Textele pe care le-am strâns în paginile următoare sunt, aşa cum arată şi titlul, file din sufletul meu. Am scris din-tr-o nevoie de a mărturisi lucruri despre care alţi poeţi nu se gândesc să scrie. Se poate spune că rândurile mele sunt un protest. Mi se pare nedrept că poezia contemporană tratează cu aparentă seriozitate cele mai neserioase lucruri, în timp ce adevăratele valori sunt uitate prin cine ştie ce cufere, în podul minţii, acolo unde ne este prea greu să ne suim.
Mare parte dintre poeziile mele şchiopătează. Sunt conştient de acest lucru, tot aşa cum sunt conştient că şchiopătează întreaga poezie adulată de criticii literari, poezie care face abstracţie de elemente pe care le consider importante. De ce nu scrie nimeni despre mântuire, despre cărţi, despre tăcere sau despre mărturisirea dreptei-credinţe?
Ştiu că se vor găsi critici care să găsească nod în papură versurilor mele. Aşa cum se vor găsi şi critici care să observe ce îi lipseşte poeziei pe care o scriu. Acestora din urmă le spun că îmi dau seama că nu este o poezie pentru care să primeşti aplauze sau felicitări. Nu asta caut. Nu caut să fiu considerat poet. A fi poet e o stare de spirit: poţi să o ai, sau nu. Dar cine scrie o singură poezie adevărată în viaţa lui e poet.
Eu afirm cu toată sinceritatea că abia aştept să fiu criticat. Dar aştept să văd şi valorile pe care le acceptă aceşti critici. Pentru că atâta vreme cât criticii apreciază doar versuri valoroase numai din punct de vedere estetic - indiferent de mesajul acestora - poziţia lor nu mă interesează. Nu e greu de sesizat că din rândurile mele răzbate o anumită tristeţe. Dar cum să nu fiu trist când un poet ca Daniel Turcea este lăsat în uitare numai pentru crima că la un moment dat a ales să scrie poezie religioasă, în timp ce alţi scriitori de o valoare îndoielnică se află permanent în atenţia criticilor?
Da, sunt oarecum trist. Sunt trist pentru că valorile creştine sunt ţinute sub obroc. Sunt conştient de faptul că, dacă până acum aş fi scris numai poezie, rândurile mele ar putea fi interpretate drept tentativa unui nimeni de a-şi ascunde neputinţele artistice.
Şansa mea este că eu scriu altfel de cărţi. Cărţi care, nu o spun cu mândrie, sunt foarte bine primite de către publicul cititor. Multe dintre ele se reeditează. Asta înseamnă că sunt citite. Deci au trecut testul cititorilor. Ţinând cont de acest aspect, aş vrea să nu las impresia că mă pricep la multe: şi la teologie, şi la dramaturgie, şi la poezie. Am reţineri faţă de cei care se cred prea talentaţi. Atunci când scriu despre familie sau despre înfruntarea necazurilor, despre yoghini sau despre astrologie, când iau interviuri sau când scriu versuri, eu fac acelaşi lucru: încerc să întind o mână celor ce au nevoie de ea. Eu acelaşi sunt, indiferent de ceea ce fac. Şi, chiar dacă ceva îmi reuşeşte mai bine şi altceva mai puţin bine, inima mea aceeaşi a fost: o inimă care bate pentru ceilalţi.
Poeziile pe care le-am scris sunt rodul frământărilor mele. Sunt copiii cugetării mele. Şi le încredinţez tiparului tocmai pentru că aceşti copii au fost admiraţi. De către oameni care au simţit rostul lor, de către oameni pe care citirea lor i-a folosit. Şi cred că mai sunt oameni de acest fel.
Unii dintre cei care au citit câteva din cărţile pe care le-am tipărit până acum, în special Jurnalul convertirii, s-au arătat dornici să citească tot ceea ce am mai scris. După Jurnal, poeziile sunt textele care exprimă cel mai bine frământările mele. Mi-am asumat riscul de a primi criticile literaţilor, mai ales pentru a le face un cadou acestor cititori.
O mare dorinţă aş avea, exprimată de altfel şi în piesa Taina iubirii: dacă sunt oameni care, citind ce scriu eu, îşi dau seama că pot sluji pe altarul literelor mai bine decât mine, îi rog să o facă. Îi rog să nu îşi îngroape talanţii. Îi rog să mărturisească ceea ce au de mărturisit.