Lumea are dreptul să se uite la noi şi să ne judece. Isus ne spune că după cum ne iubim unii pe alţii lumea va judeca nu numai dacă suntem ucenicii Lui, ci şi dacă Tatăl L-a trimis pe Fiul.1 Apologetica finală, împreună cu apărarea şi expunerea raţională, logică, este ceea ce vede lumea în creştinul individual şi în relaţiile noastre comunitare. Porunca de a ne iubi unii pe alţii înseamnă cu siguranţă ceva mult mai bogat decât o simplă relaţie organizaţională. Aceasta nu înseamnă că trebuie să minimalizăm relaţiile corecte în cadrul unei comunităţi, dar este posibil ca cineva să privească la un grup organizat numit Biserică şi să nu vadă o vindecare substanţială a diviziunii dintre oameni în viaţa prezentă.
Pe de altă parte, deşi există „Biserica invizibilă” (adică toţi creştinii din lume), Biserica nu trebuie ascunsă într-o zonă invizibilă, ca şi cum prea puţin ar conta ce văd oamenii. Noi suntem chemaţi, pe baza lucrării încheiate a lui Cristos în puterea Duhului, prin credinţă, să manifestăm o vindecare substanţială, individuală şi comunitară, pe care oamenii s-o poată observa. Şi aceasta face parte din apologetică: o prezentare care să dovedească măcar într-o anumită măsură că lucrurile despre care vorbim nu sunt teoretice, ci reale; nu sunt perfecte, ci substanţiale. Dacă ne mulţumim doar să vorbim şi să expunem efectele individuale ale Evangheliei, lumea, care azi e condiţionată psihologic, le va respinge cu o explicaţie oarecare. Ceea ce lumea nu poate anula prin diverse explicaţii va fi o manifestare substanţială, comunitară a concluziilor logice ale presupoziţiilor creştine. Nu este adevărat că Noul Testament prezintă un concept individualist al mântuirii. Individual, da – trebuie să o primim pe rând; dar ea nu trebuie să fie individualistă. Întâi trebuie să există realitatea individuală, apoi cea comunitară. Nici una nu va fi perfectă în lumea aceasta, dar trebuie să fie reale. Am descoperit că oamenii intransigenţi ai secolului al XX-lea nu se aşteaptă ca creştinii să fie perfecţi. Ei nu ne reproşează când, individual ori comunitar, nu găsesc perfecţiunea în noi. Ei nu se aşteaptă la perfecţiune, ci la realitate; şi au dreptul să se aştepte la realitate, pe baza autorităţii lui Isus Cristos.
Între oamenii lui Dumnezeu trebuie să existe comuniune şi comunitate: nu o comunitate falsă, instituită ca şi cum comunitatea umană ar fi un scop în sine; dar în Bisericile locale, în misiuni, în şcoli, şi în orice altă parte, trebuie să fie evidentă adevărata părtăşie, ca un rezultat al mântuirii individuale iniţiale. Aceasta este adevărata Biserică a Domnului Isus Cristos – nu doar organizare; ci un grup de oameni, oameni ai lui Dumnezeu cu individualităţi distincte, aduşi împreună de Duhul Sfânt pentru îndatorire particulară fie în contextul local, fie într-o arie mai vasta. Biserica Domnului Isus trebuie să fie un grup format din oameni răscumpăraţi şi uniţi pe baza unei doctrine adevărate. Dar după aceea ei trebuie să manifeste împreună o „vindecare sociologica” substanţială a breşelor dintre oameni care au apărut ca o consecinţă a păcatului uman.
Poziţia sociologică a creştinului este că problemele sociologice care există, indiferent care ar fi acestea, sunt rezultatul separării intervenite între oameni din cauza păcatului. Lumea ar trebui sa poată vedea în Biserică semnele exterioare care arată că este posibila o vindecare sociologică substanţială în generaţia prezentă. Nu ne putem niciodată aştepta ca mărturia generaţiei trecute sa ne suficientă pentru vremea noastră. Putem arăta minunile realizărilor trecute, dar oamenii au dreptul să spună: „Aceasta este clipa noastră, aceasta este istoria noastră, cum rămâne cu ziua de azi?” Nu ajunge ca Biserica să se angajeze alături de stat în vindecarea racilelor sociale, deşi acest lucru este uneori important Dar când lumea poate privi în jur şi poate vedea un grup de oameni ai lui Dumnezeu manifestând o vindecare substanţială în sfera relaţiilor umane din viaţa lor prezentă, ea va remarca acest fapt. Fiecare grup de creştini este, ca să zicem aşa, o uzină-pilot, care arată ca se poate face ceva în situaţia prezentă, cu condiţia să începem de unde trebuie
Viaţa comunitară în Biserica primară a fost foarte puternica in această privinţă. Ea nu era perfectă, dar era puternica. Ne-a parvenit mărturia că unul din lucrurile care au zguduit Imperiul Roman a fost că necreştinii s-au uitat la creştini – o radiografie în largul spectru sociologic existent în Imperiul Roman, de la sclavi la stăpâni, incluzând chiar şi pe unii din casa Cezarului – şi au fost obligaţi să spună: „Iată cum se iubesc unul pe altul.”" Şi dragostea aceasta n-a fost în vid, ci creştinii se iubeau unul pe altul într-un spaţiu al adevărului.