Eu am mahrama Sfintei Veronica...
La bătrâneţe o voi lăsa ca moştenire
Celui care şi-o va dori cu adevărat.
Mulţi creştini se feresc
Să ţină în casă aşa ceva:
Viaţa e frumoasă; nu cade bine
Să vezi prea des o faţă plină de răni.
Acei creştini au evlavie în suflet,
Dar o asemenea mahramă
E inestetică, are prea mult sânge.
Un părinte m-a sfătuit să nu o dăruiesc
Decât celor care au în casă şi în inimă
Icoana cu Răstignirea de pe Golgota;
Celor ce nu se sfiesc de Răstignire.
Oare va mai râvni cineva
Odorul Veronicăi?...
Mâna care cuvântă
Sfinte Maxime Mărturisitorule, arată acestui secol otrăvit
Mâna ta dreaptă, care a fost tăiată de ereticii
Care vroiau să apună credinţa ta în Hristos.
Preţios talisman, chiar şi simpla vedere a acestei mâini
Ne poate trezi din morbida amorţeală a indiferenţei.
Hai să ne prindem de mâna
Pe care ne-a întins-o acest sfânt martir.
Şi să ne fie braţele surori!
Cum se aprind de la preot lumânările de Paşti,
Tot aşa mâinile noastre vii să ia viaţă de la cea moartă;
Şi ale noastre să se altoiască
Întru mâna celui care a teologhisit
Despre cele două lucrări ale firilor lui Hristos.
Fraţilor, auziţi cum limba sa, tăiată odată cu mâna,
Şi pe care Hristos a lipit-o tainic de urechile iubitorilor de adevăr,
Ne îndeamnă de ani şi ani să căutăm Viaţa:
„Să luăm aminte!...”