1 Analiza romanului Ciuma este continuată în Capitolul 4.
2 Ioan 5:24; Coloseni 1:13.
3 Geneza 2:17.
4 Este curios că „noul” Heidegger al ultimei perioade de creaţie, a încercat să introducă o Cădere istorică în noul lui sistem, schimbându-şi astfel poziţia. El vorbeşte despre o Epocă de Aur (înainte de această Cădere) pe vremea grecilor presocratici, urmată apoi de Aristotel şi descendenţii lui care au căzut. Această cădere a însemnat debutul raţionalului. Astfel, Heidegger afirmă că omul se află într-o stare denaturată. Nu există nici o dovadă istorică în favoarea unei astfel de Epoci de Aur şi cu siguranţă că nu este corect să se afirme că înainte de Aristotel oamenii nu gândeau raţional, dar acest lucru arată că răspunsul raţionalist obişnuit dat dilemei omului, conform căruia omul a fost dintotdeauna în această stare, este insuficient. În teoria disperată a lui Heidegger, Aristotel ia locul lui Adam, şi se pare că Heidegger se vede pe sine ca cel care va aduce mântuirea. Dar observaţi că această concepţie despre Cădere şi mântuire nu atinge problemele morale. Starea de anormalitate a omului nu este de ordin moral; în noul sistem heideggerian această anormalitate este mai degrabă epistemologică şi metodologică. Potrivit lui Heidegger, greşeala lui Aristotel nu a fost una de natură morală; tot ce a făcut el a fost să introducă metodologia greşită a antitezei şi a raţionalităţii. Nu găsim aici nici un răspuns la dilema omului, ci Heidegger dovedeşte limpede că filozofia nu deţine un răspuns la dilema omului pornind de la faptul că omul şi istoria sunt acum într-o stare de normalitate. S-ar părea că Heidegger ar fi acceptat răspunsul creştinismului, însă fără a se pleca înaintea lui Dumnezeu – fie moral, fie recunoscând că are nevoie de cunoaşterea care vine de la El.