VULTURII AURII, COPILUL, TATĂL SĂU, PRIMUL ŢĂRAN, AL DOILEA ŢĂRAN
(Pe scenă se află vreo şase oameni îmbrăcaţi în vulturi negri. Dorm pe un colţ de stâncă. Trei dintre ei, vulturii masculi, sunt puţini mai mari decât femelele lor şi au aripa dreaptă aurie. Femelele au aripa stângă de aceeaşi culoare - care la lumina lunii străluceşte puternic. Bate vântul. La un moment dat peste ei un copil aruncă o plasă mare, pescărească. Ei încearcă să scape, dar imediat peste plasă sunt aruncate nişte pături. Vulturii ţipă.)
COPILUL (vine în prim-plan-ul scenei şi strigă bucuros): Am reuşit, am reuşit, am aruncat plasa bine. De acum mă voi putea juca cu vulturii aurii. De acum îi voi vedea în fiecare zi.
(Copilul stă cu spatele la ţăranii care scot repede dintr-o desagă topoare şi omoară primul vultur.)
PRIMUL ŢĂRAN: Nu e nevoie să îi omorâm şi pe ceilalţi. E de ajuns să le tăiem aripa aurie.
(Copilul se întoarce mirat spre ceilalţi, se apucă cu mâinile de cap şi strigă:)
COPILUL: Nu, tată, nu... De ce m-ai minţit? (Sare la tatăl său şi vrea să îi smulgă toporul. Tatăl îi dă o palmă şi îl trânteşte la pământ.)
TATĂL: Ştii bine că dacă ţi-aş fi spus că vreau să le iau aripile nu m-ai fi ajutat să îi prind. Şi noi nu ne puteam sui aici fără să facem zgomot. (Ironic) Oricum, îţi mulţumesc pentru ajutor. (Către ceilalţi) Da, nu e nevoie să îi omorâm. O să moară singuri după ce le tăiem aripile...
(Ei taie aripile păsărilor, care fac un zgomot asurzitor.)
AL DOILEA ŢĂRAN: Şi mie îmi era milă să îi omor.
TATĂL: Dar banii i-ai primit, nu? Nu de milă îi las în viaţă, vreau să ştiu că se chinuie, vreau să ştiu că îi fac să sufere aşa cum m-au făcut şi ei pe mine.
AL DOILEA ŢĂRAN: Ce te-a apucat, omule? Nu eşti în toate minţile? Ce ţi-au făcut păsările astea?
TATĂL: În fiecare an, când se apropia ziua mea de naştere, îi vedeam zburând spre Muntele Liniştii. Şi faptul că mergeau să moară acolo îmi aducea aminte de propria moarte.
(Tatăl e atent la ce vorbeşte şi într-o secundă de neatenţie un vultur îl ciupeşte de braţ.)
TATĂL (urlând): M-a prins, ticălosul. Daţi-mi ceva să îmi leg braţul, mi-a dat sângele. Nu te omor, monstrule, nu te omor. Sunt mai puternic decât tine...
(Primul ţăran îl leagă la mână.)
TATĂL: În fiecare an ei îmi aduceau aminte de moarte. Şi mi se făcea frică. Nu vreau să ştiu că o să mor. Mi-e groază de moarte. Vreau să mă bucur de viaţă. (Strigând) De viaţă...
PRIMUL ŢĂRAN: Omule, dar nimeni nu e nemuritor pe pământ, oricum ai să mori.
AL DOILEA ŢĂRAN: Şi, oricum, de vulturi nu vei scăpa. De şase ani aşteptăm să îi prindem, şi abia acum am reuşit. E prima oară când s-au oprit aproape de noi. O să mai vezi vulturi aurii şi de aici înainte; o să îi vezi pe următorii, în fiecare an.
TATĂL: Dar am bucuria că m-am răzbunat pe ei. Ia uite cum se zvârcolesc. O, ce dulce e gustul răzbunării. Mă simt ca la un mare ospăţ... Şi când mă gândesc câţi bani o să scot pe aripile astea...
(Cei doi ţărani strâng aripile aurii în- tr-un sac mare. Tatăl îl ia pe copil de mână şi îl târăşte cu forţa spre ieşirea din spatele scenei. Se văd doar vulturii, zbătându-se.)