Pe uliţe, soldaţii îmbrăcaţi în haine strălucitoare strigă cât îi ţine gura. Invită lumea la Marele Spectacol. Intrarea este liberă: arenele sunt un furnicar care creşte neîncetat. Este primul turnir la care oamenii au voie să coboare din tribune ca să fie cât mai aproape de luptători. Emoţia creşte. Timpul trece cu o viteză foarte mare.
Parcă au trecut numai câteva clipe de când Cartea a lăsat la curte provocarea. Prima reacţie a regelui a fost dură: s-a simţit jignit, s-a simţit călcat în picioare. De zeci de ani nimeni nu mai îndrăznise să ceară îngăduinţa de a se lupta cu primul dregător, cu Idolul imaginilor. Cu care nu mai fusese doborât niciodată. Şi, când nimeni nu se aştepta să îl mai vadă în arenă – pentru că oamenii se temeau de moarte - Cartea a făcut gestul care i-a surprins pe toţi.
Pentru asta Regele a condamnat Cartea la moarte pe rug. Nu ar fi vrut ca lumea să afle cât de obraznică a fost Cartea. Dar Idolul a ajuns în ultima clipă şi a stins focul. Cartea mai era întreagă. Nu aşa trebuia să moară pentru curajul ei. Idolul îi pregătise o pedeapsă mult mai umilitoare: i-a acceptat provocarea.
Şi peste câteva clipe începe lupta. Spectatorii ard de nerăbdare. Arenele sunt pline, şi nou-veniţii încearcă cu greu să îşi facă loc. Regele a promis că după turnir va avea loc o mare petrecere, în cinstea învingătorului; nu e niciun secret cine va câştiga confruntarea. Dar toţi aşteaptă să vadă cum şi cât de repede o va câştiga.
Pentru câteva clipe arena e ocupată de o mulţime de circari care jonglează cu pâini. Fac numere de senzaţie, care se termină pe placul mulţimii: pâinile sunt aruncate în tribune. Pentru câteva minute mulţimea mănâncă din ele, privind spre Marea Poartă. Şi Poarta se deschide.
Pe un cal puternic, frumos, negru, apare Idolul. E îmbrăcat în haine de un alb strălucitor. Mulţimea îl aclamă. Idolul o salută ridicând lancea.
Apare şi Cartea, călare pe calul ei bălan, bătrân şi slab cu care nu a câştigat nicio luptă. E îmbrăcată în armură, dar nu ţine în mână decât un scut mic. Cei mai mulţi o privesc cu dispreţ. Dar, alături de aceştia se află şi câţiva prieteni ai Cărţii. Cu bărbile fluturând în vânt, stau încordaţi, de parcă lupta ar fi a lor: de parcă toată întreaga lor viaţă ar depinde de acest turnir.
Regele ridică mâna şi lupta începe. Spre deliciul admiratorilor, Idolul îşi va arăta măiestria: pentru a umili Cartea, care nu ţine în mână decât scutul, el o va doborî lovind-o cu mânerul lăncii pe care o ţine cu vârful ascuţit lângă propriul trup. În câteva clipe între cei doi adversari nu mai sunt decât câţiva metri. Şi lancea loveşte scutul mânuit cu iscusinţă: Cartea cade, dar se ridică destul de repede. Pentru a-l stârni pe Idol să fie mai agil, câţiva spectatori o aclamă pe Carte. Paznicii nu le fac nimic, înţelegând gestul lor.
A doua rundă: Idolul, ţinând lancea cu acelaşi dispreţ şi în aceeaşi poziţie nemaiîncercată de nimeni până la el, încearcă să evite scutul duşman.
Cartea nu reuşeşte să se ferească şi cade de pe cal. Dar se ridică încă o dată.
A treia oară Idolul ţine lancea ca un adevărat cavaler care vrea să învingă. Şi doboară Cartea. Greu rănită, ea poate cere oprirea confruntării. Dar nu o face. Şi încalecă din nou.
Idolul e din ce în ce mai mânios. Faptul că adversarul său nu vrea să îşi folosească lancea şi se foloseşte doar de scut îl scoate din minţi. Vede în asta o îndrăzneală nemăsurată care îl face de ruşine. Pentru a-şi provoca adversarul să îşi ia lancea, Idolul îndreaptă vârful lăncii spre picioarele calului bălan, încercând să-l doboare. Calul cade la pământ, cu tot cu călăreţ. Şi totuşi, după câteva momente, Cartea se ridică în picioare.
Tribunele sunt din cei în ce mai înfierbântate. Se fac pariuri. Nici la luptele dintre gladiatori şi lei nu a mai fost atâta agitaţie.
Cartea cade pentru a cincea şi a şasea oară. Se ridică iarăşi, dar abia se mai ţine pe picioare. Fiindu-i milă de ea, crainicul, care în tinereţe fusese unul dintre prietenii ei apropiaţi, face semne disperate pentru a întrerupe turnirul. Dar Regele îşi ridică mâna pentru a şaptea oară.
În tribune, prietenii Cărţii îşi ridică braţele spre Cer, rugându-se. Nu se mai tem de nimic. E ultima lor şansă. În acelaşi timp, Regele, surprins de îndrăzneala lor, se gândeşte că îi va ucide după turnir.
Şi Cartea cade. Se pare că a murit.
Crainicul, târându-şi paşii cu greutate din pricina vârstei înaintate, vine spre ea şi o cercetează cu atenţie. Ochii i se umplu de lacrimi: vede cum Cartea, cu mult efort, se ridică iarăşi. Atunci crainicul, triumfător, fuge spre marginea arenei. Şi după ce caută grăbit prin hârţoagele sale, îi arată Regelui un sul îngălbenit, anunţând cu glas mare: „Aşa cum spune o veche lege a turnirelor, dacă un luptător este doborât de şapte ori şi totuşi se ridică în picioare, victoria îi aparţine; pentru că a biruit prin răbdare...”
Pentru că până atunci niciun turnir nu ţinuse mai mult de cinci runde, această lege nu mai fusese aplicată nici măcar o dată. Numai bătrânii care luptaseră în primele turnire îşi mai aduceau aminte de ea.
Auzind verdictul crainicului, Idolul urlă ca o fiară rănită: „Nuuu...” Nu poate accepta o astfel de înfrângere.
Coboară de pe cal şi se loveşte cu capul de pământ, până ce ecranul i se sparge în mii de cioburi.
Smerită, Cartea Cărţilor îşi priveşte prietenii cu ochii în lacrimi. Biruiseră. Începea Sfârşitul...