Cordonul bunicii - poveste pentru copiii necăjiţi şi părinţii lor

 

 

- Bunico, spune-mi o poveste, te rog…

- O poveste? Dar nu ţi-am mai spus de un an de zile. Doar acum ştii să citeşti singură, iubita mea, spuse bunica. Ce, ai terminat şi cartea primită de Sfântul Nicolae?

- Nu, bunico, dar îmi plac mai mult poveştile spuse de tine. De când am învăţat să citesc mama m-a rugat să te las în pace, să nu te obosesc, să citesc singură. Dar îmi e dor de o poveste spusă de tine…

- Bine, spuse bunica. Vino aici, lângă fotoliu. O să îţi spun o poveste mai tristă…

- Cum e „Fetiţa cu chibriturile”? Nu-i nimic, îmi place şi aşa.

- Da, cum e „Fetiţa cu chibriturile”… Doar că pe asta n-a scris-o Andersen. N-a scris-o nimeni…

- „A fost odată…”

- „ ca niciodată”, completă nepoţica.

- „Odată, acum vreo şaizeci de ani, o fetiţă săracă şi necăjită. O chema Irina…”

- Ca pe tine, bunico?

- Da, ca pe mine. Să zicem…

„Mama ei murise când era mică, iar tatăl ei plecase de acasă şi îşi făcuse o altă familie. Cu altă soţie, alţi copii. Iar Irina fusese crescută de bunicii ei, de părinţii mamei ei. Avusese o copilărie plină de lipsuri, dar, cu toate astea, o copilărie frumoasă. Pentru că bunicii ei erau oameni credincioşi, oameni buni la suflet, şi aveau grijă ca puţinul pe care îl aveau să îl folosească cu recunoştinţă.

Cele mai frumoase momente le trăia de Paşti şi de Crăciun. Îi plăcea să meargă în fiecare duminică la biserică, dar de Paşti şi de Crăciun era mult mai frumos… Atunci Irina primea de fiecare dată haine noi. Ca semn al faptului că înnoirea hainelor trebuie să fie însoţită de o înnoire sufletească. Ce să spunem? Avea Irina prieteni şi colegi de şcoală ai căror părinţi erau bogaţi, dar nici unul din ei nu era aşa de fericit ca ea, nici de Paşti, nici de Crăciun. Sărbătoarea Paştilor o ducea cu gândul la Învierea morţilor, şi se gândea că, dacă va duce o viaţă curată, va trăi în veşnicie împreună cu mama ei. De Crăciun se gândea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume plină de răutate şi de egoism ca să ne înveţe să ne iubim, să ne înveţe că iubirea e cel mai important lucru din lume…

Irinei îi plăcea să vorbească mult despre lucrurile acestea cu prietena ei Alexandra, fata preotului de la biserică. Dar cu ceilalţi colegi nu putea vorbi despre asta. O considerau prea preocupată de Biserică, de Dumnezeu…

Într-un an, cu două zile înainte de Crăciun, Alexandra o întrebă pe Irina:

- Auzi, dar tu nu ai altă haină groasă? Că o să vină zăpada… Şi pe asta o porţi de când a început frigul. O să vorbesc cu mama mea şi ţi-o dau pe a mea, că am două, spuse Alexandra.

- Nu, nu e nevoie. Mâine bunicul ia pensia şi primul lucru după ce vin de la şcoală e să mergem să îmi ia o haină nouă. Aşa facem în fiecare an. Azi am fost cu bunica, am căutat prin magazine şi am găsit ceva şi frumos şi ieftin.

- Cum ştii… Oricum, abia aştept să te văd cu haina nouă.

A doua zi, însă, când veni acasă de la şcoală - începea vacanţa - , Irina găsi un bilet în uşă. «Aşteaptă-mă în faţa blocului. O să vin repede. Bunica…»

«Oare s-au dus să îmi cumpere haina fără mine? Da, asta cred că s-a întâmplat…», zise Irina în gândul ei. Coborî în faţa blocului şi se aşeză pe o bancă. Îşi scoase cărţile de şcoală din ghiozdan şi începu să citească ceva... După o oră, apăru şi bunica. Tristă, cu ochii în lacrimi.

Irina îi sări în braţe:

- Ce s-a întâmplat? Unde e bunicul?

- Unde să fie? La spital. Era bine când a venit pensia, dar apoi i s-a făcut rău. A venit salvarea şi l-a dus la spital.

- Vreau să mă duc să îl văd.

- O să mergem diseară. Că mâine o să îl opereze şi vrea să te vadă înainte de operaţie…

- O să mergem şi o să îi cânt colinde. Da, o să îi cânt bunicului, să se bucure, zise fata.

Irina uitase de hăinuţa cea nouă. Se gândea doar la bunicul ei. Şi, când bunica i-a spus că hăinuţa cea nouă va veni mai târziu, că banii trebuiau daţi doctorului pentru operaţie, Irina nu a spus nimic. Cel mai important pentru ea era să i se întoarcă bunicul acasă…

Şi seara s-au dus la spital. Bunica a vorbit cu o asistentă şi Irinei i-au dat voie să cânte. A cântat frumos de tot. Vocea ei curată răsuna pe tot etajul. S-au strâns nu numai bolnavii de la alte camere, s-au strâns şi asistentele. A venit chiar şi un doctor, doctorul care urma să îl opereze pe bunicul Irinei. Toţi au fost impresionaţi. Când Irina a terminat de cântat, s-a mirat văzând atâţia bolnavi adunaţi în faţa salonului. Când a ajuns cu bunica acasă, i-a pus tot felul de întrebări despre boală…

Dar bunica nu avea stare să vorbească cu Irina. Aştepta să o culce pe fată, ca să înceapă rugăciunile pentru sănătatea bunicului. S-au rugat puţin amândouă, cum făceau în fiecare seară când era şi bunicul acasă. Apoi Irina s-a dus în camera ei. Însă nu putea să doarmă. Stătea în pat şi se frământa. Ba se gândea la bunicul ei, ba se gândea la haina pe care nu mai avea cum să o primească. Şi haina veche îi era cam mică... şi nu prea ţinea de cald. Dar în minte îi tot veneau bolnavii care se adunaseră în faţa salonului.

- Ce bine că sunt sănătoasă… - îşi spuse. Eu mâine nu voi primi niciun cadou de la bunici, dar, totuşi, ce bine că Dumnezeu mă ţine sănătoasă. Sunt atâţia bolnavi… Şi atâţia copii bolnavi. Ce-mi dă mie Dumnezeu cadou? Îmi dă sănătate. Un cadou fără fundiţe, fără panglici, dar un cadou frumos…

Irina adormi. După o oră de rugăciune, se culcă şi bunica… La miezul nopţii însă, Irina se sculă brusc. Visase ceva frumos. Aprinse lumina în cameră şi începu să cotrobăie prin lada cu jucării. Găsi o pungă cu multe panglici, pe care bunica ei, care fusese croitoreasă, nu le mai folosea. Intră tiptil-tiptil în camera bunicii şi îi lăsă o fundă mare, roşie, cam şifonată, pe plapumă. Apoi mai făcu ea ceva treabă cu celelalte panglici şi se culcă.

Dimineaţa, bunica se trezi devreme. Era frământată… Văzu panglica pe plapumă, dar nu înţelese ce caută acolo. Că nu era legată de niciun dar. Şi... de unde dar? Irina nu avea bani de daruri. Bunica se sculă şi merse în camera fetiţei. O găsi pe Irina dormind, ţinând strâns în braţe icoana cu Hristos, care stătea de obicei la capul patului, pe perete.

Irina avea în jurul gleznelor câte o panglică. La fel în jurul mâinilor, în jurul mijlocului, în jurul gâtului.

Bunica înţelese tot. Şi începu să lăcrimeze. Funda roşie de pe plapumă era un semn că bunica era un cadou pentru Irina. Atât de mult îşi iubea Irina bunica, încât o considera un cadou de la Dumnezeu. Ce era cu panglicile de la mâini şi de la picioare? Era o dovadă că Irina înţelesese că Dumnezeu poartă grijă de sănătatea ei. Şi într-o vreme frumoasă de iarnă, când prima zăpadă se aşternuse pe străzi, când atâţia copii zăceau prin spitale, suferind de tot felul de boli, Irina era sănătoasă. Şi se bucura că Dumnezeu i-a făcut acest dar. Se bucura de sănătatea pe care i-o dăruise Dumnezeu. Şi nu mulţi copii au fost la fel de bucuroşi ca Irina anul acela…

***

- Şi bunicul ei s-a făcut bine?, întrebă nepoţica.

- Da, operaţia a reuşit. Mai mult încă. Doctorul, care fusese fascinat de colindele cântate de Irina, nu a vrut să primească niciun ban pentru operaţie şi Irina a primit la timp hăinuţa de care avea nevoie. Era o hăinuţă specială, udată cu lacrimi. Irina a rugat-o pe bunică să îi coasă pe cordonul de la hăinuţa cea nouă panglica pe care şi-o legase în noaptea de Crăciun în jurul mijlocului. Ca să nu uite că şi hăinuţa era un dar de la Dumnezeu…

- Mi-a plăcut povestea, deşi începutul a fost prea trist, zise nepoţica.

- Şi mie mi-a plăcut, zise bunica. Şi apoi, spuse în şoaptă, ca să nu fie auzită de fetiţă: „Cordonul acela îl mai păstrez şi astăzi…”

 


 

 

Ultimul nivel…

Părinţii plecaseră de acasă, având încredere în Radu. Plecaseră la bunica, la mama mamei lui, care se simţea foarte rău.

La plecare, şi mama şi tata l-au pupat. Apoi, au închis uşa camerei. S-a auzit cum au încuiat uşa casei. Când Radu a auzit că s-au suit în lift, s-a dat repede jos din pat să se uite pe geam. Nu, nu ca să le facă semn cu mâna. Ci ca să se convingă că pleacă. I-a văzut suindu-se în maşină. Au plecat…

„Ce bine…”, spuse copilul. Aprinse lumina în cameră şi apoi dădu drumul calculatorului. Putea să se joace în voie – pentru că părinţii îi spuseseră că se vor întoarce abia în dimineaţa următoare…

Radu începu să se joace jocul lui preferat, „Victima”. Era un joc în care te luptai cu diferiţi duşmani şi, dacă reuşeai să omori unul din ei, îţi dădeai seama cât de puternic a fost după numărul de puncte pe care îl primeai.

Radu jucase atât de mult atât acest joc, încât aproape de fiecare dată ajungea la nivelul 10, unde erau duşmanii cei mai puternici.

Se jucă o oră, se jucă două ore, după trei ore ochii începură să îi lăcrimeze. Dar nu voia să se lase. Voia să bată recordul săptămânii trecute, dar nu reuşea. Îi era din ce în ce mai somn, capul îl durea, dar era hotărât să nu se culce până ce nu va ajunge la un nou record. Aţipise de câteva ori, dar anunţul „Game over” - „Jocul s-a terminat”, îl trezea de fiecare dată.

La un moment dat, după ce omorâse toţi adversarii de la nivelul 10, după ce depăşise vechiul record, pe ecran a apărut o imagine care a făcut să îi sară inima din piept de emoţie. Trecuse la nivelul 11…

„Oare de ce în instrucţiuni scrie că sunt doar 10 nivele? Abia aştept să trec şi de nivelul ăsta…”

Adversarii de la nivelul acesta erau mult mai greu de învins. Pentru prima victimă a primit, spre dezamăgirea lui, foarte puţine puncte. Poate şi pentru că era un copil – era primul copil care apăruse în jocul acesta… Când pe monitor a apărut victima, numele ei şi punctajul obţinut, Radu s-a mirat foarte tare, pentru că victima arăta ca şi colegul lui de bancă, Răzvan, şi avea acelaşi nume. De obicei, victimele de la primele zece nivele aveau nume ciudate, din litere şi cifre. Aici era altfel. Şi punctajul era foarte mic.

A doua victimă, Mihai, semăna izbitor cu cel mai bun prieten al lui Radu. Şi numele era la fel…

Până ca Radu să devină pasionat de jocurile pe calculator, cei doi ieşeau în fiecare zi în parc, să joace tenis sau fotbal. Dar, de când Radu primise de ziua lui un calculator, era pur şi simplu imposibil să îl mai desprinzi de monitor.

Cum venea de la şcoală, după ce mânca masa de prânz îşi făcea la repezeală temele şi apoi stătea să se joace pe calculator. La început părinţii se gândiseră că băiatului îi prinde bine joaca pe calculator, dar nu a trecut mult până să îşi dea seama că pur şi simplu calculatorul schimbase viaţa copilului lor. Era din ce în ce mai nervos, la şcoală era neatent, se închisese în el, nu mai ieşea să se joace cu prietenii.

Băiatul era din ce în ce mai fascinat de nivelul 11: „Voi face orice ca să trec şi de nivelul ăsta…”

Faptul că victimele semănau cu oamenii pe care îi cunoştea nu îl mai punea pe gânduri. Reuşise să îl împuşte şi pe bunicul său – bunic care în viaţa reală se tot lupta să îi convingă pe părinţi să vândă calculatorul sau să îl arunce…

Imaginea bunicului l-a şocat, aşa că se hotărâse să nu se mai uite la numele şi înfăţişarea victimelor, ci doar la punctajul obţinut. După alte patru victime, imagini luminoase de pe monitor îl anunţau că este marele învingător, că trecuse la nivelul următor.

Radu era foarte atent, era decis să treacă şi de nivelul acesta. Lupta a fost foarte foarte grea, deşi lupta tot cu un copil. Parcă victima îi intuia toate mişcările, parcă îi ştia gândurile. Gândea aproape la fel cu el. Lupta era din ce în ce mai strânsă, dar, până la urmă, victima a căzut la pământ, împuşcată în cap…

Radu vedea pe ecran victima, pe care o chema tot… Radu… Parcă pe monitor era tot el. Se privea cu atenţie, din mai multe unghiuri. Da, el era.

Imaginea l-a şocat puternic. Nu se gândise niciodată la moarte până atunci. Îşi privea victima în ochi… şi avea strania senzaţie că priveşte în oglindă. Doar că victima avea ochii umflaţi de oboseală şi faţa foarte palidă.

Auzi un zgomot ciudat şi apoi o voce aspră:

- Radule, ce faci aici? Radule…

Deschise ochii cu greu şi în faţa ochilor văzu monitorul deschis. Adormise în faţa calculatorului. Totul fusese doar un vis… Se întoarse spre uşa camerei. Părinţii îl priveau, cu ochii trişti.

- Am avut încredere în tine, zise mama. Şi tot la calculator te-am găsit…

- Bunica a murit, îi spuse tatăl.

Părinţii au ieşit din cameră şi l-au lăsat singur. Erau prea mâhniţi ca să îl mai certe…

Radu s-a dus la baie să se spele. Când şi-a văzut chipul în oglindă, s-a speriat. Ochii lui erau umflaţi de oboseală, ca ai victimei din vis. Şi faţa lui era palidă. Arăta exact ca şi copilul pe care îl împuşcase în vis…

În loc să se spele, Radu se întoarse în cameră, se aşeză la birou, căută fişierul care conţinea jocurile pe calculator şi îl şterse. Apăsă butonul DELETE, preferând să îşi şteargă toate jocurile din calculator decât să îi şteargă jocurile viaţa.

Înţelesese că, în loc să se joace pe calculator, calculatorul se juca cu el. Şi până atunci îl tot învinsese…