SCENA 4

ILIE, PROFESORUL, RALUCA, ANDREI, OANA, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PORTARUL, COPILUL.

(Lumina cade pe Ilie, ca la începutul scenei 1. El, privind foile pe care le ţine în mână, vorbeşte.)

ILIE: Cam asta e. Cu mici modificări, cred că ideea e clară.

(Lumina cade pe Personajul în negru, apoi se luminează toată scena. O sală de curs în care lângă Ilie se află Oana şi Raluca, stând în bănci. Profesorul stă la catedră. O clipă de tăcere.)

PROFESORUL (dând din cap admirativ): Frumos final. Şi neaşteptat. Ai grijă cum dezvolţi totul.

RALUCA: Catapeteasma e realizată parcă de Hitchcock, imaginea e izbitoare.

PROFESORUL: Da, e de efect. (Ilie se aşează în bancă.) Dar pe cât e de originală ideea, pe atât de grijuliu trebuie să fii la redactare. Stilul trebuie să fie mai uniform; ştii că asta e problema ta, nu? (Ilie dă din cap afirmativ.) Şi să accentuezi nu numai regăsirea catapetesmei, ci şi tulburarea oamenilor când văd capiştea care le oglindeşte minţile. Textul va fi inclus tot în volumul tău „Visele seminaristului cu ochi albaştri”, nu?

ILIE: Da, definitivez povestirea asta şi lucrarea e cam gata. O tehnoredactez şi v-o aduc.

PROFESORUL: Bună ideea asta cu povestirea unor vise. Dacă nu te-ai fi folosit de acest mod de prezentare, puteai fi înţeles greşit. Riscai ca cititorii să se smintească - şi poate chiar să lase cartea din mână - dacă nu ar fi ştiut că totul este doar un vis.

OANA: Să ne spună cum i-a venit ideea povestirii.

ILIE: De multă vreme mă frământă faptul că mulţi oameni participă prea puţin la slujba din biserică. Se foiesc, se tot mişcă, vorbesc între ei. Alţii chiar ies afară. Şi asta nu se întâmplă numai la biserica la care obişnuiesc să merg.

OANA: Mirenii consideră că, dacă au ales viaţa în lume, au scăpat de purtarea crucii.

PROFESORUL: Nu toţi.

ILIE: Nu toţi, aproape toţi. Şi asta se întâmplă de multă vreme, nu e ceva specific zilelor noastre. Ideea mi-a venit de la o pildă din Pateric, pildă care m-a pus pe gânduri.

OANA: De la care dintre Paterice?

ILIE: De la cel egiptean. La o mânăstire era un părinte văzător cu duhul. La o slujbă a văzut că unii dintre părinţii aflaţi în biserică nu aveau capete pe umeri. Aveau trupurile fără capete. Iar alţii, care nu au putut să ajungă la slujbă, fiind rânduiţi de stareţ la diferite ascultări, dar erau cu inima la rugăciune, aveau capetele în biserică. Aşa vedea părintele.

OANA: Am citit şi eu întâmplarea.

RALUCA: Adevărul e că prin biserici sunt destule trupuri fără capete.

ILIE: Fără să judec pe nimeni vreau ca prin ceea ce scriu să atrag puţin atenţia asupra stării de fapt.

RALUCA: Ţie nu-ţi zboară mintea când eşti în biserică? Îţi aminteşti când am fost la slujbă la mănăstirea Sinaia? Mi-ai zis că-ţi era gândul numai să ajungem la cota 2000.

PROFESORUL: Văd că acum, dacă ceilalţi ne-au părăsit şi au plecat în pelerinaj, a devenit şi Raluca mai înfiptă. Când sunt mai mulţi parcă este mai domoală.

ILIE (uitându-se la Raluca): Da, Raluca, de multe ori îmi zboară mintea, dar asta nu înseamnă că e normal ca în biserică mintea să zboare la tot felul de lucruri. Eu mă lupt cu gândul şi, chiar dacă e greu, fac tot posibilul pentru a-l aduce înapoi ori de câte ori zboară.

(Bătăi în uşă. Intră Andrei, purtând ochelari cu dioptrii mari, având mâna dreaptă bandajată.)

ANDREI: Scuzaţi-mă, am întârziat mult?

PROFESORUL: Intră, Andrei! Ce-ai păţit la mână?

ANDREI: M-am tăiat când curăţam cartofi. Nu-i grav.

PROFESORUL (către ceilalţi): Andrei e ultimul an la Teologie, îl cunosc din facultate.

RALUCA: Predaţi şi acolo?

PROFESORUL: Acum nu, dar am predat până anul trecut. (Către Andrei) Ţi-am spus că ceilalţi sunt în pelerinaj la mânăstirile din Oltenia. Noi aveam fiecare câte ceva de făcut, şi nu am putut pleca. Şi dacă tot nu ne-am dus la mănăstiri, am stabilit o nouă întâlnire. Ea e Oana, ea, Raluca şi (arătând cu capul spre Ilie) Ilie. Discutam despre faptul că mintea zboară la rugăciune. În cercul nostru de literatură religioasă creaţiile studenţilor sunt urmate de comentarii pe marginea ideilor expuse; şi de multe ori s-a simţit lipsa unui student de la Teologie. Poate te vei apropia de noi, în timp.

RALUCA (dezinvoltă): Ţie nu îţi zboară mintea când te rogi? Sau, mă rog, toţi teologii sunt aproape sfinţi?

ILIE: Raluca, ce-i cu tine de zgârii aşa?

OANA: A dat azi un interviu să se angajeze la un ziar şi n-au acceptat-o. O să-i treacă.

(Personajul în negru - pe care ceilalţi nu îl pot vedea - până acum a stat retras. Acum se duce şi îi şopteşte ceva Ralucăi, care se răsteşte la Oana.)

RALUCA: Ce mă faci de râs la toată lumea? Da, nu m-au angajat, ei şi?

OANA: Iartă-mă, n-am vrut să te supăr.

PROFESORUL: Raluca, nu mai fi răutăcioasă !

(Se aud împuşcături de mitralieră din ce în ce mai aproape. Toţi în afară de Personajul în negru privesc spre uşă miraţi. Uşa se deschide şi intră copilul portarului cu o armă de jucărie cu simulator de sunete. În urma lui se aud paşi. Intră în sală şi portarul.)

PORTARUL: Iertaţi-mă, domnu’ profesor. A fost ieri ziua lui şi i-a adus unchi-su asta. Că are bani. Şi deşi i-am zis să stea lângă mine liniştit la poartă, mi-a scăpat.

PROFESORUL: Nu-i nimic. Aşa sunt copiii.

(Personajul în negru îi şopteşte ceva portarului care îi dă două palme copilului.)

PORTARUL: Na, mă, să fii cuminte altădată. Când i-oi zice lui mă-ta că m-ai făcut de ruşine... (Către ceilalţi) Scuzaţi-mă...

(Portarul şi copilul ies pe uşă.)

PROFESORUL (către Andrei): Îmi pare rău că nu ai auzit povestea lui Ilie. Zi, Andrei, ce trebuie să facem ca să nu ne mai zboare mintea când ne rugăm?

ANDREI: Mintea omenească e greu de stăpânit. De aceea zboară atât de uşor. Dar, de câte ori zboară, în clipa în care ne dăm seama că ne gândim la altceva, cu puţin efort trebuie să încercăm să o aducem înapoi. Chiar şi sfinţilor li s-a întâmplat să le zboare mintea la rugăciune. Dar, dacă ne rugăm mult şi des, încetul cu încetul mintea se adună. Aşa cum un sportiv îşi stăpâneşte trupul, aşa un om care se roagă lui Dumnezeu ajunge să îşi stăpânească mintea. Şi cu cât sporeşti în rugăciune, cu atât gândurile care îţi răpesc mintea sunt mai rare.

OANA: Da, mintea nu zboară numai când te rogi în biserică, ci oriunde te-ai ruga. Dar dacă ai răbdare şi te rogi mai mult mintea se linişteşte.

PROFESORUL: Păcat că Andrei n-a fost aici să asculte ce-a prezentat Ilie. Sunt curios cum i s-ar fi părut capiştea păgână. (Către Ilie) Deşi în nicio biserică situaţia nu este ca în textul tău, pentru că mai există credincioşi care sunt atenţi la slujbe, e bine că ai exagerat. Pentru că impactul este mai mare. Oamenii înţeleg prea puţin importanţa rugăciunii. Am impresia că mulţi dintre cei care vin duminica la Liturghie nu îşi dau seama la ce participă. Liturghia nu se face doar pentru folosul preotului, ci mai ales pentru folosul credincioşilor.

OANA: Sunt oameni care, văzând un meci de fotbal, mor şi învie de câteva ori până la sfârşitul jocului, sau care văzând un film de dragoste plâng, iar când vin la biserică parcă ar sta în cuşcă. De-abia aşteaptă să se termine slujba.

ANDREI: Ucigătoare amorţeală sufletească. Dacă preotul le-ar împărţi bani, ar juca de bucurie. Dacă le-ar da mâncare sau haine, ar fi tare mulţumiţi. Şi când te gândeşti că preotul le poate da ce este mai de preţ în lumea asta, chiar Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, şi totuşi nu-i interesează...

ILIE: Ce să vorbim despre împărtă-şanie, ei nu înţeleg nici măcar ce mare minune este rugăciunea. Tu, om, te adresezi lui Dumnezeu. Tu, om, vorbeşti cu Creatorul Universului. Tu, om, stai în faţa Maicii Domnului. Ce poate fi mai minunat? Rugăciunea, întâi de toate, este o întâlnire. De fapt numai rugăciunea care este o întâlnire este rugăciune. Când stai şi bolboroseşti cu gura, fiind cu mintea aiurea, nu te rogi.

RALUCA: Nu mi-am dat seama până acum. Ai dreptate. Rugăciunea este o minune chiar şi numai pentru că te pune în faţa lui Dumnezeu, a sfinţilor sau a îngerilor. Indiferent de ceea ce ceri în rugăciune, cineva te aude. Cineva e de faţă. Rugăciunea poate umple golul din inimile atâtor oameni care suferă de singurătate.

ANDREI: Am prieteni care vor să ducă o viaţă creştină. Ajută săracii, ajută bolnavii, fac bine altora, dar se roagă foarte puţin. Nu înţeleg că cel mai important lucru în viaţă este să trăieşti după voia lui Dumnezeu. Şi dacă nu ne rugăm, dacă nu vorbim cu Dumnezeu, degeaba ne numim creştini.

RALUCA: Şi Dumnezeu cum răspunde când Îi vorbim?

ANDREI: La fiecare rugăciune pe care o spunem, Dumnezeu ne răspunde. Nu există rugăciune fără răspuns. Dar oamenii cer de multe ori lucruri care nu sunt de folos. Şi Dumnezeu, dacă le-ar da ceea ce cer, atunci le-ar face rău.

OANA (întrerupându-l): Dacă un copil îi cere tatălui său un topor ca să se joace cu el, evident că nu primeşte nimic.

ANDREI: Mai mult. Când Îi cerem lucruri nefolositoare, Dumnezeu nu numai că nu ni le dă - şi prin aceasta ne face un mare bine - ci ne dăruieşte ceea ce ne trebuie cu adevărat. Părintele Ceresc nu va răspunde niciodată mecanic la cererile noastre, dându-ne otravă dacă îi cerem.

RALUCA (oftând): Şi totuşi, parcă de multe ori nu ne dă nici ceea ce ne este de folos...

ILIE: Înseamnă că nu ne poartă de grijă. Înseamnă că nu ne iubeşte. Înseamnă că nu e bun. Înseamnă că nu e Dumnezeu. Ai grijă, e foarte important modul în care te raportezi la Dumnezeu. Dacă te rogi Celui care te iubeşte, sigur te va ajuta. Trebuie să pricepem: Dumnezeu ne iubeşte şi ne vrea binele...

(Se aud bătăi în uşă. Intră portarul.)

PORTARUL (către profesor): Ierta- ţi-mă, m-a rugat domnul decan, poate găsesc ceva băieţi să ajute la descărcat nişte materiale.

PROFESORUL: Mai e decanul în facultate?

PORTARUL: Da, la parter.

PROFESORUL: Ilie, vino cu mine. (Către Andrei) Tu, cu mâna bandajată, rămâi aici. Oana, vezi ce părere are despre povestea ta cu ţara călugărilor.

RALUCA: Pot veni şi eu?

PROFESORUL: Haide.

(Ies pe uşă. În sală rămân doar Andrei şi Oana.)