ANDREI, ILIE, OANA, PROFESORUL
PROFESORUL: Da, e nevoie de o cultură creştină cât mai ramificată. Cultura creştină trebuie să răspundă la multe dintre problemele pe care le pune societatea contemporană.
ILIE: Suntem acuzaţi că suntem rămaşi în urmă, că ne lăudăm cu o tradiţie moartă.
ANDREI: E adevărat, există opinia potrivit căreia credinţa creştină ar fi un fel de muzeu cu vechituri, o bibliotecă roasă de vreme şi atât. Nu este deloc aşa. Nimic mai fals. Tradiţia cu care ne mândrim nu a apărut în întregime în prima sută de ani de la întemeierea Bisericii. Au fost sute şi sute de ani în care sfinţii au tâlcuit şi au aprofundat predaniile pe care ei înşişi le primiseră. Credinţa creştină este una şi aceeaşi, dar într-un fel scria Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, în alt fel Sfântul Grigorie de Nazianz şi în alt fel Sfântul Ioan Damaschin. Fiecare dintre ei, folosindu-se şi de cunoştinţele din vremea sa, a exprimat învăţătura ortodoxă. Nu se poate spune că teologia a evoluat, dar e cert că exprimarea ei a cunoscut o dezvoltare serioasă.
OANA: Şi de la Sfinţii Părinţi până astăzi?
ANDREI: Fiecare generaţie, de la Sfinţii Părinţi până astăzi şi până la sfârşitul lumii, trebuie să trăiască în mântuitoarea credinţă creştină. Sfânta Tradiţie nu e o comoară pe care o ţinem în bibliotecă, ci o comoară care ne ajută să cunoaştem viaţa adevărată. O comoară pe care trebuie să o respirăm puţin câte puţin.
OANA: De ce nu continuă şirul Sfinţilor Părinţi până în zilele noastre?
ANDREI: Chiar dacă marii luminători ai Bisericii ce poartă numele de Sfinţi Părinţi au trăit în primul mileniu, de atunci şi până astăzi au fost destui sfinţi care au dus mai departe duhul dreptei credinţe. Biserica a supravieţuit şi supravieţuieşte prin sfinţii lui Dumnezeu şi nu doar prin cărţi. Cuvântul Domnului că „litera ucide, iar duhul dă viaţă” poate fi înţeles şi aşa. Că adevărata credinţă trece în Biserică de la om la om şi nu de la carte la om.
ILIE: În mănăstiri duhovnicul nu îşi creşte ucenicul cu cartea, ci cu viaţa. Să nu credeţi că nu am toată evlavia faţă de Sfânta Tradiţie. Dar un teolog care se laudă că a citit toate Filocaliile dar nu are dragoste de aproapele, mi se pare mai departe de Dumnezeu decât un credincios care, fără multă carte, încearcă să împlinească ceea ce aude citindu-se din Evanghelie duminica, la Biserică.
ANDREI: Petre Ţuţea spunea că este mai valoroasă o femeie credincioasă decât un intelectual necredincios cu nu ştiu câte diplome.
OANA: Ai dreptate.
(Profesorul se uită din nou la ceas.)
ANDREI (aprins): Până la sfârşitul lumii, Dumnezeu va avea vase alese care vor duce mai departe duhul ortodox. E adevărat: cărţile, când nu le ţinem în bibliotecă, şi când încercăm să trăim aşa cum ne învaţă ele, sunt aur duhovnicesc. Să ne temem de responsabilitatea care ne apasă şi să arătăm că Tradiţia nu numai că nu ne îmbătrâneşte, ci ne face vii. Tradiţia creştină este viaţă adevărată şi nimic altceva. Când un mare gânditor indian, parcă Mahatma Gandhi, a spus că din creştinism Îl vrea doar pe Iisus Hristos, iar Biserica şi Tradiţia le lasă celorlalţi, nu a înţeles că Biserica e însuşi Trupul lui Hristos. Nu poţi separa Trupul de Cap. Nimeni nu are dreptul să vorbească despre separarea dintre Hristos şi Biserică decât dacă o poate face având propriul cap separat de trup. Numai şi numai atunci. Să credem şi să mărturisim că Biserica e şcoala care ne creşte în Hristos. Să arătăm celorlalţi că Tradiţia noastră e o comoară fără de care nu putem înţelege sensul vieţii şi fără de care am pluti în derivă. Să arătăm că se poate trăi creştineşte în aceste vremuri de desfrâu şi rătăcire. Căci Hristos ne-a spus: „Îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu am biruit lumea!”
(Cortina se trage. Se aprinde lumina în sală. Discursul lui Andrei lasă impresia că piesa s-a sfârşit.)
SCENA 5