Misticismul modern: disperarea dincolo de disperare

 

 

Disperarea omului modern ia multe forme. Este o disperare în profunzime, în sensul că tinde să folosească formulări şi forme care par să promită speranţă, dar prin natura situaţiei duc la o disperare şi mai adâncă.

Nihilismul modern este cea mai simplă formă de disperare. Acesta se vede lămurit, de exemplu, în pictura lui Gauguin Ce? De unde? Încotro? şi în musique concrete. Nihilismul acceptă concluzia că totul este fără sens şi haotic.

Al doilea nivel al disperării este acceptarea dihotomiei despre care am discutat:

 

 

O SPERANŢĂ OPTIMISTĂ OARBĂ PRIVIND SEMNIFICAŢIA,

BAZATĂ PE UN SALT NONRAŢIONAL AL CREDINŢEI

RAŢIONALUL ŞI LOGICUL CARE NU OFERĂ NICI O SEMNIFICAŢIE

 

 

Pentru a simţi întreaga forţă a acestei disperări profunde, nu trebuie să uităm că partea de „sus” şi cea de „jos” a acestei dihotomii sunt separate în două compartimente absolut etanşe. Nu există nici o legătură între ele. Partea de jos nu are nici o legătură cu semnificaţia; partea de sus nu are nici o legătură cu raţiunea. Renunţând la metodologia antitezei (dacă un lucru este adevărat, opusul lui nu este adevărat), omul raţionalist a fost constrâns să accepte un concept divizat al cunoaşterii şi, în consecinţă, o monstruoasă antiteză totală între raţionalitate şi semnificaţie.

În partea raţională, de jos, omul nu este decât o maşină. În partea nonraţională, de sus, el este mai puţin decât o „umbra” grecească. Filmele Last Year in Marienbad, Juliet of the Spirits şi Blow-Up pun în lumină în mod manifest acest ultim aspect arătând că, în partea de sus, omul este fără categorii.

Dihotomia aceasta vine ca un răspuns la disperarea nihilismului pur; dar ea este de fapt o formă şi mai profundă de disperare. Ea înseamnă atât că omul a divizat orice concept unificat al cunoaşterii, cât şi că – şi asta este cel mai rău – şi-a divizat propria unitate, deoarece raţionalitatea este parte a fiecărui om. Individul nu poate să comunice nici măcar cu sine însuşi, în propria lui gândire, altfel decât pe baza antitezei. El gândeşte: „O iubesc” sau „Florile din pomul acela sunt frumoase”, dar aceste cuvinte sunt un amestec fără sens, dacă nu stau în antiteză cu posibilităţile ca lui să nu îi placă de ea sau ca florile să fie urâte. În practică, aceasta înseamnă că omul nu poate respinge în totalitate metodologia antitezei, indiferent cât de mult ar fi împins de propriul sistem în această direcţie, decât printr-o alienare totală de sine, provocată de o formă oarecare de cădere nervoasă.

Prin urmare, cei care au sprijinit dihotomia modernă între raţiune şi semnificaţie nu au fost în stare să trăiască cu ea. Jean-Paul Sartre a polemizat cu Camus, deoarece credea că acesta din urmă nu este consecvent cu presupoziţiile lor de bază. Adevărat, dar nici Sartre nu a fost consecvent atunci când a semnat Manifestul algerian. Când a făcut lucrul acesta, nu a făcut-o doar pentru a-şi autentifica existenţa printr-un act neutru al voinţei (ca în ilustraţia cu femeia bătrână despre care am vorbit când ne-am referit la Sartre în capitolul 2 al Secţiunii întâi), deoarece atunci ar fi fost tot una dacă ar fi făcut contrariul. A făcut-o mai degrabă pentru că a adoptat deliberat o atitudine morală şi a declarat că războiul algerian este un război nedrept şi josnic. Poziţia politică de stânga pe care a adoptat-o din considerente morale este o altă ilustraţie a aceleiaşi inconsecvenţe.

Din momentul în care Sartre a semnat Manifestul algerian, el a fost privit de mulţi existenţialişti seculari ca un apostat şi a pierdut locul de lider al avangardei.

Ceea ce a fost adevărat cu privire la Camus şi Sartre – că nu au putut trăi cu concluziile sistemului lor – a fost adevărat cu privire la toţi oamenii situaţi pe oricare din treptele liniei disperării, în filozofie, artă, muzică sau literatură. Neputinţa de a se menţine în integritatea onestă a disperării lor la oricare din aceste niveluri (cel al nihilismului sau cel al dihotomiei totale dintre raţiune şi lipsa semnificaţiei) a făcut ca gândirea modernă să treacă la un nou stadiu, la un al treilea nivel al disperării, acela al misticismului, unde nu există nimic.

Teologia şi misticismul semantic

La prima vedere, neo-ortodoxia pare să aibă un avantaj faţă de existenţialismul secular. Pare să aibă mai multă substanţă în expresiile sale optimiste în comparaţie cu echivalentul său secular. Aşa cum am văzut, una din dificultăţile cu care se confruntă orice experienţă finală este că nimeni nu a găsit încă o cale de a comunica această experienţă – nici măcar sieşi. Dar noua teologie foloseşte anumiţi termeni religioşi ce conţin o anumită conotaţie a personalului şi semnificaţiei pentru cei care îi aud. În realitate, însă, nu se ajunge la o comunicare adevărată, ci se lasă doar iluzia comunicării, tocmai prin folosirea unor cuvinte bogate în conotaţii. Exprimarea experienţei existenţiale inexprimabile în cuvinte cu conotaţie religioasă dă iluzia comunicării.

Carl Gustav Jung (1875-1961) vorbeşte despre inconştientul colectiv care se iveşte din rasă ca întreg. Dar cred că greşeşte în gândirea lui, îndeosebi în ceea ce priveşte originea evolutivă pe care i-o atribuie. Şi totuşi, în cultură există o anumită memorie care este continuată în limbajul ei. Sunt de părere că o astfel de memorie legată de limbaj explică mai bine ceea ce Jung numeşte inconştientul colectiv.¹