SCENA 3

OANA, ANDREI, PROFESORUL, ILIE, RALUCA

PROFESORUL: Faci ce faci şi tot despre căsătorie scrii.

ILIE: O apologie neconvenţională a familiei.

OANA: Nu asta e familia? Un zbor în doi spre Împărăţia Liniştii, spre Împărăţia Cerurilor?

ANDREI: Frumoasă imagine.

OANA: Andrei, nu e doar o imagine, asta e familia. De asta se căsătoresc creştinii: pentru că se iubesc şi îşi doresc să se sprijine unul pe altul pe calea mântuirii.

RALUCA: Tu ai avut curajul să te măriţi, de asta poţi vorbi despre familie.

OANA: Curaj? Curaj ar fi fost să rămân nemăritată, şi să suport atâtea şi atâtea ispite trupeşti. Cred că dacă am fi amânat prea mult nunta, am fi avut mai înainte botezul copilului şi abia apoi cununia.

ILIE: Aşa a lăsat Dumnezeu, ca dragostea dintre doi oameni să se manifeste şi în trup, nu să rămână un sentiment încarcerat în inimă. Bine că aţi avut grijă să primiţi binecuvântarea căsătoriei înainte de a face dragoste, că altfel nu ştiu dacă ai mai fi avut atâta elan să vorbeşti despre frumuseţea căsătoriei.

OANA: Cred că ai dreptate. Scriu despre frumuseţea nunţii pentru că m-a ajutat Dumnezeu să merg pe drumul cel bun. Deşi nu numai o dată m-am aflat la câţiva paşi de cădere.

RALUCA: Cred că Ilie vrea să spună că numai cei care au stat cuminţi până la nuntă simt binecuvântarea căsătoriei. Atunci ceilalţi pentru ce se mai căsătoresc, pentru a avea parte de o viaţă tristă?

OANA: Nu, pe cei care au căzut, dar care prin pocăinţă s-au ridicat, înţelegând că ceea ce li se părea mai înainte dragoste mustea a patimă, Dumnezeu îi iartă. Ei primesc binecuvântarea nunţii. Dar, deşi păcatele au fost iertate, sufletele au rămas cu o anumită obişnuinţă de a trăi departe de Biserică.

ILIE: Şi le este greu să ducă lupta prin care dobândesc vindecarea. Ştiu asta de la sora mea: a întemeiat o familie fără să îşi pună prea mult problema credinţei, şi acum, după ce regretă greşelile de dinainte, nu îi e uşor să trăiască aşa cum trebuie.

RALUCA: Dar nu e cam exagerată povestea de dragoste în care cei doi se sudează unul de celălalt, în care devin una?

PROFESORUL: Dar ce altceva e familia? Îmi spunea un părinte că atunci când se căsătoresc mirii sunt ca două pietre zgrunţuroase pe care le pui una lângă alta. Dar, după o vreme în care ies scântei, pietrele se îmbină perfect.

OANA: Numai în rare cazuri mirii se sudează perfect de la început. Dar nici celelalte cazuri nu sunt deloc triste: soţii îşi asumă o luptă de a se smeri unul în faţa celuilalt, de a învăţa să îl asculte pe celălalt. Şi Dumnezeu le răsplăteşte efortul de a se schimba.

PROFESORUL: Şi de fapt sudare perfectă nu există. Întotdeauna este loc pentru mai bine. Niciodată soţii nu se mulţumesc să spună: „Gata, am atins culmea dragostei”. Întotdeauna se mai poate face încă un pas înainte.

RALUCA: Mai ales că, în multe cazuri, soţii nici măcar nu îşi pun problema mântuirii. S-au cununat numai pentru spectacolul oferit de ceremonia religioasă.

OANA: De asta şi divorţează atât de mulţi oameni, pentru că nu s-au cununat cu gândul de a-L sluji pe Hristos unul alături de celălalt.

PROFESORUL: Greutăţi oricum există, şi până ce soţii nu îşi ridică ochii spre Dumnezeu nu au cum să reziste. Preferă să divorţeze, crezând că aşa vor scăpa de necazuri. Dar de cruce nu poţi să te lepezi. Fugi de unele necazuri, dai de altele mai mari.

ANDREI: Vulturii aurii ai Oanei nu arată starea de fapt, ci starea ideală la care trebuie să ajungă soţii.

OANA: Şi oricât de bine s-ar înţelege, oricât de mult s-ar iubi, nimeni nu îi poate scăpa de cruce. Numai că, atunci când soţii se iubesc, îşi dau putere unul altuia. Asta e taina familiei, puterea iubirii care udă sufletele tot aşa cum apa udă florile.

PROFESORUL: Se sprijină unul de celălalt, şi zboară împreună. Pe cât e de scurtă povestioara vulturilor aurii, pe atât de clar este simbolul ei.

RALUCA: Totuşi nu ştiu cât de bine va fi primită povestea Oanei. Oamenii au o cu totul altă înţelegere a nunţii.

ANDREI: Mie mi-a spus duhovnicul să am grijă ca, atunci când voi fi preot, să nu cad în deznădejde dacă lumea nu va vrea să asculte ceea ce voi spune. A spus că trăim vremuri atât de grele încât e bine dacă măcar un singur om mă va asculta.

PROFESORUL: Sper să te asculte mai mulţi, că doar mai sunt încă destui credincioşi. Ei, dar vorbele părintelui tău mi-au adus aminte de o povestioară pe care am scris-o în tinereţe. Despre un actor care în fiecare duminică spunea acelaşi monolog despre moarte, dar nimeni nu îl asculta. El, conştiincios, tot repeta lucrurile care i se păreau esenţiale. Ţinea în mână un toiag lung, în care se sprijinea atunci când obosea, din cauza tristeţii provocate de faptul că nu avea niciun spectator. Dar oricât ar fi fost de obosit, monologul îl repeta în întregime. În cele din urmă, un străin a venit să îl asculte. Şi venea la el chiar în fiecare săptămână – devenindu-i într-un fel ucenic. La un moment dat, din ţara străinului au mai venit şi alţi oameni care îşi doreau să îl asculte pe actor. Dar chiar în ziua în care vaporul lor a ajuns la ţărm, actorul a murit. După câteva clipe de tulburare, care i-a uscat repede primele lacrimi, străinul a luat toiagul dascălului său şi s-a suit pe scenă. Era ora la care trebuia să înceapă spectacolul...

OANA: Cam aşa e, dacă cineva stăruie în mărturisirea credinţei, încetul cu încetul apar şi roadele. Dar ca să avem ce secera trebuie mai întâi să semănăm.

ILIE: Cam astea sunt vremurile: chiar dacă puţini oameni mai vor să asculte cuvântul Evangheliei, câtă vreme mai sunt oameni însetaţi de adevăr nu trebuie ca propovăduirea să înceteze.

OANA: Între cei credincioşi şi cei necredincioşi e un zid puternic, chiar dacă nu se vede. Nu e uşor să îi iubim atât de mult încât să spargem acest zid.

ANDREI: Şi totuşi şi pentru aceşti necredincioşi S-a întrupat Hristos. Sunt rude cu noi, sunt prieteni cu noi, deşi se hrănesc numai cu materie. Sufletul lor e uscat. Iar zidul nu îl spargem noi, îl sparge Hristos, dacă noi vrem să fim mâinile Sale.

OANA: Dacă vrea cineva să răspândească învăţătura creştină după capul său nu obţine niciun rezultat. Trebuie să ştie să vorbească pe limba celor pe care vrea să îi apropie de Dumnezeu.

ANDREI: Asta este extem de important, să nu ne mulţumim să le vorbim celorlalţi despre credinţă numai ca să ne facem datoria, numai ca să avem conştiinţa împăcată. Important este să vorbim în aşa fel încât să îi câştigăm.

ILIE: Nu există o predică standard care să poată fi ţinută tuturor.

RALUCA: Oamenii nu sunt roboţi, fiecare are personalitatea lui.

ANDREI: Şi este foarte greu să le vorbeşti în aşa fel încât să înţeleagă mesajul creştin în profunzime.

RALUCA: Eu cred că aici este una dintre problemele zilei de astăzi. S-a pierdut contactul dintre Biserică şi intelectuali. Biserica le vorbeşte în arhaisme şi în „limba vechilor cazanii” şi ei caută altceva, au nevoie de altceva.

ILIE: De ce?

RALUCA: Au nevoie de acelaşi mesaj, dar spus altfel. De multe ori intelectualii, stând de vorbă cu nişte preoţi care nu s-au ostenit să citească prea mult, au impresia că lumea credinţei e lumea habotnicilor şi a inculţilor. Or ei nu se pot regăsi într-o astfel de lume.

ANDREI: Dacă ar pune mâna astfel de intelectuali pe cărţile Sfântului Maxim Mărturisitorul ar vedea cât de „inculţi” sunt sfinţii noştri.

RALUCA: Problema este că nu pun. Vor să citească ceva mai apropiat de sufletul lor.

ANDREI: Înţeleg la ce te referi şi în-tr-un fel sunt de acord cu tine. Ar trebui să avem şi noi preoţi care să îşi asume misionarismul printre intelectuali ca pe o adevărată nevoinţă. Pentru că nu e uşor să fii unul de-al lor, cum a fost părintele Steinhardt, şi să rămâi al lui Hristos.

ILIE.: Cum zicea Sfântul Apostol Pavel: „M-am făcut tuturor toate, ca pe toţi să îi câştig pentru Hristos.” N-a zis aşa?

ANDREI: Cam aşa a zis. Numai că eu nu mă refeream doar la intelectuali. Ci la toţi cei care nu înţeleg că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi pentru ei. Adică la cei care cred că nu are rost să se apropie de credinţă. Cum sunt majoritatea tinerilor, de exemplu. Şi să nu credeţi că e o nevoinţă mai mică aceea de a te apropia de tineri decât de intelectuali. Aşa cum intelectualii idolatrizează raţiunea, aşa tinerii idolatrizează libertatea pătimaşă. Şi e la fel de de greu să converteşti un intelectual sau un tânăr. Pentru că zidul care îi desparte de Hristos e la fel de puternic.

RALUCA: E nevoie de un misionarism mai bine organizat.

ANDREI: Nu neapărat mai bine organizat, ci mai jertfelnic. Pentru că numai dacă faci misiune din iubire jertfelnică ceilalţi primesc mesajul pe care îl aduci. Să nu uităm că la Rusalii, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, aceştia au vorbit în limbi astfel încât au fost înţeleşi de către cei de alte neamuri. Adică nu i-au pus pe alţii să înveţe limba lor pentru a înţelege propovăduirea evanghelică, ci au vorbit astfel încât să fie înţeleşi şi de către aceia.

RALUCA: Nu pricep la ce te referi.

ANDREI: La faptul că acum nu mai trebuie să vorbim în limbi străine, ci trebuie să vorbim în limba noastră astfel încât să fim înţeleşi de către cei care, chiar dacă sunt din acelaşi neam cu noi, sunt reticenţi faţă de credinţa creştină, susţinând că nu li se potriveşte, că nu e compatibilă cu firea lor.

RALUCA: Interesantă tâlcuire a Rusaliilor.

ILIE: Ceilalţi au nevoie să le vorbim în limba iubirii, să le vorbim cu o dragoste pe care ei nu o cunosc în mod clar, dar care le va umple inimile.

ANDREI: Dacă vrei să vorbeşti despre Hristos, trebuie să te lepezi de tine şi să te transformi în iubire. E important mesajul, nu faptul că îl duci tu.

RALUCA: Mesajul creştin îl duc preoţii, noi îl primim.

ILIE: Mesajul creştin îl duc în primul rând preoţii, care nu numai că săvârşesc Sfintele Taine, ci propovăduiesc şi credinţa creştină. Dar, fiecare dintre creştini, are aşa-numita preoţie împărătească.

RALUCA: Cum adică?

ILIE: Fiecare dintre cei uniţi cu Hristos prin Botez trebuie să facem tot ce putem pentru folosul Bisericii. Avem datoria de a încerca să vorbim despre credinţă celor din jurul nostru.

ANDREI: De ce nu vin mai mulţi la biserică? Pentru că sunt predestinaţi la iad? Evident că nu. Oricine se poate întoarce la Dumnezeu. Însă mulţi, mai ales în anii comunismului, şi-au atrofiat sensibilitatea duhovnicească. Mesajul creştin nu mai ajunge până la ei. Şi trebuie ca şi noi, după puţina noastră putere, să îi ajutăm să îşi revină.

ILIE: Chiar dacă misiunea învăţătorească e a preoţilor, noi putem, prin exemplul şi prin cuvintele noastre, să-i ajutăm pe cei care încă stau departe de calea mântuirii.

OANA : Fără să fie nevoie să ne dăm viaţa. Acum nu mai e ca în primele secole creştine. E mult mai uşor. Nu te mai omoară nimeni dacă vorbeşti despre Hristos.

(Profesorul stă la catedră şi îi ascultă.)

ANDREI: Da, nu te omoară nimeni. Dar deşi nu te omoară nimeni, prea puţini sunt cei care vorbesc cum trebuie despre credinţa în Dumnezeu.

ILIE: Sunt atâţia sectanţi făţarnici care spun minciuni la colţ de stradă, care de care mai buni oratori, încât oamenii nu prea mai sunt dispuşi să asculte cuvinte despre Hristos.

PROFESORUL: Nu spune nimeni să mergeţi la colţ de stradă. Ci în familiile voastre, între prietenii voştri. Nu e uşor.

ANDREI: Pe mama am reuşit să o conving să se spovedească abia după doi ani de insistenţe.

RALUCA: Câţi dintre prietenii noştri merg la biserică? Să nu ne minţim. Prea puţini. Dacă în tot Bucureştiul ar fi măcar câteva sute de studenţi care ar merge la biserică, tot ar fi bine.

ANDREI: Sunt. Până în cinci sute. Dar sunt mii şi mii de studenţi care nu vin. Şi pe noi ar trebui să ne mustre conştiinţa că nu facem nimic pentru ei.

PROFESORUL: Am ascultat discuţia voastră. Mă bucur, Andrei, că te preocupă atât de mult ce se întâmplă cu cei din jurul tău. E o comoditate şi un păcat să spui: „Îi las în grija lui Dumnezeu, eu îmi văd de viaţa mea.” Profesor fiind, mă aşteptam ca, după aşa-zisa revoluţie din ‘89, să văd tineretul creştin exprimându-se cu energie în spaţiul cultural religios. Mă aşteptam să văd reviste studenţeşti bine scrise, să văd cărţi scrise de studenţi, să văd conferinţe în care să vorbească şi unii studenţi. Dar, până acum nu am văzut nimic. Sau mai bine zis am văzut prea puţin.

(Bătăi în uşă. Intră femeia de serviciu. După ea, Personajul în negru.)

FEMEIA DE SERVICIU: Domnule profesor, e cam târziu, trebuie să mătur. Mai staţi?

(Personajul în negru se duce înspre profesor. Face un gest prin care arată că ora e târzie.)

PROFESORUL (uitându-se la ceas): Nu, terminăm imediat. (Personajul în negru îşi freacă mâinile de bucurie.) De fapt... (se mai uită o dată la ceas.) Mai stăm, măcar zece minute. Faceţi altă sală până atunci.

(Femeia, nervoasă, trânteşte uşa. Personajul în negru trece prin sala de curs, studiind feţele studenţilor.)

ANDREI: În perioada interbelică studenţii creştini erau mult mai hotărâţi. Aveau curajul de a se exprima. Situaţia de acum nu se poate compara cu cea de atunci.

PROFESORUL: Am asistat la multe conferinţe religioase, am asistat la tot felul de întâlniri cu studenţii şi mi se pare că le lipseşte vlaga. Manifestările organizate de studenţi nu exprimă, decât în foarte mică măsură, pulsul lor. Sau, dacă îl exprimă corect, atunci vai de acest puls...

RALUCA: Vedeţi un creştinism specific studenţesc?

PROFESORUL: Nu mă înţelege greşit. Învăţătura Bisericii e una pentru toţi. Dar tinerii, cei în care e firesc să pulseze viaţa, ar trebui să fie mult mai activi. Oamenii mari… sunt mult mai greu de schimbat. Nădejdea mea sunteţi voi.

ILIE: Şi ce aşteptaţi de la noi, domnule profesor?

PROFESORUL: Ca fiecare, cu talanţii pe care îi aveţi, să faceţi misiune creştină. Câte filme creştine sunt pe ecrane? Nici unul. La televizor? Nici unul. Au fost câteva, le-au dat de câteva ori, or să le mai dea de sărbători şi gata. Studenţii de la Academia de Teatru şi Film ar putea să se pregătească pentru a fi capabili să facă ei altele…

OANA: Poate îi invităm odată şi aici.

PROFESORUL: Câte ziare şi reviste creştine aţi văzut? Prea puţine. La noi în ţară nu e niciun ziar creştin de mare tiraj. De ce nu cresc micile tiraje ale ziarelor religioase? Pentru că nu sunt făcute în aşa fel încât să atragă. Nu citesc oamenii? Ba da. Ia vedeţi cât de repede se vând reviste ca „Povestea mea” sau „Întâmplări adevărate”. Oamenii citesc numai ce le place. Dar sunt mulţi care ar vrea să citească ceva religios şi nu prea găsesc. Te duci la zece biserici din Bucureşti, la pangar numai două dintre ele au tipărituri creştine de vânzare.

ILIE: Nu sunt fonduri.

PROFESORUL: Dar fondurile pentru ceea ce apare de unde sunt? Scrieţi voi, scrieţi bine şi tirajele vor creşte.

ANDREI: Iertaţi-mă că vă întrerup. Aici, la cercul dumneavoastră, aţi tipărit ceva?

PROFESORUL: Avem, de curând, propria editură. Avem sub tipar două volume de poezii, o piesă de teatru. Şi mâine apare primul număr din „Predania”- o revistă de cultură creştină.

ANDREI: Interesant.

PROFESORUL: Toţi se plâng că nu sunt bani. De parcă banii Îi lipsesc lui Dumnezeu şi nu are de unde să ne dea. Lipsesc în primul rând valorile. De fapt, ele cu siguranţă există, dar deocamdată se sfiesc să se exprime. Trebuie ca ele să înţeleagă că au chemarea de a se exprima.

ANDREI: Lumea are mare nevoie de cultură creştină. Are nevoie de o contragreutate la atâta balast de pseu- do-cultură. Suntem intoxicaţi de o lume care Îl alungă pe Dumnezeu. Mass-media oglindeşte exact această situaţie.

PROFESORUL: Iar noi ne lăsăm intoxicaţi. De ce? Trebuie să punem început bun. Trebuie să încercăm să echilibrăm situaţia.

ANDREI: Există atât de puţină literatură creştin-ortodoxă…

(Personajul în negru se duce în spatele Ralucăi şi îşi pune palmele pe urechile fetei. Ea nu mai este atentă la ceilalţi.)

PROFESORUL: Unii ortodocşi înţeleg greşit viaţa. Consideră că dacă au Biserica, dacă au un duhovnic, dacă au cărţi de rugăciuni, nu le mai trebuie nimic. Restul e de aruncat. Cultura nu e bună. Dar Hristos a venit să transfigureze omul şi toate manifestările acestuia. Nu a venit să nimicească decât păcatul. Omul nu are numai aspiraţii religioase.

(Se aude cum sună un telefon mobil. Raluca, căreia Personajul în negru îi ţine în continuare mâinile la urechi, îşi scoate telefonul din geantă. Vorbeşte puţin în şoaptă.)

RALUCA (către profesor): Iertaţi-mă, trebuie să plec.

ILIE: Ca de obicei. Niciodată nu te lasă telefonul în pace.

(Raluca îşi ia lucrurile. Iese din sală, fără să îşi dea seama că Personajul în negru o ţine de braţ, elegant.)