Hegel, poarta de intrare

Omul care a deschis poarta spre linia disperării a fost filozoful german Hegel (1770-1831). Înainte de el adevărul era conceput pe baza antitezei, nu dintr-un motiv bine întemeiat, ci pentru că omul acţiona în mod romantic pe această bază.

Cartea de faţă nu intenţionează să trateze exhaustiv evoluţia gândirii din vremea Renaşterii până la Hegel. Evadare din raţional face o prezentare mai amănunţită a gândirii începând cu d' Aquino, în timpul Renaşterii, momentului naşterii ştiinţei moderne, inclusiv a locului pe care îl deţine Immanuel Kant. Kant este cât se poate de important şi omiterea lui ar însemna să lăsăm pe dinafară una din piesele principale în dezvoltarea gândirii moderne.

Adevărul, în sensul antitezei, este legat de principiul cauză-efect. Cauza şi efectul produc o reacţie în lanţ, care înaintează pe o linie orizontală. O dată cu apariţia lui Hegel, acest lucru s-a schimbat.

Trebuie să înţelegem aici importanţa sincronizării. Învăţătura lui Hegel a apărut exact la momentul istoric potrivit pentru ca gândirea lui să aibă efectul maxim.

Sa ni-1 imaginăm pe Hegel şezând într-o zi în taverna locală înconjurat de prieteni şi conversând pe temele filozofice ale zilei. Deodată îşi pune halba cu bere pe masă şi spune: „Am o idee. De acum înainte să gândim aşa: în loc să gândim în termenii cauzei şi efectului, avem de fapt o teză opusă unei antiteze, iar răspunsul relaţiei lor nu este mişcarea orizontală de la cauză la efect, ci o sinteză." Închipuiţi-vă, de asemenea, că în preajmă se află un om de afaceri german mai greu de cap care aude remarca lui. Probabil că îşi spune: „Ce încâlcit şi nepractic!" Dar nu ar putea fi mai departe de adevăr. Căci, indiferent dacă Hegel însuşi sau cei care îl ascultau au înţeles lucrul acesta sau nu, când Hegel a expus această idee, el a schimbat lumea cu ea.

Lucrurile nu au mai fost la fel de atunci. Printre altele, gândirea dialectică s-a bazat pe această idee, iar aceasta a avut şi are o importanţă crucială pentru marxism. Astăzi sinteza hegeliană domină de ambele părţi ale Cortinei de Fier.

Dacă înţelegem dezvoltarea filozofiei, a moralei sau a gândirii politice de atunci şi până azi, atunci ştim că Hegel şi sinteza lui au avut câştig de cauză. Cu alte cuvinte, Hegel a respins linia dreaptă ce caracteriza gândirea de până atunci şi a substituit-o cu un triunghi. În locul antitezei, avem sinteza ca abordare a adevărului de către omul modern. Dar Hegel nu a formulat lucrurile chiar atât de simplu. Gândirea şi scrierile lui sunt complicate, însă concluzia ce se impune este că toate poziţiile posibile devin relative şi ea duce la conceptul că adevărul trebuie căutat mai degrabă în sinteză decât în antiteză.

Dar observaţi că Hegel a fost doar poarta de intrare spre linia disperării. El însuşi nu a trecut niciodată prin ea. Din scrierile lui, el poate fi clasificat cu uşurinţă ca idealist, în sensul că a încercat să rezolve problema unităţii cu ajutorul limbajului religios. El a crezut că practic se poate ajunge la sinteză prin raţiune. Dar acest lucru nu s-a dovedit posibil, astfel că următorul om pe care va trebui să îl analizăm a trecut sub linia disperării.

Kierkegaard, primul om sub linia disperării

Se spune adesea că danezul Soren Kierkegaard (1813-1855) este părintele gândirii moderne. Şi este adevărat. El este părintele gândirii moderne existenţiale atât seculare, cât şi teologice. Acum diagrama noastră arată astfel:

 

 

FILOZOFIA TIMPURIE

↓

KANT

LINIA DISPERĂRII ↓

KIERKEGAARD

 

EXISTENŢIALISMUL SECULAR EXISTENŢIALISMUL

RELIGIOS

 

De ce putem crede fără să greşim că Kierkegaard este părintele amândurora? Ce presupoziţie importantă a adăugat el la evoluţia gândirii? Kierkegaard a ajuns la concluzia că nu se poate ajunge la sinteză prin raţiune. în schimb, la orice lucru de o reală importanţă se ajunge printr-un salt al credinţei.

Kierkegaard a fost un om complex, iar scrierile lui, îndeosebi cele devoţionale, sunt adesea de mare ajutor. Credincioşii fideli Bibliei din Danemarca folosesc încă scrierile lui devoţionale. De asemenea, putem foarte bine înţelege protestul lui împotriva lipsei de viaţă din Biserica vremii lui. Totuşi, prin scrierile lui mai filozofice, el devine părintele gândirii moderne. Ajungem astfel la lucrarea lui despre Avraam şi „jertfirea" lui Isaac. Kierkegaard a afirmat că acesta a fost un act de credinţă fără nimic raţional pe care să se bazeze sau la care să se raporteze. Aceasta este originea conceptului modern de „salt al credinţei" şi de separare totală a raţionalului de credinţă.

În această meditaţie asupra lui Avraam, Kierkegaard nu a citit Biblia cu destulă atenţie. Înainte ca lui Avraam să i se ceară să-1 sacrifice pe Isaac (sacrificiu care, desigur, Dumnezeu nu a permis să fie consumat), el a avut parte de o revelaţie propoziţională foarte bogată, el îl văzuse pe Dumnezeu împlinindu-Şi promisiunile făcute lui. Pe scurt, cuvintele lui Dumnezeu din acel moment erau în contextul motivaţiei puternice a lui Avraam de a şti atât că Dumnezeu există, cât şi că este cu totul demn de încredere.

Dar acest lucru nu minimalizează deloc credinţa de care Avraam a dat dovadă în lunga călătorie spre muntele Moria şi în toate celelalte situaţii, dar cu siguranţă că nu a fost un „salt al credinţei" separat de raţionalitate.

Nu cred că Kierkegaard ar fi fericit sau ar fi de acord cu dezvoltările ulterioare ale gândirii lui, atât în existenţialismul secular cât şi în cel religios. Dar cele scrise de el au dus treptat la separarea absolută a raţionalului şi logicului de credinţă.

Nu mai există nici o relaţie între raţional şi credinţă, ca în diagrama aceasta:

 

CREDINŢĂ (NONRAŢIONAL – OPTIMISM)

RAŢIONALUL (PESIMISM)

 

 

Scopul nostru nu este să facem o prezentare a întregii învăţături a lui Kierkegaard. Conţinutul ei a fost mult mai vast. Dar importanţa lui constă în faptul că atunci când a enunţat conceptul saltului credinţei, el a devenit cu adevărat părintele întregii gândiri moderne existenţiale, atât seculare cât şi teologice.

Ca urmare, începând de atunci, dacă omul raţional vrea să se ocupe de lucrurile cu adevărat importante din viaţa omenească (cum ar fi scopul, semnificaţia, validitatea dragostei), el trebuie să abandoneze gândirea raţională asupra lor şi să facă un salt uriaş şi nonraţional al credinţei. Modelul raţionalist nu a reuşit să producă un răspuns bazat pe raţiune, şi astfel orice speranţă legată de un domeniu uniform al cunoaşterii a trebuit să fie abandonată. De aici rezultă o dihotomie de genul acesta:

 

NONRAŢIONALUL Experienţă existenţială; experienţă finală;

ŞI NONLOGICUL experienţă autentică

RAŢIONALUL Doar particularii, nici un scop, nici o

ŞI LOGICUL semnificaţie. Omul este o maşină.

 

Devenind conştienţi de cursul dezvoltării filozofiei moderne, putem observa că, deşi par să existe azi multe forme de filozofie, în realitate există foarte puţine. Toate se caracterizează prin acelaşi tipar. De exemplu, dacă aţi asculta filozofia desemnării, aşa cum este ea predată la Cambridge, şi apoi v-aţi întoarce, să spunem, la existenţialismul lui Karl Jaspers, aţi putea crede că nu există o unitate între ele. Dar lucrurile nu stau aşa. Astăzi există un acord fundamental între aproape toate catedrele de filozofie, şi anume negarea radicală a posibilităţii de a desena un cerc care să cuprindă totul. În acest sens, filozofiile de azi pot fi numite cu toată seriozitatea antifilozofii.

Existenţialismul lui Jaspers, Sartre şi Heidegger

Dintre cele două forme de gândire existenţialistă despre care am spus că au înflorit pornind de la Kierkegaard, ne vom ocupa mai întâi de cea seculară. Mai târziu ne vom ocupa de existenţialismul teologic, analizându-1 pe Karl Barth.

Există trei şcoli principale de gândire existenţialistă seculară: şcoala elveţiană, şcoala franceză şi şcoala germană. Majoritatea oamenilor nu cunosc lucrarea lui Karl Jaspers (1883-1969) în Elveţia tot atât de bine ca pe aceea a contemporanilor lui din Franţa sau Germania, dar importanţa lui este una singulară de excepţie. A fost german, dar a predat la Universitatea din Basel. El a insistat foarte mult asupra necesităţii de a aştepta o „experienţă ultimă" nonraţională, care să dea sens vieţii. Mulţi adepţi ai lui Jaspers au venit la mine şi mi-au spus: „Am avut o experienţă ultimă". Şi ei nu se aşteaptă niciodată ca eu să îi întreb în ce a constat ea. Dacă aş pune această întrebare, aş dovedi pur şi simplu că sunt un neiniţiat.

Descrierea acesteia ca experienţă existenţială înseamnă că ea nu poate fi comunicată. Acestor oameni le este imposibil să comunice un conţinut al experienţei pe care au avut-o. După o discuţie prelungită, unii dintre ei mi-au spus: „Privindu-te şi discutând cu tine, observând sensibilitatea şi simpatia ta faţă de alţii şi deschiderea de care dai dovadă atunci când discuţi cu oamenii, este evident că şi tu eşti un om care cunoaşte realitatea experienţei ultime." Ei spun lucrul acesta ca pe complimentul suprem, iar eu le răspund întotdeauna: „Mulţumesc foarte mult." Şi o spun cât se poate de sincer, deoarece este un fapt remarcabil ca unul din aceşti oameni să îi spună unui creştin ortodox că el crede că acesta înţelege. Dar apoi merg mai departe şi le spun: „Da, am avut o experienţă finală, dar ea poate fi verbalizată şi este de aşa natură încât poate fi discutată raţional." Apoi le vorbesc despre relaţia mea personală cu Dumnezeul personal care există. Încerc să îi fac să priceapă că această relaţie se bazează pe comunicarea propoziţională scrisă pe care Dumnezeu a adresat-o oamenilor şi pe lucrarea încheiată a lui Isus Cristos în istoria spaţio-temporală. Ei răspund că lucrul acesta este imposibil, că încerc să fac ceva care nu poate fi făcut. Şi discuţia îşi urmează cursul.

Încercaţi să vă puneţi pentru un moment în locul unui astfel de om. El are o problemă adâncă, deoarece agaţă tot ceea ce are a face cu siguranţa existenţei lui şi cu speranţa unui sens de o experienţă titanică pe care a avut-o la un moment anume din trecut.

Ar fi greşit să ne închipuim că aceşti oameni nu sunt serioşi. Mi-aş dori ca mulţi evanghelici să aibă integritatea de care dau dovadă aceşti oameni în frământările lor. Mi s-a spus că atunci când Karl Jaspers şi-a început prelegerile în faţa celor mai buni studenţi ai săi, i-a avertizat să nu se sinucidă, deoarece nu se poate şti cu siguranţă dacă poţi avea o experienţă ultimă atunci când îţi iei viaţa. Ne-am putea dori ca tot mai mulţi creştini care spun că cred în Cristos să manifeste o astfel de intensitate în dedicare.

Dar în frământările lor există oroare de întunecime profundă. Deşi sunt oameni de o sinceritate deosebită, aceasta nu îi face capabili să îşi comunice altora experienţele. Individul nu poate să-şi verbalizeze nici măcar lui însuşi ce s-a întâmplat. Mâine dimineaţă vor spune: „Ieri am avut o experienţă." Ziua următoare ei încă spun: „Am avut o experienţă." O lună sau un an mai târziu, ei se agaţă cu îndârjire de singura lor speranţă privind sensul şi siguranţa existenţei repetând: „Ştiu că am avut o experienţă." Oroarea acestei situaţii provine din faptul că îşi pun speranţa într-o experienţă nonraţională, nonlogică şi necomunicabilă.

Dacă trecem de la existenţialismul elveţian la cel francez, ajungem la Jean-Paul Sartre (1905-1980) şi la Albert Camus (1913-1960). Ei sunt diferiţi unul de altul, dar împărtăşesc aceleaşi concepte de bază. Dintre cei doi, probabil că Sartre vorbeşte cel mai logic. El spune că trăim cu toţii într-un univers absurd. Totul, spune el, este ridicol. Dar încercăm să ne autentificăm printr-un act de voinţă. Nu contează deloc în ce direcţie acţionăm, atâta timp cât acţionăm.

Să luăm morala pentru a exemplifica logica acestei gândiri. Vezi o femeie bătrână, şi dacă o ajuţi să treacă strada în siguranţă, „te-ai autentificat pe tine însuţi". Dar dacă în loc de asta, decizi să o loveşti în cap şi să îi înhaţi geanta, „te vei fi autentificat pe tine însuţi" în egală măsură. Conţinutul nu este important; trebuie doar să alegi şi să acţionezi. Asta-i tot; aşa te autentifici pe tine însuţi. Acesta este existenţialismul în formă franceză. După cum voi arăta mai târziu, nici Sartre, nici Camus nu au reuşit să trăiască practic în felul acesta, dar aceasta era poziţia lor teoretică.

Cum se face că aceşti oameni au ajuns la o poziţie atât de stranie şi disperată? Răspunsul e din cauză că au trecut sub linia disperării. Ei au renunţat la speranţa unui cerc raţional care să le ofere răspunsul pentru viaţă şi nu au rămas decât cu antiraţionalul.

În sfârşit, avem forma germană a existenţialismului, aşa cum a fost el enunţat de Martin Heidegger (1889-1976). Fascinantă la Heidegger este coexistenţa a două perioade distincte în viaţa lui. Prima perioadă ajunge până la vârsta de aproximativ 70 de ani, iar cea de-a doua de atunci înainte. Unii dintre studenţii mei glumeau pe tema aceasta şi au compus chiar un cântec care spunea: „Bătrânul Heidegger este noul Heidegger!" (în engleză, joc de cuvinte: „The old Heidegger is the new Heidegger"). Schimbarea s-a produs deoarece el nu mai putea să trăiască pe baza sistemului său. înainte de această schimbare, pe care o vom supune unei analize detaliate ceva mai târziu, Heidegger a fost un adevărat existenţialist. El a ajuns la aceeaşi nevoie de autentificare ca şi Sartre. Cum se putea obţine aceasta? Nu printr-un act de voinţă, ci printr-un vag sentiment de anxietate. Anxietatea nu trebuie confundată cu frica. Pentru el, frica are un obiect; anxietatea nu. Autentificarea vine prin sentimentul anxietăţii, Angst, de ceva care transcende înţelegerea ta – o presimţire rea, şi aceasta este tot.

Antifilozofia lumii anglo-saxone

Două tipuri de filozofie au predominat recent în lumea anglo-saxonă. Acestea sunt pozitivismul logic şi filozofia desemnării. Nici una dintre acestea nu-şi are rădăcinile în existenţialism; de fapt, amândouă pretind că se deosebesc net de existenţialism. Ele insistă cu tărie că sunt logice şi raţionale. Deşi admitem că în ceea ce priveşte originea nu au nici o legătură cu existenţialismul, au totuşi ceva în comun cu el: în feluri diferite, toate sunt antifilozofii.

Pozitivismul logic pretinde că pune raţional bazele fiecărui pas, pe măsură ce înaintează. Cu toate acestea, el nu oferă nici un universal teoretic pentru a-şi valida măcar primul pas. Pozitiviştii acceptă (deşi nu prezintă nici o motivaţie logică pentru aceasta) că cele ce ajung la ei „din afară" pot fi numite „date"; adică au validitate obiectivă.

Această dilemă a fost foarte bine ilustrată de un tânăr care studia pozitivismul logic la Oxford. Participa împreună cu noi la studiile pe care le ţineam la Farel House în Elveţia, iar într-o zi a spus: „Mă derutează unele din aceste probleme. Aş vrea să conduc personal un seminar ca să văd cum stau lucrurile în această chestiune." Şi aşa a făcut. Când a început, a spus: „Ei bine, când aceste date ajung la noi..."

La care eu i-am replicat imediat: „Cum poţi şti pe baza pozitivismului logic că acestea sunt date?"

Şi-a reluat prelegerea şi după o propoziţie sau două a spus din nou: „Când aceste date ajung la noi..."

Am început să mă simt ca atunci când plesneşti un copil peste mâna pe care o întinde spre bolul cu bomboane; dar trebuia să spun: „Nu, trebuie să încetezi să mai foloseşti cuvântul date. Este încărcat cu o mulţime de sensuri; presupune existenţa obiectivitătii, iar sistemul tău nu a dovedit niciodată lucrul acesta."

„Şi atunci ce să spun?" a întrebat el.

Aşa că i-am răspuns: „Spune-i blip. Nu ştii la ce te referi când spui date, aşa că înlocuieşte-1 cu blip."

El a început din nou: „Atunci când blip-ul ajunge la noi..." şi discuţia a luat sfârşit. Pe baza formei pe care o dau ei raţionalismului, este la fel de logic să numeşti un lucru „blip" ca şi „date".

Astfel, în felul lui, deşi foloseşte numele de pozitivism şi operează folosind raţiunea, pozitivismul logic este în aceeaşi măsură un salt al credinţei ca şi existenţialismul – deoarece nu postulează un cerc în interiorul căruia să acţioneze, cerc care să valideze raţiunea, şi nici nu dă certitudinea că ceea ce credem că reprezintă un dat este cu adevărat un dat.

Michael Polanyi (1891-1976) a demonstrat slăbiciunea tuturor formelor de pozitivism, iar astăzi pozitivismul ca teorie este mort. Totuşi, trebuie să spunem că oamenii de ştiinţă materialişti şi raţionalişti ignoră decesul lui şi continuă să îşi clădească activitatea pe el, ca şi cum ar fi încă viu şi sănătos. Ei îşi elaborează ştiinţa lor materialistă fără nici o bază epistemologică. În domeniul crucial al cunoaşterii, ei nu operează bazându-se pe fapte, ci pe credinţă.

Totuşi, filozofia desemnării este astăzi mai importantă în Anglia şi în Statele Unite.

Punctul de plecare al celor care subscriu la această filozofie este, aşa cum sugerează şi numele său, definiţia. Ei spun că nu doresc sub nici o formă să facă un prim pas fără să definească raţional şi termenii pe care îi folosesc. Şi nu vor trece niciodată dincolo de ceea ce poate fi definit cu acurateţe.

Toate acestea sunt bune, dar chiar dacă trecem cu vederea diferenţele din propriile lor rânduri asupra acurateţii categoriilor pe care le folosesc, ei mai au şi alte probleme. Mulţi dintre ei sunt de acord că munca lor nu este mai mult decât o prolegomenă – adică o pregătire pentru filozofie. Ei încep cu definirea termenilor, în speranţa că într-o zi unele din piesele aleatoare pot fi îmbinate. Lucrul acesta este folositor în măsura în care au demonstrat că unele probleme dispar atunci când termenii implicaţi sunt definiţi cu atenţie. Munca lor a fost cât se poate de trebuincioasă şi prin aceea că au pus la dispoziţie un instrument pentru gândirea, laborioasă. Totuşi, ei definesc termenii cu atenţie însă fără a se preocupa de sens şi scop. Până la Kant, filozofia clasică era subîmpărţită în două aspecte. Ea se ocupa, fireşte, de detalii. Dar detaliile trebuiau puse într-un cerc care, se pretindea, putea conţine toată cunoaşterea şi toată viaţa. Filozofia definirii se ocupă însă numai de detalii. Nu pretinde că este un sistem. În acest sens, în contrast cu filozofia clasică, ea este o antifilozofie. În ea, limbajul nu duce nici la valoare, nici la fapte, ci doar la limbaj.

Apoi, în al doilea rând, mulţi dintre aceşti oameni fac propriul lor salt al credinţei. Ca exponenţi ai filozofiei desemnării, ei au un anumit prestigiu în domeniul lor. În acelaşi timp, mulţi dintre ei iau atitudine fermă în favoarea umanismului optimist.¹ Adică mulţi dintre ei ar face aceleaşi afirmaţii optimiste ca Sir Julian Huxley, de exemplu. Dar iată cum procedează ei: ei se folosesc de prestigiul lor ca dascăli în arta filozofiei desemnării pentru a da mai multă forţă convingerilor lor umaniste privitoare la om. însă ar trebui să observăm că greutatea erudiţiei în definirea cuvintelor nu compensează slăbiciunea argumentului în chestiunile mai importante. De fapt, nu există absolut nici o legătură între filozofia lor limitată, care nu spune nimic despre sens sau scop, şi afirmaţiile optimiste. Ei au sărit peste prăpastia dintre cele două prin credinţă. Oricât de atente şi de raţionale ar fi definiţiile pe care le dau cuvintelor, observaţiile lor despre om, fiind vorba de un umanism optimist, nu sunt altceva decât pură credinţă.

Şi umanismul evoluţionist ca întreg, foarte răspândit astăzi, se află în acelaşi impas. Cineva poate afirma cu toată convingerea de care e în stare că omenirea se poate aştepta la un viitor roz. Dar şi acesta este un salt al credinţei, dacă nu există nici o dovadă observabilă, fie de natură clinică, fie sociologică, în măsură să demonstreze că omul va fi mai bun mâine decât a fost ieri sau decât este astăzi.

Sir Julian Huxley a dus acest răspuns pur optimist un pas mai departe, afirmând că omul nu va progresa decât dacă acceptă o mistică nouă. Aşa că el sugerează că societatea va funcţiona mai bine dacă va avea o religie, chiar dacă nu există cu adevărat un dumnezeu.² De exemplu, el spune:

 

Din punct de vedere strict religios, direcţia de dorit pentru evoluţie poate fi definită ca fiind divinizarea existenţei – dar pentru ca acest lucru să aibă o eficienţă operativă, trebuie să dăm o nouă definiţie „divinului", eliberată de toate conotaţiile fiinţelor supranaturale exterioare. Astăzi, religia este prizoniera unui cadru ideologic teist, silită să opereze în irealităţile lumii dualiste. în cadrul umanist unitar, ea dobândeşte o nouă perspectivă şi o nouă libertate. Cu ajutorul noii noastre viziuni, ea are posibilitatea să scape din impasul teist şi să îşi joace rolul adecvat în lumea reală a existenţei unitare.

 

Poate fi adevărat că există posibilitatea demonstrării prin observaţie că societatea face faţă mai bine vieţii dacă crede în existenţa unui dumnezeu. Dar în acest caz, umanismul optimist este fără îndoială esenţialmente nerezonabil (şi asemenea celorlalte filozofii pe care le-am discutat, se caracterizează prin acelaşi salt iraţional al credinţei) dacă, pentru a fi optimist, se bazează pe necesitatea ca omenirea să creadă o minciună şi să funcţioneze pe baza acesteia.

Folosirea drogurilor

Nu numai existenţialistul a vorbit de experienţă ca mijloc de validare a unei persoane. Până în momentul morţii sale, Aldous Huxley a sugerat că un mijloc de a obţine ceea ce el numea „experienţa de prim rang" ar fi drogurile.³ Această experienţă, asemenea experienţei ultime despre care vorbeau existenţialiştii, s-ar situa deasupra liniei validării raţionale, după cum urmează:

 

 

NONRAŢIONALUL O experienţă de prim rang prin folosirea

ŞI NONLOGICUL drogurilor.

RAŢIONALUL Nu există nici un scop sau nici

ŞI LOGICUL o semnificaţie

.

 

 

Dorinţa aceasta copleşitoare de a trăi o experienţă nonraţională a fost răspunzătoare pentru cea mai mare parte a consumului excesiv de LSD şi STP în anii 1960. Omul cu judecată nu folosea de obicei drogurile pentru a evada. Dimpotrivă, el spera că folosind droguri va experimenta realitatea a ceva care să dea vieţii sale un sens. Uimitor a fost faptul că Timothy Leary, fost profesor la Universitatea Harvard, a legat experienţa consumului de LSD de experienţa descrisă în Cartea tibetană a morţilor.⁴ În felul acesta el demonstrează că dorinţa de a avea o astfel de experienţă şi forma pe care aceasta o ia diferă foarte puţin între Occident şi Orient. Indiferent dacă cel care vorbeşte este un existenţialist, Aldous Huxley sau un mistic oriental, descoperim aceeaşi nevoie de a trăi o experienţă iraţională care să dea sens vieţii. Dar concepţiile lor i-au adus în faţa unui zid pe care speră să-1 înlăture printr-un salt irelevant al credinţei. Fiecare din concepţiile lor se poate distinge prin descrierile de detaliu, dar toţi au ajuns la acelaşi zid şi toţi încearcă să scape de el. În fiecare caz este implicat un salt nonraţional al credinţei.

Catedrele de filozofie din cele mai multe universităţi au ajuns sub linia disperării. Discuţiile filozofice vii au tins a se muta în cadre conceptuale neobişnuite – cum ar fi astronomia filozofică, jazz-ul modern sau contracultura. În astfel de domenii se dă un contur filozofiei. Filozofia academică însăşi, inclusiv filozofia anglo-saxonă, a tins să devină o antifilozofie.

În încheierea acestei secţiuni, mai trebuie să facem observaţia că atunci când spunem că cineva este sub linia disperării, nu vrem să spunem neapărat că cel în cauză stă şi plânge, ci că a renunţat la orice speranţă de a mai obţine un răspuns raţional, unificat privind cunoaşterea şi viaţa.

 

Ce se întâmplă şi ce nu se întâmplă în aceste experienţe

Este evident că, adesea, atunci când un om pretinde că a avut o experienţă – fie sub influenţa drogurilor, fie într-un alt mod, cu siguranţă că i s-a întâmplat ceva. Atunci când experimentează de exemplu „roşul" unui trandafir roşu, el a atins cu adevărat ceva. Dar ce?

De obicei se prezintă doar două opţiuni viabile în legătură cu ce se întâmplă persoanelor într-o experienţă religioasă orientală, existenţialistă sau într-una provocată de droguri. Se spune fie că au atins „nimicul" în experienţa lor, fie că au întâlnit „realitatea lui dumnezeu". Ultima opţiune este adevărată îndeosebi atunci când este analizată o experienţă religioasă orientală. Guru spune: „Am întâlnit ceva.” De obicei oamenii descriu lucrul acesta ca fiind un nonsens sau spun că „L-au întâlnit pe Dumnezeu.”

Neajunsul inerent în cazul tuturor acestor experienţe existenţiale este că miezul unei astfel de experienţe nu este deschis comunicării. Doar un necunoscător ar cere: „Te rog să îmi descrii experienţa ta în categorii normale.”

Dar eu cred că există şi o a treia opţiune viabilă atunci când ne punem întrebarea ce au atins aceşti oameni. Este o explicaţie alternativă pe care creştinii o pot da, deoarece noi îi vedem pe aceşti oameni aşa cum sunt cu adevărat în universul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a creat o lume exterioară reală. Ea nu este o extindere a esenţei Lui. Lumea aceasta reală, exterioară, există. Dumnezeu a creat, de asemenea, omul ca pe o fiinţă reală, personală şi el posedă o „umanitate” de care nu poate scăpa niciodată. Pe baza propriilor păreri despre lume, aceşti căutători de experienţe nu sunt adesea convinşi că lumea exterioară există sau că omul ca atare există. Dar am ajuns la concluzia că în ciuda îndoielilor intelectuale pe care le au, mulţi dintre ei au avut o experienţă adevărată privind realitatea lumii exterioare care există şi/sau a „umanităţii” care există. Şi acest lucru este posibil tocmai pentru că aşa a creat Dumnezeu omul, după chipul Lui, capabil să experimenteze lumea reală şi „umanitatea” omului. Astfel, ei au ajuns la ceva care există, şi acest ceva nu este nici nimicul, nici Dumnezeu. Am putea rezuma această a treia alternativă spunând că atunci când ei experimentează „roşul” unui trandafir roşu, ei experimentează lumea exterioară, asemenea fermierului care îşi ară pământul. Amândoi ating lumea care există.

Tot aşa, îndrăgostiţii de pe malul stâng al Senei din Paris experimentează „umanitatea” omului atunci când se îndrăgostesc; cu toate acestea ei plâng crezând că dragostea nu există. Dacă aş întâlni un astfel de om, i-aş pune cu blândeţe mâna pe umăr şi i-aş spune: „Dacă nu Îl primeşti pe Cristos ca Mântuitor al tău, tu eşti despărţit de Dumnezeu, dar în momentul acesta tu înţelegi totuşi ceva real în legătură cu universul. Deşi sistemul tău poate să spună că dragostea nu există, propria ta experienţă arată că ea există.” Ei nu L-au atins pe Dumnezeul personal care există, ci pentru o clipă trecătoare au atins existenţa personalităţii adevărate în dragostea lor. Aceasta este într-adevăr o realitate obiectivă, deoarece Dumnezeu le-a creat personalităţile în felul acesta. Este adevărat că în aceste experienţe omul a atins ceva existent, nu nimicul; el a atins realitatea obiectivă a lumii exterioare şi „umanitatea" omului creat de Dumnezeu, nu pe Dumnezeu Însuşi.

Unii se întreabă de ce creştinii nu trebuie să folosească droguri, de vreme ce se spune că drogurile intensifică percepţia. Dar preţul plătit pentru această percepţie amplificată este mult prea mare. Cu câtva timp în urmă, The Listener a publicat un poem anonim bazat pe Psalmul 23. Acesta începea astfel:

 

Domnul Heroină este păstorul meu, întotdeauna voi duce lipsă,

Mă face să mă culc în şanţuri.

Mă conduce la ape tulburi.

Îmi distruge sufletul.

 

Cu excepţia folosirii lor în scopuri medicale şi, de aceea sub atentă supraveghere, drogurile sunt devastatoare. Jocul cu drogurile este nechibzuit şi greşit.

 

 

Capitolul trei

 

 

Al doilea pas: arta

 

Dacă este adevărat că filozofia, primul pas de pe linia disperării, i-a atins doar pe unii oameni, arta, al doilea pas, a influenţat mult mai mulţi oameni.

Ca şi în filozofie, există şi în artă o poartă de pătrundere pe această linie, iar ea este deschisă de impresionişti. La început, ei nu au considerat că se revoltă împotriva conceptelor clasice. Ei erau interesaţi de studiul luminii, asemeni precursorului lor englez, Turner. Dar mai apoi, activitatea lor va cunoaşte o schimbare şi va exprima o nouă mentalitate.

Van Gogh şi Gauguin

Se disting aici trei personalităţi proeminente. Ele sunt: Van Gogh (un olandez), Gauguin şi Cezanne (francezi). Toţi trei au fost genii, oameni cât se poate de reali şi fiecare dintre ei a produs tablouri care pun în valoare geniul lor artistic. Totuşi, atunci când ne bucurăm de aceste tablouri ca artă, apreciind compoziţia lor, modul în care folosesc culoarea şi toate celelalte lucruri vrednice de admirat, trebuie să evaluăm şi poziţia lor în cel de-al doilea pas de pe „linia disperării”. Ei sunt cei trei stâlpi ai artei moderne. De fiecare dată, ei s-au străduit să găsească ceva universal în arta lor, la fel ca Leonardo da Vinci¹ cu multe secole înainte. Ceea ce a încercat să facă filozoful în perspectiva întregului univers, au încercat să facă şi ei la o scară mai redusă, ce se limitează la pânzele lor. După ce au trecut pragul liniei disperării, au iniţiat o căutare disperată cu scopul de a găsi o universalie care să le redea realitatea, ceva care să depăşească simplele particularii. Ei au căutat să exprime o formă şi o libertate care să fie validă în domeniul disciplinei lor, arta plastică

Van Gogh (1853-1890) poate fi considerat primul. Adesea se spune că s-a sinucis din cauză că suferea de o boală mintală sau pentru că Gauguin i-ar fi luat o femeie de care ar fi fost interesat şi el. Este posibil ca aceşti factori să-şi fi adus contribuţia lor, dar suicidul a fost cauzat de o problemă mult mai profundă. Se poate să fi existat şi probleme de natură psihologică, dar explozia finală a fost rezultatul deziluziei într-o chestiune mult mai importantă. Van Gogh îşi pusese în gând să creeze o nouă religie, în care oamenii sensibili, artiştii, să fie deschizătorii de drum. În acest scop, visa să formeze o comunitate artistică la Arles, unde locuia. Gauguin i s-a alăturat acolo, dar după câteva luni între ei au apărut disensiuni violente. Speranţa lui Van Gogh de a fonda o nouă religie se spulberase şi curând după aceea s-a sinucis. Moartea speranţei în om 1-a atins şi pe Van Gogh. Artistul a murit în disperare.

Gauguin (1846-1903) avea aceleaşi preocupări. Şi el era în căutarea a ceva universal. A plecat în Tahiti şi acolo, urmând conceptele lui Jean-Jaques Rousseau (1712-1778), a promovat ideea sălbaticului nobil. Sălbaticul trebuia să reprezinte întoarcerea la omul primitiv, copilul rasei, iar aici, întorcându-se în timp, Gauguin spera să găsească acel element universal. Astfel artistul a început să picteze frumuseţea femeilor pe care le găsise acolo. Pentru o vreme a crezut că a reuşit să se detaşeze de pierderea inocenţei ce caracteriza lumea civilizată şi că aceasta era destul. Dar ultima lui pânză importantă exprimă concluzia la care a ajuns în cele din urmă.

Această pictură este intitulată Ce? De unde? Încotro?² şi este acum expusă în Muzeul de Artă din Boston. Titlul este pictat pe un colţ galben în stânga sus, artistul asigurându-se astfel că oricine priveşte pictura îi va înţelege semnificaţia. Altundeva,³ discutând despre pictură, el spune că ea trebuie privită invers decât de obicei – şi anume de la dreapta la stânga. Astfel, în dreapta, unde privim mai întâi, vedem acelaşi gen de frumuseţe ca în celelalte picturi ale lui. Există acelaşi simbolism exotic, aceeaşi atracţie faţă de senzorial ca în conceptul sălbaticului nobil. Dar când ochii noştri alunecă spre stânga, vedem un sfârşit foarte diferit al acestei poveşti. Gauguin a început pictura în 1897 şi a terminat-o în 1898. Iată ce a spus el despre ea : „Am terminat o lucrare filozofică pe această temă, comparabilă evangheliei. O siluetă îşi ridică mâinile în aer şi, uimită, priveşte aceste două personaje care îndrăznesc să se gândească la destinaţia lor.” Puţin mai departe, el continuă:

„Încotro? Imediat după moartea unei femei bătrâne, o pasăre ciudată şi stupidă concluzionează: Ce? Problema eternă care ne pedepseşte mândria. O, Tristeţe, tu eşti stăpâna mea. Soartă, cât eşti de crudă şi, întotdeauna învins, mă revolt.”⁴ Când priveşti partea stângă a picturii vezi trei siluete. Prima este a unei femei tinere din Tahiti în toată frumuseţea ei. Lângă ea este o femeie bătrână, săracă, pe moarte, vegheată doar de o pasăre monstruoasă, care nu seamănă cu nimic din natură. Când Gauguin a terminat această pictură, a încercat şi el, fără succes, să se sinucidă.

Artiştii discutaţi mai sus au încercat amândoi să găsească o universalie de natură umanistă. Dar au eşuat lamentabil şi au rămas sub linia disperării.

 

Cezanne şi Picasso

Cezanne (1839-1906) a căutat să descopere universalia în forma geometrică fundamentală, multe din peisajele lui semănând cu o membrană întinsă, mulată peste formele geometrice. Mai târziu a pictat oamenii ca pe nişte forme geometrice – de exemplu, în Femei la scăldat, expus acum la Galeria Naţională din Londra. Din câte se ştie, niciodată nu a fost atins de tragedie şi în măsura în care am putut descoperi eu, a murit fără să ajungă vreodată la concluzia disperării.

Dar cineva a continuat căutarea de unde a lăsat el lucrurile. Acesta a fost Picasso (1881-1973). Trebuie să subliniem, la fel cum am făcut şi în cazul celor dinaintea lui, că Picasso a fost un geniu de prim rang, copleşitor de productiv; ca om a fost uimitor, şi toţi vom găsi lucrările lui ceva care să ne impresioneze, şi probabil că într-un mod foarte profund.

Picasso a cunoscut opera lui Cezanne în marile expoziţii ale lucrărilor lui din Paris, în 1905 şi 1907, şi a purtat discuţii referitoare la ce se întâmpla la Paris în casa Gertrudei Stein, locul de întâlnire al mai multor pictori.

Picasso a pictat sălbaticul nobil al lui Gauguin cu forma geometrică a lui Cezanne, adăugând de asemenea ceva din măştile africane care tocmai deveniseră cunoscute la Paris şi dezvoltând între 1906 şi 1911 ceea ce avea să poarte numele de cubism. Celebra lucrare Domnişoarele de la Avignon (expusă acum la Muzeul de Arta Modernă din New York) exemplifică această dezvoltare. Femeile din stânga seamănă foarte mult cu cele pictate într-o perioadă anterioară, dar arată deja influenţa lui Cezanne, prin forma lor exagerată. În colecţia particulară a lui Picasso, care va fi dezmembrată după moartea lui, exista o copie de mici dimensiuni după Femei la scăldat a lui Cezanne, făcută chiar înainte ca Picasso să picteze Domnişoarele de la Avignon. Când priveşti femeile din dreapta, descoperi că în loc ca acestea să fie femei, au devenit fiinţe şi simboluri demonice, ca în măştile africane. Umanitatea lor s-a pierdut.

După aceea, Picasso a împins lucrurile şi mai departe. Spre deosebire de Renoir, să spunem, care a pictat-o pe soţia lui în aşa fel încât putea fi recunoscută (adică subiectul era particular), Picasso căuta universalul. Abstractizând tot mai mult, nu mai putem spune dacă femeile lui sunt brunete sau blonde. Această mişcare merge spre universal, tot mai departe de particular. Dacă mergi însă destul de departe, femeile abstractizate pot deveni „toate femeile” sau chiar totul. Dificultatea constă în faptul că atunci când ajunge aici, privitorul nu mai are nici cea mai mică idee la ce anume se uită. Reuşeşti să îţi creezi propria ta lume pe pânzele tale şi în sensul acesta devii dumnezeu. Dar în acelaşi timp pierzi contactul cu cel care îţi priveşte tabloul. Ajungem în situaţia în care nu mai putem comunica. Ratarea comunicării de către omul modern şi înstrăinarea lui nu a trebuit să aştepte până în era computerelor şi a ciberneticii. Picasso, omul modern, a exprimat lucrul acesta mult mai devreme în arta lui.

Dar Picasso „şi-a rezolvat” problema printr-un salt romantic. Într-o zi s-a îndrăgostit, şi pentru că a simţit puterea dragostei, a scris pe pânzele lui „J'aime Eva”(O iubesc pe Eva).⁵ Tabloul ar putea reprezenta orice, un scaun sau ceva abstract; dar dintr-o dată, prin cuvintele mâzgălite pe tablou, el intră din nou în contact cu privitorul. Comunicarea însă nu se raportează logic la subiectul pânzelor sale. Picasso a eşuat; abstractizarea lui, dusă până la concluzia ei logică, 1-a lăsat fără comunicare. A rămas doar cu ceea ce, în concepţia lui despre lume, este un salt.

E interesant că pe cele două femei cu care s-a căsătorit, Olga şi Jacqueline, le-a pictat uneori într-un stil mai apropiat de perioadele lui roz şi albastră, când – tânăr fiind – îşi dovedea priceperea deosebită în folosirea stilului clasic. Dar în opera lui ulterioară, a fost omul modern, cu ruptura pe care o generează această stare.

Acesta este omul modern. Acesta este conceptul de adevăr de care suntem înconjuraţi. Acesta este spiritul veacului căruia trebuie să îi spunem „Nu”, indiferent de înfăţişarea pe care o adoptă, fie ea chiar şi teologică. Iată ce a produs schisma dintre generaţia trecută şi propria noastră generaţie, o ruptură de mai bine de 400 de ani, o ruptură mai mare decât cea dintre Renaştere şi generaţia care ne-a precedat. Tragedia nu este doar că aceşti oameni talentaţi au ajuns la disperare, ci şi că atât de mulţi din cei care îi privesc şi îi admiră nu reuşesc să înţeleagă ce se petrece de fapt. Ei sunt influenţaţi de aceste concepte, dar fără a analiza vreodată adevăratul lor sens.

Mondrian

Mondrian (1872-1944) a preluat poziţia lui Picasso în artă şi i-a dus stilul la o concluzie extremă. Orizontalele şi verticalele lui sunt magnifice. Ele au fost folosite ca un model practic în arhitectură. Totuşi, pentru el acestea erau mai mult decât nişte simple orizontale şi verticale, căci era şi el în căutarea unei universalii.

Într-o zi am vizitat Muzeul din Zürich care găzduieşte o vastă colecţie de picturi moderne. Am intrat într-una dintre încăperi şi m-am îngrozit. Am văzut un Mondrain înrămat. Mondrian nu îşi înrăma tablourile. De aceea m-am dus la birou şi l-am întrebat pe responsabilul de acolo dacă tabloul lui Mondrian avea ramă atunci când l-au primit. El a răspuns: „Nu, noi l-am înrămat.” Aşa că i-am zis: „Nu înţelegeţi? Dacă Mondrian ar intra acum aici, ar sfărâma pur şi simplu tabloul de perete.” Din câte am putut să-mi dau seama, acesta era un lucru nou pentru el. Omul din faţa mea nu părea să înţeleagă tabloul din muzeul lui, căci conceptul general al lui Mondrian era construirea unui element universal.

Mondrian îşi picta tablourile şi le agăţa perete. Ele nu aveau ramă ca să nu arate ca nişte găuri în perete. Deoarece tablourile intrau în contradicţie cu camera, a trebuit să amenajeze pentru ele o cameră nouă. Astfel că mobila lui Mondrian a fost făcută la comandă, în special , de către Rietveld, un membru al grupului De Stijl, şi de către Van der Leck. Între iulie şi septembrie 1951, la Muzeul Stedelijk din Amsterdam a fost organizată o expoziţie intitulată „De Stijl”, unde putea fi văzută această mobilă. Privind-o erai obligat să admiri echilibrul dintre încăpere şi mobilă, după cum exista un echilibru atât de armonios şi în tablourile lui luate individual. Dar dacă cineva ar fi intrat în acea cameră, nu şi-ar fi găsit locul în ea. Camera era destinată unui echilibru abstract, nu omului. Aceasta este concluzia la care ajuns omul modern aflat sub linia disperării. El a încercat să construiască un sistem pornind de la sine însuşi, dar acest sistem a ajuns în punctul în care nu mai există loc pentru om în univers.

Se pare că Mondrian însuşi a înţeles că ceea ce a încercat el să facă a sfârşit într-o fundătură. De aceea, pictura lui s-a schimbat foarte mult, după cum se vede în tabloul Broadway Boogie Woogie, care este acum expus în Galeria Metropolitană de Artă din New York.

Dada, Marcel Duchamp, Happenings şi Environnient

Iată o poezie care a apărut pe prima pagină din ultimul număr al revistei intitulate De Stijl,⁶ publicată de şcoala de pictură De Stijl, cu care avea legături şi Mondrian. Această poezie a fost scrisă de Hans Arp (1887-1966), unul din membrii fondatori ai grupului dada. Redau aici o traducere din limba germană:

 

 

cu capul în jos

cu picioarele în sus

el se rostogoleşte în abisul

din care a venit.

 

nu mai are onoare în trupul lui

nu mai ia nici o îmbucătură dintr-o masă frugală

nu mai răspunde la nici un salut

şi nu se mai mândreşte când este adorat

 

cu capul în jos

cu picioarele în sus

el se rostogoleşte în abisul

din care a venit.

 

asemenea unui vas acoperit cu păr

asemenea unui scaun pentru sugari cu patru picioare

asemenea unei cutii de rezonanţă surde

pe jumătate plină, pe jumătate goală

 

 

cu capul în jos

cu picioarele în sus

el se rostogoleşte în abisul

din care a venit.

 

 

Pe baza metodologiei omului modern, exprimată în filozofie, artă, literatură sau teologie, nu poate exista alt sfârşit decât acesta: omul într-o rostogolire în jos, la nesfârşit.

Dada este un concept al întâmplării. Cuvântul în sine a fost ales la întâmplare. într-o zi, la Café Voltaire din Zürich, un grup de oameni au răsfoit un dicţionar francez. Au pus degetul la întâmplare pe pagină şi au citit cuvântul dada. Acest cuvânt înseamnă „leagăn din lemn sub forma unui căluţ”. Şi astfel, ei au ales numele şcolii lor artistice printr-o întâmplare oarbă.

La fel îşi scriau ei şi poeziile. Tăiau cuvinte din ziare, le puneau într-o pălărie şi le scoteau la întâmplare. Dar aceşti oameni erau cât se poate de serioşi; ei nu se jucau.

Tot aşa a fost şi Marcel Duchamp (1887-1968), pe care ar trebui să-1 cunoască toţi creştinii. El poate fi numit marele preot al distrugerii. Este cel mai bine cunoscut pentru tabloul lui Nud coborând pe scară, care se află acum la Muzeul de Artă din Philadelphia. Duchamp era strălucitor şi distructiv – intenţia lui era să distrugă. Căuta să distrugă omul din interior. Cea mai mare colecţie din lume a lucrărilor lui se află la Muzeul de Artă din Philadelphia. La Muzeul de Artă Modernă din New York există un tablou, Le passage de la vierge a la mariee (cuvintele apar scrise pe pânză şi înseamnă: „Trecerea fecioarei la statutul de femeie măritată”). Orice bărbat sau femeie care merge să privească tabloul încearcă, în mod firesc, să găsească în el ceva care să aibă legătură cu titlul. Dar oricât ai privi, nu vei găsi imaginea unei fecioare, nici a unei fecioare care devine femeie măritată. Astfel îl face artistul pe privitor să se murdărească.

Ultima lui lucrare, despre existenţa căreia nu ştia nimeni, a ieşit la lumină abia la moartea lui. Ea se află acum în colecţia Duchamp din Muzeul de Artă din Philadelphia. Pentru a o vedea, trebuie să priveşti printr-o gaură de cheie într-o uşă spaniolă. Lucrarea este pornografică şi total absurdă. De ce a fost expusă în cumpătatul Muzeu de Artă din Philadelphia de către cumpătaţii săi directori? Deoarece este „Artă”, şi în felul acesta mesajul ei este transmis mai departe populaţiei!

În anii 1950, Duchamp iniţiază happening-ul, apoi environment-ul. Curentul happening a apărut la New York. Am putea spune că, deşi în anul 1913, când s-a ţinut Armory Show la New York, America era în urmă în arta modernă şi în multe alte domenii aflate sub linia disperării, astăzi ea conduce lumea.

Un happening ne plasează, cum s-ar zice, în interiorul imaginii. Privim oamenii acţionând şi, ca observatori, suntem obligaţi să participăm şi noi. Există aici întotdeauna un element de nonsens şi acţiunea este murdară. Observatorul este implicat întotdeauna şi apoi e distrus în mod deliberat.

Ce spun promotorii acestui curent? Totul este întâmplare, întâmplarea, neantul nu sunt închise într-o imagine înrămată, ci ele reprezintă întreaga structură a vieţii. Eşti în neant, în întâmplare. Tu eşti cel distrus.

Un bun exemplu de environment îl reprezintă sălile în care s-a desfăşurat spectacolul de artă „Art Zero, Art Nul”, în cadrul Muzeului Stedelijk din Amsterdam, în vara anului 1965. Acesta a fost cel mai important spectacol ţinut pe continent la vremea aceea. Intrai în sălile galeriei şi priveai obiectele. Dar exista ceva mai mult decât simpla contemplare a obiectelor individuale; atmosfera generală ce se degaja era aproape subliminală. Aproape fără voia ta erai pătruns de atmosfera acelei încăperi. Am urmărit cuplurile de tineri ce se perindau prin sălile de la Amsterdam. Ştiam că majoritatea dintre ei nu înţeleg ce văd. Dar eram sigur că la ieşirea din muzeu vor fi contaminaţi de starea de spirit degajată, iar argumentele în favoarea moralităţii vor fi serios slăbite. Ei erau atinşi la un nivel mai profund decât mintea lor, şi cu toate că probabil fata nu va fi reuşit să analizeze cele văzute în muzeu, cu siguranţă că după ce va fi ieşit de acolo va fi fost mai dispusă sa spună „da”.

În acest context, este important să remarcăm că liderii mişcării anarhiste Provost din Amsterdam, mişcare foarte mediatizată pe plan internaţional în anii 1966-1967 şi care se bucură de o mare influenţă în Olanda şi în anii 1980, au declarat că mişcarea lor era consecinţa logică a programului expoziţional de la Muzeul Stedelijk din Amsterdam de-a lungul celor 15 ani anteriori. De asemenea, este interesant să mai observăm că membrii mişcării Provot îşi intitulau demonstraţiile publice „Happenings”.

Aceste tablouri, aceste poezii şi aceste demonstraţii despre care tocmai am discutat sunt expresia unor oameni care luptă cu un sentiment terifiant al pierderii. Îndrăznim să râdem de astfel de lucruri? Îndrăznim să ne considerăm superiori când vedem în artă stările lor torturate? Creştinii ar trebui să înceteze să mai râdă şi să-i ia pe aceşti oameni în serios. Atunci vom avea din nou dreptul de a ne adresa generaţiei noastre. Aceşti oameni mor, deşi trăiesc; dar unde este compasiunea noastră faţă de ei? Nu există nimic mai respingător decât un creştinism ortodox lipsit de înţelegere sau de compasiune.

 

 

Capitolul patru

 

Al treilea şi al patrulea pas: muzica şi cultura generală

 

 

Ca şi în filozofie şi în artă, există şi în muzică o poartă de pătrundere pe linia disperării, şi ea se numeşte Debussy (1862-1918). În muzică, înaintarea pe această linie nu este la fel de uşor de urmărit ca în arta vizuală; şi totuşi, există anumite paralele. Dificultatea provine din aceea că muzica este inevitabil mult mai subiectivă. Totuşi, orientarea generală de la Debussy şi până în prezent este destul de uşor de văzut.

Un studiu exhaustiv, la care nu ne putem angaja aici, ar implica o analiză a muzicii clasice, dar şi a jazz-ului. O astfel de analiză ar presupune să discutăm schimbarea formei şi a conţinutului în anii '20 şi '30, când jazz-ul a fost introdus în cultura omului alb, şi felul în care jazz-ul anilor '40 a însemnat pătrunderea sub linia disperării a unei părţi a jazz-ului modern.¹

Dar atenţia noastră se va îndrepta aici mai mult spre tradiţia clasică. Câteva exemple sunt suficiente pentru a ilustra întregul. Am putea discuta cu multe detalii pe această temă, dar direcţia generală a mişcării este limpede. Într-un capitol ulterior mă voi ocupa de muzica lui John Cage. Aici vreau să aruncăm o privire scurtă asupra a ceea ce se numeşte musique concrete.

 

Musique concrete

Acest gen de muzică a fost cultivat de Pierre Schaeffer (1910- ) la Paris. Musique concret