(Cadrul este aproape acelaşi cu cel de la sfârşitul scenei 4. În plus, pe scenă se află în acelaşi loc Diogene, mort lângă butoiul său, şi Personajul în negru.)
PROFESORUL: E nevoie de cultură creştină. E nevoie de oameni de cultură care să răspândească mesajul creştin. Lumea are nevoie de acest mesaj şi e o greşeală să punem bariere între cultură şi cult. Dimpotrivă, cultul dă culturii puterea de a înnobila sufletele. Purtând mesajul creştin, cultura se întregeşte.
ILIE: Cultura ruptă de cult nu înnobilează decât superficial, la suprafaţă.
PROFESORUL: Întâlnirea de astăzi mi s-a părut deosebită. Chiar dacă am fost puţini. (Către Ilie) Revin la textul tău şi spun că ideea cu catapeteasma păgână e un binevenit semnal de alarmă. Pe cât e de originală, pe atât e de pătrunzătoare. E evident faptul că, faţă de cuvântul rostit de la altar, literatura are o libertate mai mare. Niciodată un părinte nu ar putea pune în biserică o catapeteasmă păgână. Literatura poate sprijini cuvântul rostit de la amvon. Sunt oameni pe care i-a întors la Dumnezeu o poezie religioasă. Nu avem cum să epuizăm posibilităţile pe care le oferă literatura. Curaj, curaj, curaj. Unui om care spune că Ortodoxia e moartă îi pot arăta creaţiile voastre, care arată că se poate gândi creştineşte. Nu suntem retardaţi, nu suntem învechiţi. Vă rog din tot sufletul, nu vă îngropaţi talanţii. Ar fi mare păcat.
OANA: Domnule profesor, doar de asta venim aici, să ne ajutaţi să ne folosim talanţii cum trebuie.
PROFESORUL: Nu e nimeni care să nu fi primit talanţi de la Dumnezeu. Nu toţi au darul de a scrie. Dar cei care îl au, să scrie.
ANDREI: Uneori mă gândesc că e prea devreme să scriu, că trebuie să mai aştept, să mă mai maturizez.
ILIE (către profesor): Ce să facem?... Aşteptăm să mai creştem?
PROFESORUL: Unii caută o viaţă întreagă, cu felinare, cu lanterne şi reflectoare, să găsească un model creştin. Aşa cum Diogene cinicul căuta cu felinarul în mână, la lumina zilei, un om adevărat. Scornim în jurul nostru căutând un model, iar când îl găsim îi căutăm defecte. Ştiţi, Alexandru cel Mare, marele cuceritor a spus: „Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”. Dacă L-ar fi întâlnit pe Hristos, cred că Diogene ar fi zis: „Decât să caut o viaţă şi să rămân filosof, mai bine recunosc Adevărul şi Îl urmez pe Hristos”. Dar Diogene a murit căutând. Ştim că nu avem decât o singură viaţă. Nu două, nu trei. Dacă nu valorificăm acum talanţii pe care ni i-a dat Dumnezeu, la bătrâneţe vom regreta enorm. Şi Cel care ni i-a dăruit ne va cere socoteală.
ANDREI: Greu moment.
PROFESORUL: Să nu murim ca Diogene, căutând, fără să facem nimic pentru cei din jurul nostru.
ANDREI: Fiecare după chemarea lui.
PROFESORUL: Voi, dacă aveţi darul scrisului, trebuie să luaţi în serios această înzestrare. Să puneţi în valoare darurile pe care le-aţi primit de la Dumnezeu. E mai folositor un scriitor bun, care nu se leneveşte să scrie, decât un geniu care nu comunică nimic cu ceilalţi, aşa că nu vă mâhniţi că nu sunteţi cine ştie ce genii. Bucuraţi-vă că aveţi darul de a scrie. După voi or să apară alţii mai buni. E firesc. Vor fi încurajaţi de scrisul vostru. E nevoie de un început promiţător. Şi, după atâţia ani petrecuţi la catedră, am nădejdea că voi puteţi fi acest început. Doar de asta ne adunăm aici.
OANA: Sperăm să nu vi se micşoreze încrederea pe care o aveţi în noi.....
PROFESORUL: Cu frică de Dumnezeu, scrieţi ce şi cum puteţi. Şi încetul cu încetul, valoarea va ieşi la iveală. Dacă ar fi să vă las un testament v-aş spune: „Pentru fiecare gând frumos pe care îl aşterneţi pe hârtie, pentru fiecare floare pe care o împărtăşiţi altora, Dumnezeu vă va răsplăti. Încercaţi să împărtăşiţi cât mai multă lumină în jurul vostru!”.
ILIE: Să ţinem minte acest testament...
PROFESORUL: Pentru ultimele clipe ale acestei întâlniri v-am pregătit ca de obicei o cugetare. De astă dată am ales un citat din apoftegmele lui Andrei Tarkosvki: „Sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va recăpăta întregul sens: acela, esenţial, de a servi.”
ANDREI (după o clipă de linişte): Nu am auzit cuvinte mai potrivite despre condiţia artistului decât acestea...
ILIE: Ştiu că Andrei Rubliov a fost canonizat de Biserica Rusă mai ales pentru modul în care a reprezentat iconic arătarea Sfintei Treimi de la stejarul lui Mamvri. Nu ar fi de mirare dacă peste câteva sute de ani Tarkovski va fi canonizat pentru filmul „Andrei Rubliov”...
ANDREI: Să nu cădem în exagerări. Oricum, dacă citatul lui Tarkovski nu a fost doar o iluminare de moment, şi dacă a fost un ecou al vieţii sale lăuntrice, ar fi o dovadă că artistul a dobândit sfinţenia.
ILIE: Mi-a vorbit cineva despre un scriitor rus, nu foarte cunoscut, care a trăit parcă în prima parte a secolului trecut şi căruia i-au fost descoperite moaştele. Şi e cinstit de popor ca sfânt, chiar dacă nu ştiu dacă a fost încă trecut în Sinaxare.
ANDREI: Ar fi interesant să ştim mai multe despre acest scriitor. Ar trebui ca viaţa lui să fie pildă pentru toţi cei care încearcă să Îl slujească pe Dumnezeu prin scrisul lor...
OANA: Dacă cineva scrie pentru a le întinde celor din lume o mână de ajutor şi pentru a-i ajuta să se apropie de viaţa duhovnicească, şi dacă înţelege scrisul ca pe o slujire, cum spunea Tarkovski, atunci această slujire e binecuvântată de Dumnezeu, devine slujire sfântă, cum e zugrăvirea icoanelor.
PROFESORUL: Mă bucur mult că aveţi curajul de a crea. Prin ceea ce creaţi vă puneţi sufletele pe tavă. Atât de mult mi-aş dori să ştiu că veţi scrie cât mai mult despre iubirea adevărată, despre taina ei, despre trăirea duhovnicească în furtuna pătimaşă a lumii... Asta trebuie să fie scrisul vostru: o formă de diaconie, o formă de slujire a aproapelui. Scriind să arătaţi că vă interesează ceea ce se întâmplă cu cei de lângă voi, că vreţi să îi ajutaţi.
ANDREI: Noi, creştinii, nu trebuie să ne mulţumim să arătăm dragoste numai celor din familia noastră. Asta o fac şi păgânii. Noi trebuie să îi iubim până şi pe vrăjmaşi. Şi, ca să avem puterea de a-i iubi pe cei care ne fac rău, trebuie să îi iubim şi pe cei despre care nu ştim decât că există. Ei nu ne fac nici bine, nici rău. Dar există.
OANA: Sfântul Siluan Athonitul se ruga pentru întreaga lume.
ANDREI: Şi nu a fost singurul, mulţi părinţi s-au rugat la fel.
PROFESORUL: Într-un fel, cele două texte de astăzi s-au legat... Vulturii Oanei şi părintele lui Ilie arată o cu totul altă formă de iubire decât cea cu care e obişnuită ziua de astăzi. Acum se caută iubirea pătimaşă, iubirea egoistă. Voi aveţi datoria de a mărturisi prin textele voastre puterea iubirii transfiguratoare pe care o sădeşte în inimile voastre Hristos.
ANDREI: Şi câtă nevoie au oamenii de această dragoste...
ILIE: Sau câtă nevoie au să înţeleagă că sunt mici artişti, mici creatori...
OANA: Cum adică?
PROFESORUL: Înţeleg la ce se referă Ilie. Mulţi se întreabă de ce trăiesc, sunt îngenuncheaţi de frământări, de deznădejdi, de patimi. Tot aşa cum eu vă îndemn ca prin scris să scoateţi tot ce e mai bun în voi, tot aşa îi îndeamnă şi pe ei Hristos să se lupte pentru a dobândi mântuirea. Nu e o luptă simplă, cu atât mai mult cu cât vremurile de astăzi ne pun în faţa unor situaţii pe care le regăsim cu greu în istorisirile din veacurile trecute.
ILIE: Da, şi uneori ne folosim greşit de întâmplările pe care le citim prin Vieţile Sfinţilor sau prin Paterice.
PROFESORUL: Trebuie ca fiecare persoană, indiferent ce meserie ar avea, să îşi dea seama că este un creator, un artist. În momentul în care privim viaţa din prisma războiului duhovnicesc observăm că şi cea mai banală viaţă e palpitantă. Ne dăm seama că de vină nu e modul în care Dumnezeu ne-a rânduit viaţa, ci modul greşit în care am înţeles noi planurile Sale. Sau modul în care am răspuns chemării Sale. De exemplu, orice tată şi orice mamă sunt dascălii copiilor lor.
ILIE: Sau ar trebui să fie.
PROFESORUL: Cât de important e rolul părinţilor în filmul vieţii copiilor lor? Vă daţi seama… Sau cât de importante pot fi rolurile noastre în filmele vieţilor prietenilor şi cunoscuţilor noştri? De fapt, întâi de toate orice om joacă în filmul propriei vieţi. Trebuie să se zbată să o facă punându-şi la bătaie toată priceperea, toate puterile.
ILIE: Aşa e, Dumnezeu are cu fiecare om un plan, chiar dacă e greu de înţeles care este acesta.
PROFESORUL: Să revin la ideea de mai înainte. Chiar dacă nu e uşor să ajungeţi la măsura despre care vorbea Tarkovski, adică să vă fie scrisul o rugăciune, important este să vă asumaţi această slujire. Asta este forma în care vă puteţi arăta dragostea faţă de aproapele. Cred că ştii, Oana, că nu numai iubirea dintre soţi este o taină. Ci orice formă de iubire curată. Pentru că iubirea este semn al prezenţei lui Dumnezeu. Iubirea aproapelui este o taină la fel de mare, chiar dacă oamenii nu vor să înţeleagă asta. Cu doctorii e clar: dacă îşi iubesc aproapele, atunci şi pe bolnavii care vin la ei îi tratează cu multă grijă. Cu profesorii e clar: dacă îşi iubesc aproapele, atunci şi faţă de elevi au înţelegere şi dragoste. O dragoste care pe copii îi însufleţeşte. Cu scriitorii ar trebui să fie la fel de clar: dacă îşi iubesc aproapele scriu ceea ce trebuie. Dragostea pe care o purtăm aproapelui se oglindeşte foarte bine în modul în care ne folosim talanţii.
ILIE: Să fim conştienţi de asta.
PROFESORUL: Da, trebuie ca scrisul vostru să fie pătruns de focul fierbinte al slujirii aproapelui. Nu de cel al obţinerii gloriei, cum e la alţii. Şi, dacă veţi scrie din dragoste pentru ei, atunci Dumnezeu vă va lumina şi roadele voastre vor fi mult mai bogate...
ANDREI: Iubire, iubire, iubire. Mulţi vorbesc despre iubirea aproapelui, dar puţini trăiesc această iubire.
PROFESORUL: Să încercăm să o trăim noi. (După câteva clipe de tăcere) Gata, pentru azi am terminat. (Către Andrei) De obicei, când sunt şi ceilalţi, sala răsună de „Cu noi este Dumnezeu...”.
OANA: Cântăm şi acum? Sau suntem prea puţini?
(Disperat, Personajul în negru îi face semne dezaprobatoare profesorului. Acesta se gândeşte puţin şi se uită iar la ceas.)
PROFESORUL: Da, pe ceilalţi îi suplineşte Andrei. (Către Andrei) De obicei discuţiile erau centrate pe analiza literară. Creaţiile erau despicate în patru; se urmărea poate prea mult stilul, forma... Acum, că ai venit tu, discuţiile au luat o tentă predominant religioasă. Am compensat puţin golurile din întâlnirile trecute. Cântăm, nu?
(Se ridică în picioare. Încep să cânte. Personajul în negru dă din mâini, nervos, coboară de pe scenă şi fuge spre ieşire. Când se cântă a doua oară, Diogene se ridică, apoi intră pe uşă pe rând Raluca, credincioşii, portarul, copilul, femeia de serviciu, iconarul. Cântă cu toţii încă o dată. Cortina se trage.)