realitate nunta nu poate avea loc. Dacă doi oameni nu se iubesc, nicio slujbă, nici măcar Dumnezeu nu îi poate forţa să se iubească.
ANDREI: De asta sunt atâtea divorţuri. Interesantă părerea filosofului... Chiar dacă, în rare cazuri, căsătoria schimbă radical în bine relaţia dintre doi oameni, de cele mai multe ori, dacă iubirea lipseşte, relaţia se destramă. De asta au divorţat şi părinţii mei.
OANA: Îmi pare rău pentru tine.
ANDREI (îngândurat): Mă gândesc oare cât de mult m-a marcat pe mine neînţelegerea lor. Pînă să dau la facultate, pentru mine anii de liceu au fost un chin. Scandaluri, certuri, chiar şi bătăi. Mama de-abia a rezistat. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita divorţul. Dar tot a părăsit-o tata, care imediat a uitat cu totul de noi.
OANA: E firesc ca experienţa aceasta tristă să te facă să vezi familia în negru.
ANDREI: Nu ştiu cum poate fi o altfel de familie. Am auzit multe, dar mi-e greu să am încredere în familie.
OANA: Nu, familia nu e cum crezi. Am un frate care s-a călugărit la Mănăstirea Sihăstria fericit că şi-a găsit chemarea, fericit că a întâlnit sensul vieţii sale în monahism. Dar, de câte ori ne-a scris, cu câţi prieteni care au trecut pe acolo a vorbit, niciodată nu a avut vreun gând de dispreţ faţă de nuntă.
ANDREI: Da, cei care dispreţuiesc nunta stau sub osânda canoanelor bisericeşti.
OANA: Mihai, aşa îl chema, acum se numeşte Varsanufie, a plecat la mânăstire pentru că acolo a găsit ceea ce sufletul său căuta: între frumuseţea mânăstirii şi frumuseţea familiei a ales-o pe cea dintâi, fără a o dispreţui pe cea de-a doua.
ANDREI: Tatăl vostru ce-a zis? L-a lăsat să plece?
OANA: Tatăl i-a zis: „Băiete, dacă nu ai fi înţeles câte ceva despre frumuseţea familiei, dacă erai un fricos şi dacă fugeai de lume în mânăstire, martor mi-e Dumnezeu că nu te-aş fi lăsat să pleci”.
ANDREI: Greu cuvânt.
OANA: „Dar pentru că ştiu că poţi fi un vas al lui Dumnezeu, atât în lume cât şi în mânăstire, ai toată binecuvântarea mea de a alege singur”.
ANDREI: Aş vrea să îl cunosc pe tatăl tău!
OANA: Cred că ţi-ar fi de folos.
ANDREI: Mai spune-mi câte ceva despre el.
(Oana trece lângă Andrei, în partea stângă a scenei.)
OANA: Îţi spun. Ceva ce o să-ţi placă sigur. Mai mult decât povestioara despre ţara călugărilor.