În explozia de literatură de după 1989 lipsesc, trebuie să o spunem, creaţiile teatrale care să abordeze o tematică pe cât de absentă, pe atât de necesară: tematica duhovnicească, cea care priveşte mântuirea, cea care este într-o permanentă căutare a căilor care duc spre Cer, spre nemurire.
Într-o lume în care necesitatea abordării problemelor spirituale se impune cu asiduitate, ca după o lungă şi întunecată pauză, apare o luminiţă dătătoare de speranţă - cum că acest gen literar este pe cale să reînvie; şi speranţa noastră este cu atât mai mare cu cât cel care „sparge gheaţa” în acest domeniu este un tânăr talentat, cu mari perspective în arta mânuirii condeiului, după cum a demonstrat-o deja prin apariţiile editoriale care s-au succedat într-un timp scurt şi care poartă semnătura sa: Danion Vasile.
Pentru prima oară cineva are curajul să iasă din spaţiul eclezial, cel mai potrivit de altfel unor discuţii cu tematică profund teologică, şi să trateze la nivelul scenei frământările spirituale ale tinerei generaţii, frământări fireşti şi necesare fiecărui suflet în parte, frământări care trebuie să găsească şi rezolvare mântu-itoare.
Este interesantă propunerea autorului de a se realiza catehizarea oamenilor şi prin teatru, căci întreaga piesă este o cateheză abordată în mod diferit faţă de catehezele obişnuite, rostite de la amvon, în spaţiul liturgic. Ce ar putea fi rău în a vorbi oamenilor despre Hristos, despre mântuire, despre Biserică şi Tainele ei, folosind alte mijloace decât cele tradiţionale, „cu timp şi fără timp”, cum zicea Sfântul Apostol Pavel, sau parafrazându-l, într-un mod sau altul. Important este „să ne facem tuturor toate ca pe toţi să-i câştigăm” pentru Hristos.
Subiectele sunt incitante şi permanent actuale, deşi ele au fost ocolite cu grijă vreme de aproape cinci decenii. Oare nu analizarea cu responsabilitate a acestor teme spirituale îşi propun şi conferinţele ţinute în aulele diverselor centre universitare? Cât de neîncăpătoare devin aceste aule în momentul în care se anunţă dezbaterea uneia sau alteia dintre temele amintite, mai ales când aceste momente sunt onorate de prezenţa personalităţilor vieţii duhovniceşti! Este un semn că oamenii, în special tinerii, au o neostoită sete de spiritualitate, de mântuire.
Piesa lui Danion Vasile poartă un nume inspirat –„Taina iubirii”, nume care a fost folosit de altfel în urmă cu multe secole de către Sfântul Ioan Gură de Aur şi care a fost preluat şi de către Paul Evdokimov, când a tratat sub acest titlu sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe. Piesa aduce în centrul atenţiei dorul de idealul creştin al vieţii de familie, dor pe care îl exprimă tineri cu o aleasă educaţie. Dor pe care cele două „jumătăţi” în continuă căutare a uneia către cealaltă vor să îl împlinească în Sfânta Taină a Cununiei în scopul într-ajutorării şi pentru dăinuirea neamului omenesc.
Este superbă imaginea celor doi vulturi din actul III, acel cuplu pentru care zborul constituie raţiunea existenţială, care, cu câte o aripă tăiată, reuşesc îngemănaţi să-şi ia zborul către Muntele Liniştii pentru a se alătura, prin moarte, moşilor şi strămoşilor lor.
Citind piesa, avem impresia că ne aflăm în sala unui teatru ca spectatori şi, mai mult încă, ne regăsim în diversele ipostaze sugerate de autor. De câte ori nu ne-am aflat oare în situaţia acelor părinţi din pilda luată din Patericul egiptean, care în biserică fiind aveau gândurile în cu totul alte părţi, numai la slujbă nu? Nu-i uşor să-ţi stăpâneşti ochii, gura, simţurile în general; cu atât mai greu este să-ţi stăpâneşti mintea, gândurile, imaginaţia. Gestul părintelui de la începutul piesei poate fi considerat blasfemiator, smintitor pentru mulţi, dar la o analiză mai profundă exprimă o realitate pe care nu prea vrem să o recunoaştem.
Reconfortant şi dătător de speranţe este dialogul dintre Andrei şi Oana, doi tineri frumoşi sufleteşte care analizează dilema căsătorie-călugărie cu o maturitate demnă de invidiat de către cei de vârsta lor. Cu astfel de tineri România şi omenirea în general mai au o şansă.
Salutăm cu bucurie prestaţia profesorului din piesă. Am dori ca acest prototip să fie întâlnit cât mai des, în toate unităţile de învăţământ. Dar oare câţi profesori se identifică cu personajul din piesă? Şi întrebările ar putea continua: câţi preoţi, câţi părinţi, câţi tineri se identifică cu personajele acestei piese? Este oare măsura lor un ideal greu de atins? Poate. Dar nu e imposibil. Pentru aceasta este însă nevoie de educaţie în general şi de educaţie religioasă în special, de trăire creştinească, de unitate spirituală, de mame creştine care să poată schimba lumea, cum spunea un sfânt al Bisericii. Am îndrăzni să adăugăm: şi de tineri trăitori ai Evangheliei, şi talentaţi pe deasupra, care prin condeiul lor să fie de folos celor care „caută, nu ştiu ce caută...”, cum spunea Blaga.
Doamne, ai milă de tinerii ţării mele!