OANA, ANDREI, TATĂL OANEI, ICONARUL
(Lumina cade pe Oana şi Andrei, în stânga scenei. În dreapta întuneric.)
OANA: Tatăl meu a avut o copilărie tristă. Rămas orfan de mic, nu a apucat să îşi cunoască părinţii.
ANDREI: Eu credeam că părerea pe care o are despre familie se datorează părinţilor săi.
OANA: A fost crescut de bunica lui, o femeie deosebită, care i-a arătat toată dragostea ei. Când bătrâna a murit, tata a căzut în disperare. Bătrâna îi fusese şi mamă şi tată. O vreme nu a vorbit cu nimeni. Nici la biserică nu-l mai vedeau oamenii. Încetul cu încetul, tata se rupea de toţi şi de toate. Suferinţa îl însingura. I se părea că Dumnezeu l-a părăsit. Şi atunci L-a părăsit şi el pe Dumnezeu. Nu se mai ruga deloc.
(În dreapta scenei, luminat slab, într-o cameră mică, stă tatăl fetei. E Diogene întinerit cam la 20 de ani, îmbrăcat în haine de casă. Pe un perete o icoană mare cu Învierea Domnului.)
Până când, odată, fiind în culmea deznădejdii, tata a început să se roage cu disperare: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce? Dumnezeule, unde eşti? Nu mă lăsa să mor de atâta suferinţă...”
(În timp ce Oana redă cuvintele tatălui ei, acesta se întoarce cu faţa spre icoană, cu spatele la spectatori, şi ridică mâinile spre cer.)
TATĂL OANEI: Dumnezeule, aju- tă-mă!...
(Se aud bătăi în uşă. Tatăl trage zăvorul. În casă intră iconarul, îi dă un pachet, îl bate prieteneşte pe umăr şi pleacă repede. Tatăl închide uşa.)
OANA (continuă): Şi, într-un moment în care disperarea şi singurătatea erau gata să-l copleşească, a auzit pe cineva bătând la uşă. Era iconarul satului. Iconarul era naşul de botez al tatălui meu. Îl ştia de mic, îi ştia sufletul. Făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să îl ajute să biruie tristeţea. Dar cuvintele lui au rămas fără răspuns. Atunci, amintindu-şi cu câtă evlavie îl asculta tatăl meu, în copilărie, când îi citea din Vieţile Sfinţilor, l-a supus unui veritabil examen de conştiinţă. (Tatăl desface pachetul. În pachet se află o icoană mare lungă cam de un metru. Omul este uimit de ceea ce vede în icoană.) Exact când deznădejdea era gata să-l nimicească, i-a adus un fel de icoană stranie.
ANDREI: O icoană? Ca să îl ajute? Vreo icoană făcătoare de minuni?
OANA: Nu. Nu era nici măcar o icoană obişnuită. Era o icoană în care era reprezentat chiar tatăl meu. (Omul ia icoana în mână, se freacă la ochi, nu-i vine a crede că are în faţa ochilor aşa ceva.)
ANDREI: Ce-ai spus?
OANA: Tata, când a privit icoana, stătea şi nu înţelegea. Pe icoană nu era scris numele celui reprezentat. Dar chipul din imagine semăna enorm cu propria sa faţă. Veşmintele celui din icoană erau asemenea hainelor de sărbătoare ale tatălui meu. Tata era foarte frământat.
(Omul ia din perete o oglindă înrămată de mărimea icoanei şi o aşează pe masă. Stă în aşa fel încât din sală să se vadă atât icoana - ce se află pe masă lângă oglindă - cât şi imaginea reflectată de oglindă. Apoi, după câteva clipe, întoarce oglinda şi icoana ca să le vadă cât mai bine. Cu coatele pe masă, ia oglinda în stânga şi icoana în dreapta. Se uită pe rând la ele.)
OANA (continuă): Din mila lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile iconarului, tata a înţeles că orice creştin este chemat la sfinţenie. Oricât de mari ar fi încercările prin care trecem, Dumnezeu ne dă puterea să le depăşim. Sfinţenia nu se dobândeşte călcând pe covoare de flori. Ci ducând crucea încercărilor. Tata a luat oglinda din perete şi a pus-o lângă icoană. S-a uitat la ambele chipuri. Cel din oglindă îl respingea, cel din icoană îl atrăgea. Şi-a dat seama că are de ales între două căi: calea oglinzii şi calea icoanei. Calea în care te laşi modelat de nimicnicia lumii acesteia şi calea în care te laşi modelat de Dumnezeu.
(Omul aşează icoana pe masă şi ia în mână oglinda.)
Ştia că pe calea oglinzii a ajuns la disperare.
(Omul dă un pumn în oglindă şi o sparge. Cioburile rămân în ramă.)
Şi atunci a spart oglinda. S-a pus în genunchi în faţa unei icoane cu Învierea Domnului pe care o avea în cameră (omul îngenunchiază în faţa icoanei) şi s-a rugat: „Doamne, prea mult Te-am părăsit. Fă-mă al Tău! Fără Tine mor! Nu mă lăsa! Cheamă-mă din nou în Biserica Ta!”. După rugăciune s-a întors la icoana primită şi şi-a dat seama că ea nu era altceva decât o scrisoare în culori. O scrisoare care trebuia citită o singură dată. Şi i-a dat foc. (Omul ia o lumânare şi dă foc icoanei. Ţine icoana care arde în mâna sa.)
Pentru el, icoana primită a fost o revelaţie, o minune. (Accentuând.) Şi-a dat seama că singurul lucru care îl poate împlini, în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor vieţii, este să trăiască pentru Dumnezeu. Şi-a dat seama că Dumnezeu este Cel care dă împlinirea oricărei vieţi.