Identificarea punctului de tensiune

 

Comunicarea cu cineva ca mine

Comunicarea se realizează când o idee pe care o am în minte trece prin buzele mele (sau prin mâinile mele – în cele mai multe forme ale artei) şi atinge mintea unei alte persoane. Într-o comunicare adecvată, ideea care ajunge în mintea receptorului este substanţial aceeaşi cu cea care a plecat din mintea mea. Aceasta nu înseamnă că va fi complet aceeaşi, dar receptorul va fi înţeles în esenţă ce vreau eu să comunic. Cuvintele pe care le folosim sunt doar instrumentele pentru transpunerea ideilor pe care dorim să le comunicăm; noi nu încercăm să transmitem doar o succesiune de sunete verbale.

Deoarece folosim cuvinte pentru a comunica idei, se pot ivi o serie de probleme ce ţin de limbă. Cea mai evidentă dintre ele apare între diferitele grupuri lingvistice. Dacă vrem să vorbim cu un om, trebuie să îi învăţăm limba.

O altă problemă o reprezintă timpul. În decursul istoriei, limba îşi schimbă sensul, iar cuvintele pot să aibă un sens diferit de cel pe care l-au avut în trecut. Limba îşi schimbă în mod natural sensul o dată cu trecerea timpului, dar acest lucru este adevărat mai ales astăzi, din cauza marilor diferenţieri ce apar sub şi deasupra liniei disperării.

O altă barieră lingvistică intervine atunci când vrem să vorbim cu oamenii din alte categorii sociale decât a noastră, de exemplu cu oamenii din lumea mahalalelor.

În nici unul din cazurile de mai sus problemele de limbă nu se rezolvă de la sine. Dacă vrem să comunicăm, trebuie să ne luăm timp şi să facem efortul necesar pentru a învăţa cum folosesc ascultătorii noştri limba, astfel încât să înţeleagă ce intenţionăm să le spunem. Pentru noi ca creştinii acest lucru este deosebit de dificil, mai ales când vrem să folosim cuvinte ca Dumnezeu şi vinovăţie într-un sens strict definit, şi nu ca pe un cuvânt conotativ, deoarece conceptele acestor cuvinte s-au schimbat universal. Într-un astfel de caz, trebuie fie să încercăm să găsim un sinonim fără o conotaţie falsă, fie să definim pe larg cuvântul atunci când îl folosim, ca să ne asigurăm că ascultătorul înţelege cât mai bine ce vrem să spunem. În cazul acesta din urmă, nu mai folosim cuvântul ca pe un cuvânt tehnic, în sensul că ne asumăm o definiţie comună.

Sugerez ca, dacă cuvântul (sau expresia) de care ne folosim de obicei nu este altceva decât un clişeu evanghelic ortodox devenit cuvânt tehnic între creştini, să fim dispuşi să renunţăm la el când ieşim din cercul nostru îngust şi ne adresăm oamenilor care ne înconjoară. Dacă, pe de altă parte, cuvântul este indispensabil, precum cuvântul Dumnezeu, acesta trebuie discutat suficient de elaborat pentru ca să ne facem clar înţeleşi. Dacă folosim cuvintele tehnice fără o explicaţie suficientă, cei din afară nu vor fi înţeles de fapt mesajul creştin, iar noi, în bisericile şi misiunile noastre, devenim o grupare lingvistică introvertă şi izolată.

Înainte de a vorbi mai detaliat despre felul cum trebuie să ne adresăm oamenilor secolului al XX-lea, trebuie să insistăm în primul că nu putem aplica nişte reguli mecanice. Dintre toţi oamenii, noi ar trebui să fim cei dintâi care să înţelegem lucrul acesta, deoarece creştini fiind, credem că personalitatea există cu adevărat şi că este importantă. Putem stabili nişte principii generale, dar ele nu pot fi aplicate automat. Dacă suntem nişte fiinţe cu adevărat personale, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, atunci fiecare individ diferă de toţi ceilalţi. De aceea, fiecare persoană trebuie tratată ca fiind individuală, nu ca o dată statistică ori ca o maşină. Lucrând cu astfel de oameni, nu putem aplica mecanic principiile discutate în această carte. Pentru a putea folosi eficient acest material, trebuie să ne rugăm Domnului şi să aşteptăm lucrarea Duhului Sfânt.

Mai mult, trebuie să ţinem minte că cel căruia ne adresăm, oricât ar fi de departe de credinţa creştină, poartă chipul lui Dumnezeu. El este valoros, iar comunicarea noastră cu el trebuie să se facă în spiritul dragostei autentice. Dragostea nu este deloc uşoară; ea nu este doar un impuls emoţional, ci este încercarea de a trece de partea cealaltă şi de a te transpune în situaţia celuilalt, pentru a vedea cum arată problemele din perspectiva lui. Dragostea este o preocupare autentică pentru persoana individuală. După cum ne aminteşte Isus Cristos, trebuie s-o iubim „ca pe noi înşine”. De aici trebuie să începem. De aceea, dacă ne angajăm în „mărturisirea” personală din spirit de datorie sau din cauza presiunii sociale pe care o exercită asupra noastră cercul creştin din care facem parte, pierdem esenţa. Motivul pentru care ne angajăm în mărturisirea personală este că persoana din faţa noastră poartă chipul lui Dumnezeu şi este unică în lume ca individ. Acest fel de comunicare nu se face fără a plăti un preţ. Pentru a înţelege şi a vorbi oamenilor secolului al XX-lea, care sunt sinceri, dar foarte derutaţi, trebuie să plătim un preţ. Acest lucru este obositor; ne face vulnerabili în faţa ispitelor şi presiunilor, dar în ultimă analiză, dragostea adevărată este disponibilitatea de a sta total expuşi în faţa persoanei cu care vorbim.

Omul din faţa noastră este semenul nostru. Biblia ne învaţă că există două umanităţi; dar privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, există o singură umanitate. Există două umanităţi în sensul că există cei care încă se mai răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi cei care s-au întors la Dumnezeu prin Isus Cristos. Dar acest fapt nu trebuie să ne facă insensibili în faţa realităţii că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului”.¹ Aceasta nu înseamnă doar că întreaga rasă umană este una din punct de vedere biologic, în sensul că ne putem reproduce împreună, ci şi că descindem cu toţii din Adam, strămoşul nostru comun. Astfel, emoţional dar şi intelectual, trebuie să-1 considerăm pe cel din faţa noastră ca fiind semenul nostru. Omul de lângă noi este complementul nostru. Este pierdut, dar şi noi am fost odată pierduţi. Avem aceeaşi carne, acelaşi sânge, aceeaşi origine.

În sfârşit, când studiem cum trebuie să comunicăm cu omul, trebuie să reţinem că ne adresăm lui ca persoană unitară. Nu ne ocupăm de o singură parte din el, de aceea numită „suflet”, în încercarea de a-1 introduce în Cer. Suntem conştienţi de faptul că Biblia afirmă unitatea personalităţii. Deci când încercăm să comunicăm în modul acesta holistic, acest lucru trebuie să se reflecte atât în atitudinea noastră, cât şi în ce spunem.

 

Concluzii logice

Acum ne putem opri asupra câtorva principii generale, călăuzitoare în comunicarea cu omul secolului al XX-lea.

Să nu uităm că fiecare persoană cu care vorbim, indiferent dacă este vânzătoare sau student la universitate, are o un set de presupoziţii pe care fie că le-a analizat, fie că nu. Punctul din diagramă reprezintă presupoziţiile necreştine ale persoanei; săgeata indică spre concluzia logică a acestor presupoziţii necreştine.

 

OMUL CU CONCLUZIA LOGICĂ A

PRESUPOZIŢII • -------------------- PRESUPOZIŢIILOR

NECREŞTINE LUI NECREŞTINE

 

 

Dacă omul ar fi complet logic în presupoziţiile sale, ar ajunge la linia din dreapta. Dacă ar ajunge aici în gândire şi în viaţă, ar fi consecvent presupoziţiilor sale.

Dar în realitate nici un necreştin nu poate fi consecvent logicii presupoziţiilor sale. Motivul este că omul trebuie pur şi simplu să trăiască în realitate, şi realitatea are două părţi: lumea exterioară cu forma ei şi „umanitatea” omului, inclusiv propria sa „umanitate”. Indiferent ce crede omul, el nu poate schimba realitatea a ceea ce există. Iar întrucât creştinismul este adevărul despre ceea ce există, a nega acest lucru pe baza altui sistem înseamnă a te îndepărta de lumea reală:

 

 

LUMEA REALĂ- CONCLUZIA LOGICĂ A

LUMEA EXTERIOARĂ • -------------------- PRESUPOZIŢIILOR

OMUL ÎNSUŞI NECREŞTINE ALE OMULUI

 

 

De aceea, orice om, indiferent de sistemul lui, este prins aici. Când încearcă să-şi extindă poziţia pe cale intelectuală, într-un mod logic, şi să trăiască apoi pe baza ei, el este prins între aceste două lucruri care îl izbesc în faţă, cum s-ar zice. Fără să precizez dacă psihologia ori filosofia lui Cari Gustav Jung este corectă, el a observat just că aceste două lucruri intersectează voinţa fiecărui om – lumea exterioară cu structura ei şi ceea ce izvorăşte din sine însuşi. Presupoziţiile necreştine pur şi simplu nu se potrivesc cu ce a creat Dumnezeu, inclusiv cu ce este omul. De aceea, orice om se află într-o tensiune. El nu poate să-şi creeze propriul univers şi să trăiască apoi în el.

Biblia duce ideea aceasta un pas mai departe când spune că nici chiar în Iad omul nu poate fi consecvent cu presupoziţiile lui necreştine: „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo.”² În Iad omul va fi separat de comuniunea cu Dumnezeu, dar nimeni nu va putea să formeze Iadul pentru a-şi crea propriul univers într-o arie limitată. Şi acolo omul va fi tot în universul lui Dumnezeu. Aşadar, nici chiar în Iad omul nu poate fi consecvent cu presupoziţiile lui necreştine.

La fel este şi în viaţa de acum. Este imposibil pentru orice necreştin individual sau pentru orice grup de oameni să-şi păstreze consecvenţa cu propriul său sistemul, în logică sau în practică. De aceea, când stăm în faţa unui om al secolului al XX-lea, indiferent dacă este o persoană deosebit de inteligentă sau omul obişnuit de pe stradă, un universitar sau un muncitor de pe docuri, stăm în faţa cuiva aflat într-o tensiune; şi tensiunea aceasta mărturiseşte în favoarea noastră atunci când vorbim cu el. Dacă nu aş fi ştiut lucrul acesta din Cuvântul lui Dumnezeu şi din experienţă personală, nu aş fi avut curajul să păşesc în cercurile în care mă mişc. Poate că omul încearcă să îngroape în sine această tensiune şi va trebui să-1 ajutăm s-o găsească, dar undeva există un punct de inconsecvenţă. El se găseşte într-o poziţie pe care nu o poate urma până la capăt; avem aici nu doar un concept intelectual de tensiune, ci tot ce e el ca om este prins în această tensiune.

Sfâşiat între două logici

Apologetica creştină nu porneşte de undeva din stele, ci de la om şi de la ce ştie el despre sine. Când omul este pierdut, el este pierdut în pofida a tot ce există, inclusiv în pofida a ceea ce este el. De aceea, când va sta înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecat, pentru a arăta cât de falsă va fi fost poziţia lui, Dumnezeu nu va trebui să facă altceva decât să apeleze la ce a ştiut, ca individ, despre lumea exterioară şi despre „umanitate”. Cât priveşte moralitatea, omul va trebui să fie judecat doar în conformitate cu standardele pe care el însuşi le-a folosit pentru a-i condamna pe alţii, pentru că – spune clar Pavel – el porneşte apoi deliberat la încălcarea propriilor lui standarde.³

Deci persoana ce stă în faţa noastră nu se află într-un vid. Ea ştie ceva despre lumea exterioară şi despre sine însăşi.

Fiecare se găseşte undeva pe linia dintre lumea reală şi concluzia logică a presupoziţiilor sale necreştine. Fiecare este atras de două logici, de lumea reală şi de logica sistemului său. Omul poate pendula între acestea două, dar nu poate trăi în ambele locuri în acelaşi timp. Va trăi mai aproape fie de una, fie de alta, în funcţie de forţa atracţiei la un moment dat. A fi obligat să aleagă între o logică sau alta este o reală damnare pentru om. Cu cât cel ce susţine o poziţie necreştină este mai logic faţă de presupoziţiile lui, cu atât este mai departe de lumea reală; şi cu cât este mai aproape de lumea reală, cu atât este mai ilogic faţă de presupoziţiile sale.

Tensiunile sunt resimţite cu intensităţi diferite

Am spus că fiecare om, oricât de inteligent sau de puţin inteligent ar fi, s-a oprit undeva pe calea spre concluzia logică a presupoziţiei sale. Unii sunt mai pregătiţi decât alţii să se îndepărteze de lumea reală, în încercarea de a fi logici faţă de presupoziţiile lor. Existenţialiştii francezi Camus şi Sartre au dovedit lucrul acesta:

 

LUMEA REALĂ- CAMUS SARTRE CONCLUZIA LOGICĂ A

LUMEA EXTERIOARĂ PRESUPOZIŢIILOR

ŞI OMUL ÎNSUŞI NECREŞTINE ALE OMULUI

 

Sartre a spus că Albert Camus nu este suficient de consecvent presupoziţiilor lor comune. Motivul a fost că Albert Camus nu a renunţat niciodată la „speranţă”, centrată în fericirea personală întâmplătoare, deşi aceasta era contrară poziţiei lui. Sau, aşa cum s-a specificat când Camus a primit premiul Nobel, că nu renunţat niciodată la căutarea moralităţii, deşi lumea părea să fie fără sens. Acestea sunt motivele pentru care, dintre cei doi, Camus a fost mai iubit în lumea intelectuală. Nu a soluţionat niciodată problema lumii reale, aşa cum vedem din Ciuma, dar a fost mai aproape de aceasta decât Sartre.

Sartre a avut dreptate să spună că Albert Camus este ilogic faţă de presupoziţiile lor; dar, aşa cum am văzut înainte, nici el nu putea fi consecvent cu ele. Când a semnat Manifestul algerian, luând poziţie ca şi cum moralitatea ar avea un sens real, a fost şi el inconsecvent cu poziţia sa. Deci nici Sartre nu s-a putut sustrage acestei tensiuni.

Fiecare om se poate deplasa în diferite perioade de-a lungul vieţii dintr-o parte într-alta a acestei linii, în funcţie de împrejurările concrete, dar majoritatea oamenilor se stabilizează mai mult sau mai puţin într-un punct oarecare. Orice necreştin, fie că doarme sub podurile Parisului ori este un burghez sadea, se găseşte undeva pe linia aceasta.

 

LUMEA REALĂ - CONCLUZIA LOGICĂ A

LUMEA EXTERIOARĂ PRESUPOZIŢIILOR

ŞI OMUL ÎNSUŞI NECREŞTINE ALE OMULUI

 

Aceasta nu este o abstracţiune, pentru că fiecare dintre oamenii aceştia este creat după chipul lui Dumnezeu şi de aceea se găseşte în tensiune, fiindcă în el există lucruri care vorbesc despre lumea reală. Oamenii aparţin unor culturi diferite au standarde morale diferite, dar nu există nimeni care să nu aibă deloc impulsuri morale. Să urmărim o tânără de-a lungul unei zile. Probabil că va părea amorală, dar dacă ajungem s-o cunoaştem mai bine, vom vedea că, undeva, ea simte atracţia moralităţii. Dragostea poate avea diferite expresii, dar toţi oamenii au un impuls spre dragoste. Omul individual va resimţi tensiunea aceasta în diferite feluri – pentru unii ea va fi frumuseţe, pentru unii va fi semnificaţie, pentru unii va fi raţionalitate, pentru unii va fi teama de nefiinţă.

Omul de astăzi încearcă să ocolească tensiunea aceasta spunând că nu e nimic mai mult decât o maşină. Dar dacă ar fi o simplă maşină, nu i-ar fi deloc greu să înainteze pas cu pas spre concluzia logică a presupoziţiilor sale necreştine. Dar omul nu e o maşină, indiferent ce ar spune el.

Să presupunem că am plasa pe o orbită în jurul pământului un satelit cu o cameră capabilă să fotografieze tot ce se găseşte pe suprafaţa pământului. Dacă informaţia obţinută astfel ar fi apoi introdusă într-un calculator gigantic care nu ar avea nevoie de programare, acesta ar calcula că totul se comportă mecanic. Dar observatorul final nu este un computer, ci omul individual. Există întotdeauna în încăpere o persoană care nu permite ca totul să fie văzut ca o simplă maşinărie; persoana aceasta sunt eu, observatorul, pentru că mă cunosc pe mine însumi.

Dar creştinul trebuie să fie atent aici. Deşi Biblia spune că oamenii sunt pierduţi, ea nu spune că ei nu sunt nimic. Când omul spune că este o maşină sau un nimic, el se dezapreciază mai mult decât o face Biblia, care spune despre el că este un om căzut.

De aceea, prima consideraţie în apologetica noastră pentru omul modern, fie el muncitor în fabrică sau cercetător ştiinţific, este să găsim punctul de tensiune. Nu ne va fi întotdeauna uşor s-o facem. Mulţi oameni nici măcar nu şi-au analizat propriul punct de tensiune. Începând de la Cădere, omul este separat de sine însuşi. Omul este complex şi dificil, deoarece caută să se ascundă în sine. De aceea, va lua timp şi va trebui să plătim un preţ pentru a descoperi ceea ce persoana cu care vorbim nu a descoperit încă ea însăşi pentru sine. îÎn străfundurile sale, omului îi este uşor să se mintă singur. Dar cu multă dragoste, aşteptând lucrarea Duhului Sfânt, noi trebuie să căutăm adânc în persoana din faţa noastră şi să găsim punctul acela de tensiune.

 

 

Capitolul doi