Nu s-au mulţumit să ne ucidă
Mărturisitorii;
s-au hotărât să le ucidă şi Cărţile.
Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe;
dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,
ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.
Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns
şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.
„Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse
îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,
şi au încercat să le decapiteze.
Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor
a început să şiroiască sângele, şi ei s-au speriat:
erau sătui de atâţia martiri.
După ce s-au sfătuit îndelung au încetat să ucidă Cărţile;
au înţeles că cea mai teribilă prigoană
este sufocarea prin libertate. Şi au tipărit grămezi de cărţi,
care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale,
dar care nu zideau cu nimic sufletul.
Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva
au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin,
încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.
Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea...
„Doamne, care ştii că există nu doar litere care ucid,
ci şi litere care ascund viaţă,
pentru jertfa celor care le-au scris,
scoate-le la lumină! Trimite-le spre noi!
De când ne-au ucis mărturisitorii
Suntem cam singuri...”
Catedrale cu sfinţi în zeghe
Eu, Valeriu Oprişan, nu sunt nebun. Azi-noapte, când voi dormeaţi, am avut o vedenie. Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi Învierea temniţei. Am văzut pământul deschizându-se şi înghiţind închisoarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul, a crescut asemenea unei flori. Când a ajuns mare, cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea.
Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică, rugându-vă. Catapeteasma era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred... Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pictaţi pe cei care ne hăituiesc sufletele.
Nu erau toţi acolo. Unii erau cu voi. Hristos era răstignit între directorii închisorii. Moiş era pe crucea din dreapta, senin. Nu pot să uit pereţii cu sfinţi în zeghe. Nu pot să uit că pe feţele lor se citea izbăvirea. Nu rezistăm degeaba.
Undeva, acolo sus, se scrie Patericul temniţelor...
Răvaş de prigoană
„Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte biserica din sat pe tine, fiule.
Dragul mamei, voi pune scrisoarea aceasta lângă altarul pustiit, pe măsuţa care odată primea pomelnice: Cel de Sus o poate duce la tine.
Biserica te aşteaptă cum Hristos aştepta Învierea. Tu ai ridicat-o, tu ai slujit în ea, tu i-ai dat viaţă. De când te-au pus în cătuşe pentru credinţă, parcă cineva a pus în lanţuri şi lăcaşul sfânt - primul şi cel mai drag copil al tău.
În lipsa ta a îmbătrânit biserica toată; Maica Domnului aproape a orbit în icoană, plângându-te lângă mine. Sfinţii parcă s-au cocoşat aşteptându-te. Doctorii fără de arginţi par frânţi de oboseală: cred că nu mai prididesc să vă îngrijească. Mucenicii de ieri vor să se întoarcă în temniţele pe care le cunosc de sute de ani şi să rămână cu mucenicii de azi. Să fie alături de voi.
Fiule, fără tine biserica e o floare care se usucă. Vino şi slujeşte în ea, şi îşi va reveni.”
Întoarce-l, Doamne, aici, întoarce-l degrabă!
Înainte ca biserica să se ofilească!