Creştinismul istoric şi dilema omului

Creştinismul istoric susţine că dilema omului are o cauză morală.

Nefiind determinat de cauze exterioare, Dumnezeu 1-a creat pe om asemenea Lui, o persoană nedeterminată. Aceasta este o idee dificilă pentru oricine gândeşte în termenii secolului al XX-lea, deoarece aproape toată gândirea secolului al XX-lea îl vede pe om ca fiind determinat. El este determinat fie de factori chimici, aşa cum a susţinut Marchizul de Sade şi cum încearcă să dovedească şi Francis Crick, fie de factori psihologici, cum au sugerat Freud şi alţii, fie de factori sociologici, aşa cum susţine B. F. Skinner. În aceste cazuri, sau în orice combinaţie dintre ele, se consideră că omul este programat. Dacă aşa stau lucrurile, atunci omul nu este acea fiinţă extraordinară despre care ne vorbeşte Biblia, creată după chipul lui Dumnezeu, ca o personalitate care poate face o primă alegere liberă. Fiindcă Dumnezeu a creat un univers real în afara Lui însuşi (nu ca o prelungire a esenţei Lui) există o istorie reală. Prin urmare, omul creat după chipul lui Dumnezeu are semnificaţie într-o istorie cu semnificaţie, care poate alege să asculte poruncile lui Dumnezeu şi să-L iubească sau să se revolte împotriva Lui.

Acesta este miracolul omului şi miracolul istoriei. Este opusul afirmaţiei budismului Zen care spune: „Mintea omului este ca vântul care trece printr-un pin într-un desen chinezesc în cerneală.” În această afirmaţie, omul este ucis de două ori. El este doar vântul ce trece printr-un pin, şi chiar şi acesta numai într-un desen. Creştinismul ne învaţă tocmai contrariul celor afirmate de gânditorul oriental. Omul poate înţelege şi poate răspunde Celui care, după ce 1-a creat şi a comunicat cu el, i-a cerut să-i arate că-L iubeşte ascultând de porunca simplă: „Nu fă asta.” Testul ar fi putut lua o altă formă. Aici nu este implicat un act de magie primitivă. Avem un Dumnezeu personal şi infinit care îi cere omului personal să acţioneze prin alegere proprie. Şi porunca aceasta este motivată: „...căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”³, ceea ce nu ar fi avut nici un sens, dacă omul ar fi fost o maşină. El poate acţiona pe baza alegerii lui deoarece a fost creat ca să fie diferit de animal, de plantă şi de maşină.

A pretinde că omul a fost creat în aşa fel încât să nu se poată revolta înseamnă a pretinde ca actul creator al lui Dumnezeu să se fi oprit după crearea plantelor şi a animalelor. Înseamnă a pretinde ca omul să se coboare la nivelul unei maşini programate. Înseamnă a anula tot ce înseamnă omul în esenţa lui.

Dacă am considera sistemul creştin un sistem total, ar trebui să începem cu Dumnezeul infinit şi personal triunic care există, care comunică şi iubeşte încă dinainte să fi existat orice altceva. Dacă ar fi să ne punem problema refacerii părtăşiei unui om păcătos cu Dumnezeu, ar trebui să începem cu Cristos, cu persoana şi lucrarea Lui. Dar dacă am analiza diferenţele dintre creştinism şi răspunsurile filozofiei raţionaliste, ar trebui să începem prin înţelegerea faptului că omul şi istoria sunt acum într-o stare nenaturală. Acest lucru nu înseamnă că filozofia şi creştinismul se ocupă de chestiuni complet diferite, ci mai degrabă că creştinismul istoric şi filozofia raţionalistă diferă în ceea ce priveşte răspunsurile lor – inclusiv în chestiunea importantă dacă omul şi istoria sunt acum într-o stare normală sau nu. Sunt diferite şi pentru că gândirea raţionalistă porneşte doar de la cunoaşterea pe care omul finit o poate spicui singur.⁴

Creştinismul afirmă că acum omul este într-o stare nenaturală – că el este despărţit de Creatorul lui, care este singurul lui punct de referinţă suficient – dar nu printr-o limitare metafizică, ci printr-o vină morală reală. Ca urmare, el este despărţit acum şi de semenii lui, şi de sine însuşi. De aceea, când el este implicat în acte de cruzime, el nu este consecvent cu ceea ce a fost conceput la creaţie să fie. Cruzimea este un simptom al anormalităţii şi un rezultat al unei Căderi morale, istorice, spaţio-temporale.

Care sunt implicaţiile căderii istorice spaţio-temporale? Înseamnă că a existat o perioadă care a precedat Căderea omului, că l-am fi putut vedea pe Adam înainte de Cădere şi că în momentul în care s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, alegând liber să nu asculte, s-a auzit o bătaie ticăită de ceasornic. Dacă eliminăm primele trei capitole din Geneza, nu vom mai putea menţine o poziţie cu adevărat creştină şi nici să oferim răspunsuri creştine.

 

 

Capitolul patru

 

 

Răspunsul lui Dumnezeu la dilema omului

 

Având răspunsul creştin, este posibil acum să înţelegem că există absoluturi morale reale. Dincolo de Dumnezeu nu există lege, fiindcă nu putem trece dincolo de El. Absoluturile morale se bazează pe caracterul lui Dumnezeu. Creaţia, aşa cum a făcut-o El iniţial, s-a conformat caracterului Său. Poruncile morale pe care le-a dat oamenilor sunt o expresie a caracterului divin. Oamenii creaţi după chipul Lui trebuie să trăiască, prin libera lor alegere, pe baza a ceea ce este Dumnezeu, iar standardele moralităţii sunt determinate prin conformarea la caracterul Lui, în timp ce lucrurile care nu se conformează acestuia sunt imorale.

Dumnezeu cunoaşte lucrurile care încă nu sunt actualizate. De exemplu, El a ştiut totul despre Eva înainte ca s-o fi actualizat prin creaţie. Acelaşi lucru este adevărat şi în domeniul moralei. Când omul păcătuieşte, el manifestă ceva ce este contrar legii morale a universului, şi prin urmare este vinovat moral şi legal. Deoarece omul este vinovat înaintea Dătătorului Legii universului, făcând ce e contrar caracterului Său, păcatul lui are semnificaţie şi el însuşi capătă o semnificaţie sub aspect moral într-o istorie cu semnificaţie. Vina morală a omului este una reală. Această concepţie este radical diferită de cea a gândirii moderne, care afirmă că acţiunile săvârşite nu trebuie să ducă la vinovăţie – perspectivă în care faptele devin lipsite de semnificaţie. Nici chiar cele mai josnice acţiuni ale păcatului nu au o semnificaţie morală finală. în ultimă instanţă, acţiunile „bune” şi cele „rele” sunt deopotrivă lipsite de vreo valoare. Un factor important în concepţia omului modern este tocmai această nulitate a omului, omul este un zero.

Răspunsul creştin începe cu afirmaţia că omul este o creatură morală făcută după chipul Creatorului; că există în univers o lege pe care, dacă omul o încalcă, devine culpabil. În această lumină, omul are semnificaţie morală atât în ce-L priveşte pe Dumnezeu, cât şi în ce-i priveşte pe semenii lui. Răspunsul modern necreştin neagă legitimitatea absoluturilor şi refuză să facă vreun comentariu moral final în legătură cu acţiunile oamenilor, aducând astfel actele de cruzime şi pe cele lipsite de cruzime la acelaşi nivel valoric. Prin acest răspuns, nu numai conceptul de păcat este redus la ceva mai puţin decât afirmă Biblia despre el, ci omul însuşi este devalorizat în raport cu conceptul biblic de om vinovat.

Dacă acceptăm explicaţia modernă, nu mai există răspuns la dilema omului – omul este cum a fost la început şi cum va fi întotdeauna. Dar conform explicaţiei morale privind poziţia omului în univers şi dilema lui în urma Căderii (în contrast cu explicaţia metafizică), există totuşi o soluţie.

Dacă există vină morală reală înaintea unui Dumnezeu personal (mai degrabă decât o condiţie metafizică intrinsecă existentă dintotdeauna), atunci ar putea exista o soluţie din partea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îi spune omului că există o soluţie. Soluţia aceasta se bazează pe afirmaţia lui Dumnezeu că El este sfânt şi că e dragoste, şi că în dragostea Lui a iubit lumea şi L-a trimis pe Fiul Lui. Isus a murit în istoria reală, pe crucea de la Calvar, în spaţiu şi timp. Şi nu ar trebui să vorbim niciodată despre moartea lui Isus fără să o legăm de persoana Lui. El este a Doua Persoană eternă a Trinităţii. Fiindcă a murit, aducând în Trinitate ruptură cauzată de revolta omului, vina morală reală este întâmpinată de valoarea infinită a morţii lui Isus, în expiere, ispăşire şi substituţie. Iată de ce Isus spune: „S-a sfârşit”.

De obicei avem tendinţa de a trece prea repede peste Romani 3:26, aşa cum apare acest verset în structura primelor trei capitole din Epistola către Romani. Aceste capitole ne spun în primul rând de ce este omul pierdut, apoi dau soluţia în moartea ispăşitoare a lui Isus Cristos. Aici Pavel poate să spună: „în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi (forţa construcţiei greceşti) să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”. Pe de o parte, dată fiind valoarea infinită a morţii lui Cristos, Dumnezeu nu trebuie să abandoneze caracterul Său absolut sfânt; pe de altă parte, nu trebuie să violeze semnificaţia omului pentru a putea ierta vina şi a reface relaţia întreruptă a omului cu Sine. Aceasta vine în opoziţie totală cu negarea antitezei şi a semnificaţiei prin saltul omului modern în întuneric, care afirmă că trebuie să credem cumva, fără nici un fel de raţiune, că Dumnezeu este dragoste. Absolutul moral rămâne şi soluţia la dilema omului există.

Alternativa de tipul ori–ori nu îşi are locul în „Ciuma"

Din răspunsul biblic decurg patru fapte importante:

În primul rând, Dumnezeul care există este un Dumnezeu bun.

În al doilea rând, există speranţa unei soluţii la dilema omului.

În al treilea rând, există o bază suficientă pentru morală. Nimeni n-a descoperit până acum o modalitate de a avea o „morală” bună fără a avea şi absoluturi morale, fără absoluturi morale, rămânem cu hedonismul (fă ce-ţi place) sau cu o formă a teoriei contractului social (este corect ce-i bine pentru societate în general). Dar nici una din aceste variante nu corespunde impulsurilor morale pe care le are omul. Staţi de vorbă cu oamenii suficient de îndelung şi de profund şi veţi vedea că aceştia consideră că unele lucruri sunt cu adevărat bune, iar altele cu adevărat rele. Fară absoluturi, morala ca morală încetează să existe, şi pornind de la sine, umanistul nu poate să găsească absoluturile de care are nevoie. Dar fiindcă Dumnezeul Bibliei există, există şi moralitate reală. În interiorul acestui cadru, eu pot să spun că ceva este bine şi altceva este rău, fără să afirm un nonsens.

În al patrulea rând, există un motiv întemeiat pentru a lupta împotriva răului. Creştinul nu se confruntă niciodată cu dilema pe care o postulează Ciuma lui Camus. Pur şi simplu, nu este adevărat că el trebuie fie să treacă de partea doctorului împotriva lui Dumnezeu, luptând cu ciuma; fie să se alăture preotului de partea lui Dumnezeu, devenind mai puţin uman prin faptul că nu luptă împotriva ciumei.¹ Dacă ar trebui să facem în viaţă această alegere ori-ori, ar fi într-adevăr îngrozitor.² Dar creştinul nu este limitat la această alegere. Când Isus a stat lângă mormântul lui Lazăr, nu numai că a plâns, dar S-a şi mâniat. Exegeza textului grecesc din Ioan 11:33 şi 38 este clară.³ La mormântul lui Lazăr, Isus S-a mâniat din cauza morţii şi a stării denaturate a lumii – adică a distrugerii şi durerii provocate de păcat. În cuvintele lui Camus, Cristos a urât ciuma. El a pretins că este Dumnezeu şi a putut să urască ciuma fără a Se urî în acelaşi timp şi pe Sine ca Dumnezeu.

Creştinul poate lupta cu compasiune împotriva răului, ştiind că atunci când urăşte acele lucruri, şi Dumnezeu le urăşte. Dumnezeu le urăşte cu preţul foarte mare al morţii lui Cristos.

Dar dacă trăiesc într-o lume fără absoluturi şi doresc să lupt împotriva injustiţiei sociale pe baza stării de spirit caracteristică momentului, cum pot stabili ce este justiţia socială? Ce criteriu am pentru a distinge între bine şi rău, ca să ştiu împotriva a ce trebuie să lupt? Nu ar fi oare posibil să accept răul şi să calc în picioare binele? Cuvântul dragoste nu-mi poate spune cum să fac această distincţie, căci în context umanist dragostea nu poate avea un sens definit. Dar o dată ce înţeleg că Cristos, care a venit să moară pentru a pune capăt „ciumei”, a plâns şi S-a mâniat din cauza efectelor ei, am un motiv pentru a lupta, şi acesta nu se bazează pe dispoziţia mea de moment sau pe consensul schimbător existent între oameni.

Dar creştinul are nevoie aici de o provocare. Faptul că numai el are un standard suficient pentru a lupta împotriva răului nu înseamnă că el o va şi face. Creştinul este adevăratul radical în generaţia noastră, căci el se împotriveşte concepţiei moderne monolitice conform căreia adevărul este relativ. Dar prea adesea, în loc să fie radical, împotrivindu-se nisipurilor mişcătoare ale relativismului, el se mulţumeşte doar să păstreze un status-quo. Dacă este adevărat că răul e rău, că Dumnezeu urăşte răul cu preţul crucii şi că există o lege morală ancorată în ceea ce este Dumnezeu în Sine, atunci creştinii trebuie să fie primii pe câmpul de luptă împotriva răului – inclusiv împotriva inumanităţii omului faţă de om.

 

Capitolul cinci

 

 

Cum ştim că este adevărat?

 

Cei interesaţi de ce cred eu despre „apologetică” pot găsi aprecierile mele în Apendice A, de la sfârşitul acestei cărţi.

Fiecare om se confruntă, la nivelul lui, cu o problemă. Dată fiind existenţa şi forma universului exterior, precum şi „umanitatea” omului, cum se potrivesc toate acestea împreună şi care e sensul lor?

Să ne imaginăm o carte atât de deteriorată, încât au mai rămas doar câţiva centimetri de tipăritură din fiecare pagină. Deşi, evident, ar fi imposibil să reconstituim cartea şi să înţelegem povestirea ei, puţini oameni şi-ar imagina că fragmentele rămase au fost asamblate la întâmplare. Dar dacă am găsi într-un pod părţile lipsă din fiecare pagină şi le-am potrivi la locul lor, am putea citi istorisirea şi ea ar avea sens. Omul în întregul lui s-ar simţi uşurat din cauză că misterul cărţii a fost rezolvat şi s-ar implica în citirea povestirii refăcute, deşi raţiunea lui ar fi fost prima care să-i spună că porţiunile descoperite sunt soluţia corectă la problema cărţii rupte.

Trebuie să observăm două lucruri în legătură cu această ilustraţie. În primul rând, fragmentele rămase din fiecare pagină nu ar putea niciodată să ne spună despre ce este vorba în povestire. Ele ar avea importanţă doar ca test pentru a stabili dacă bucăţile găsite în pod provin într-adevăr din cartea noastră. În al doilea rând, cel care ar descoperi porţiunile lipsă, şi-ar folosi raţiunea pentru a arăta că acestea se potrivesc cărţii deteriorate. Apoi, la nivelul întregii lui personalităţi, el s-ar bucura citind şi înţelegând întreaga povestire, atât din piesele originale, cât şi din porţiunile adăugate. Bucuria cititorului ar fi cu atât mai mare, cu cât cartea integrală i-ar deschide calea de comunicare cu cineva important pentru el.

La fel este şi cu creştinismul: paginile deteriorate rămase în carte corespund universului şi omului care există acum în stare de anormalitate. Părţile descoperite ulterior corespund Scripturii, care este comunicarea propoziţională a lui Dumnezeu adresată omului. Aceasta nu atinge doar adevărurile „religioase”, ci şi cosmosul şi istoria, care sunt deschise verificării. Nici lumea exterioară aflată în această stare nenaturală, nici „umanitatea” distorsionată a omului nu pot oferi un răspuns la problema sensului total al ordinii create; totuşi amândouă sunt importante pentru a şti că Scriptura, comunicarea lui Dumnezeu cu omul, este ceea ce pretinde a fi. Întrebarea este dacă mesajul comunicat de Dumnezeu completează şi explică porţiunile pe care le avem deja, în special dacă explică ceea ce era evident înainte, dar fără să aibă o explicaţie – anume că universul există şi că universul şi „umanitatea” omului nu sunt produsul întâmplător al maşinii de scris, rezultat în urma unei dactilografieri haotice. Cu alte cuvinte, ce anume oferă o descriere corectă a existenţei: răspunsul biblic sau muzica aleatorie a lui John Cage?

Pe baza raţiunii şi autonomiei sale, omul nu poate da răspunsul corect pornind de la porţiunea de carte care i-a rămas. Fără paginile descoperite ulterior, omul nu ar fi avut niciodată răspunsul adevărat. De asemenea, nu avem aici un salt al credinţei, deoarece părţile au coerenţă în întregul câmp al cunoaşterii. Înţelegând comunicarea propoziţională a Dumnezeului personal, nu numai ceea ce ţine de cosmos şi istorie îşi găseşte locul, ci tot ce se situează la nivelul superior şi la cel inferior: harul şi natura; absolutul moral şi moralitatea; punctul de referinţă universal şi particulariile; precum şi realităţile emoţionale şi estetice ale omului.

Cu siguranţă că omul nu va vedea această potrivire dacă respinge comunicarea doar din cauză că nu a iniţiat-o el. O astfel de situaţie şi-ar găsi corespondentul în ilustraţia noastră, dacă cel care a descoperit fragmentele din pod le-ar respinge din cauză că ar dori să inventeze propria lui povestire.

 

Natura dovezii

Discutând problema dovezii, care a fost ridicată de ilustraţia cu cartea, vreau să sugerez că dovada ştiinţifică, dovada filozofică şi dovada religioasă se supun aceloraşi reguli. Indiferent de problema pe care am vrea să o rezolvăm – fie ea o reacţie chimică, fie semnificaţia omului – după ce definim problema, demonstraţia urmează două faze:

A. Teoria trebuie să fie necontradictorie şi să dea un răspuns fenomenului în discuţie.

B. Este necesar ca teoria să fie consecventă cu realitatea. De exemplu, răspunsul dat la o reacţie chimică trebuie sa fie conform cu ceea ce observăm în eprubetă. În ce priveşte omul şi „umanitatea” lui, răspunsul pe care-1 dăm trebuie să se potrivească cu ce observăm atunci când analizăm omul şi comportamentul lui.

În cazul specific al omului, este răspunsul creştin adecvat şi explică el ceea ce observăm la om aşa cum e el (inclusiv din ceea ce ştiu despre mine însumi ca om)? Răspunsul creştin este că omul nu a murit, ci mai degrabă că există şi este intrinsec personal încă de când a fost creat de o sursă personală; că deşi la început a fost într-o stare de normalitate, acum este într-una de anormalitate. Cititorul îşi aminteşte aici, probabil, ilustraţia cu apa ce apare la suprafaţă în valea a doua şi materialul din capitolele anterioare, care tratează sursa personală şi starea nenaturală a omului în prezent.

Există apoi şi un aspect negativ. După ce o definire atentă înlătură trivialul, ne rămân următoarele răspunsuri posibile, care nu implică saltul mistic al credinţei:

1. Că impersonalul împreună cu timpul şi întâmplarea au produs omul personal. Dar această teorie este împotriva întregii experienţe, şi de obicei adepţii ei sfârşesc printr-un salt al credinţei, camuflat adesea în spatele unor cuvinte conotative.

2. Că omul nu este personal, ci a murit; el este în realitate o maşină, de aceea personalitatea e o iluzie. Teoria aceasta poate satisface primul criteriu, al noncontradicţiei, dar nu îl va satisface şi pe al doilea, căci omul nu poate trăi ca şi cum ar fi o maşină. Putem observa lucrul acesta în întreaga istorie a omului, mergând înapoi în timp până unde ne permit dovezile – de exemplu în arta şi artefactele cavernelor sau în riturile de înmormântare ale omului. Am dat deja numeroase exemple pentru modul în care omul – omul de ştiinţă îndrăgostit, să zicem – este, pe baza acestei concluzii, determinat la o existenţă tip Jekyll şi Hyde. El este într-un fel în laborator, dar cu totul altfel acasă, cu soţia şi cu copiii. Aici putem include întreaga luptă a omului modern, disperarea dovedită prin acceptarea saltului iraţional în încercarea fără sorţi de izbândă de a avea răspunsuri cu preţul raţiunii şi strigătul artiştilor moderni când nu găsesc semnificaţia omului. Omul poate să spună că nu este mai mult decât o maşină, dar întreaga lui viaţă neagă această aserţiune.

3. Că în viitor omul va găsi un alt răspuns rezonabil. În legătură cu acest răspuns, există două probleme copleşitor de mari. În primul rând, putem spune acelaşi lucru despre orice răspuns la orice problemă, punând astfel capăt oricărei gândiri şi oricărei ştiinţe. El trebuie considerat ca o evitare a problemei şi mai ales ca un răspuns slab, dacă persoana care îl dă îl aplică la o singură întrebare. În al doilea rând, nimeni nu poate fi satisfăcut cu răspunsul acesta, deoarece nimeni nu poate aştepta liniştit până când se va găsi o soluţie în viitor. Omul individual emite în permanenţă judecăţi morale care îl afectează pe el şi pe alţii şi trebuie să folosească o ipoteză de lucru de la care să pornească. Deci, dacă cineva oferă răspunsul acesta ca pe o alternativă serioasă, trebuie să se pregătească să intre într-un congelator şi să înceteze să mai emită judecăţi care să atingă problema omului. Bertrand Russell, de exemplu, ar fi trebuit să nu mai ia decizii sociologice în care să-i implice pe alţii. Poziţia acesta este posibilă numai dacă oprim scurgerea timpului.

4. Că teoria relativităţii se va dovedi în viitor un răspuns suficient pentru viaţa umană. Dar teoria ştiinţifică a relativităţii nu poate fi aplicată astfel la viaţa umană. Teoria ştiinţifică este testată în permanenţă, atât ca teorie, cât şi prin evaluare. De aceea, ea nu are sensul de „merge şi aşa”, ca atunci când relativitatea este aplicată la valorile umane. Mai mult, viteza luminii în vid este considerată în ştiinţă un standard absolut. Astfel că relativitatea ştiinţifică nu presupune că toate legile ştiinţifice sunt într-o schimbare permanentă. Metoda folosirii relativităţii ştiinţifice pentru a susţine conceptul relativităţii în viaţa umană şi în valorile umane este total invalidă.

Putem formula şi alte răspunsuri, dar alternativele sunt foarte puţine.

În contrast cu aceste răspunsuri, dacă anvergura fenomenelor analizate este suficient de cuprinzătoare (adică dacă include existenţa universului şi forma lui,¹ dar şi „umanitatea” omului cum este el acum), creştinismul, care începe cu existenţa unui Dumnezeu infinit şi personal, cu crearea omului după chipul Lui şi cu Căderea spaţio-temporală, dă un răspuns intrinsec coerent care explică fenomenele şi care ne satisface atât în viaţă cât şi în cercetare.

Sugerez că trebuie să ne punem serios întrebarea dacă nu cumva motivul pentru care omul modern respinge răspunsul creştin, sau adesea nu îl ia nici măcar în considerare, este că a acceptat deja, cu o credinţa implicită, presupoziţia uniformităţii cauzelor naturale într-un sistem închis.

Aceasta nu înseamnă că răspunsul creştin trebuie acceptat din motive pragmatice, ci că soluţia dată în Biblie răspunde la problema universului şi a omului, pe când nimic altceva nu răspunde.

În concluzie, trebuie să adăugăm că, după ce devine creştin, omul are de adăugat ani întregi de dovezi experimentale la toate motivele de mai sus. Dar putem să ne oprim acolo unde s-a oprit şi Pavel în capitolul 1 din Romani, spunând că existenţa universului exterior, forma lui şi „umanitatea” omului dovedesc adevărul poziţiei creştinismului istoric. În Romani 1, Pavel nu continuă apelând la experienţa creştină. „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei [„umanitatea” omului], căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El [lumea exterioară şi formele ei]. Aşa că nu se pot dezvinovăţi.”²

Raţionalitate adevărată dar nu numai raţionalitate

Deşi raţionalitatea este importantă, ea nu trebuie niciodată să devină exclusivă.³ Discuţia nu se încheie o dată cu raţionalitatea.⁴ Ea este paralelă problemei ce vizează forma şi libertatea în artă. Pentru a fi artist, artistul trebuie să fie liber. Pe de altă parte, dacă în pictura lui nu există formă, artistul pierde comunicarea cu privitorii. Forma este cea care face posibilă libertatea artistului, plus comunicarea lui. La fel, raţionalitatea este necesară pentru a deschide calea unei relaţii vitale cu Dumnezeu.

Aici intervine studiul comunicării verbalizate şi nonverbalizate. Ce este forma pentru artist sunt cuvintele pentru comunicarea generală. Folosirea cuvintelor, clar definite şi utilizate raţional, dă formă şi certitudine comunicării. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la simbolurile ştiinţifice atent definite.

Se pot adăuga şi alte lucruri la verbalizarea raţională, îmbogăţind-o. De exemplu, poezia adaugă ceva în plus faţă de forma în proză. În Psalmi ni se comunică ceva ce nu s-ar fi putut comunica în proza simplă. Acelaşi lucru este adevărat şi când artistul pictează un portret. Dar dacă există o separare totală între verbalizarea definită şi înţeleasă raţional pe de o parte şi forma poetică pură (de exemplu) pe de altă parte, la cititor nu răzbate un mesaj bine conturat. Cititorul poate cel mult să folosească forma poetică pură ca pe un izvor din care să creeze ceva cu propriile lui emoţii.

Atâta vreme cât persistă o continuitate autentică între verbalizarea definită şi ceea ce se adaugă acesteia, comunicarea poate fi îmbogăţită prin felurite mijloace. Dacă însă apare aici o discontinuitate, nimeni nu va putea spune cu certitudine ce înseamnă lucrurile adăugate. Aceasta este adevărat în artă, în experienţă şi chiar şi în utilizarea figurilor stilistice. Figurile stilistice îmbogăţesc comunicarea atâta vreme cât se încadrează în vorbirea definită care poate fi analizată raţional. Dar dacă cineva scrie o carte sau o piesă de teatru folosind numai figuri stilistice, fără nici o legătură cu un context raţional definit, se pierde, nu numai comunicarea, ci şi însuşi scopul figurii de stil (acela de a îmbogăţi).

De aceea, raţionalitatea nu are o importanţă exclusivă, ci ea mai degrabă defineşte şi dă formă întregului. Avem un bun exemplu în Scripturi în acest sens, când Ioan prezintă ca pe singurul test viabil pentru duhuri şi profeţi ceva ce are conţinut şi bază raţională: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist.”⁵

Creştinul nu este raţionalist; el nu încearcă să pornească de la sine, în mod autonom, pentru a elabora un sistem. Dar el este raţional: el gândeşte şi acţionează pe baza supoziţiei că A este A şi A nu este non-A. Dar în concluziile sale el nu face uz doar de elementul raţional, pentru că în răspunsul pe care-1 dă mesajului comunicat de Dumnezeu este implicată întreaga lui personalitate. Dacă însă controlul verbalizării definite este pierdut, el se rătăceşte. Nu mai are nici un mijloc de testare a spiritelor, a profeţilor şi a experienţei. Atunci totul devine doar „umbra” grecească de la nivelul superior, a noii teologii despre care am vorbit mai înainte.

De aceea, este foarte important să menţinem un echilibru între, pe de o parte, raţionalul autentic şi, pe de alta, implicarea omului ca întreg, la toate nivelurile fiinţei sale, ca ceva ce decurge din primul. Elementului raţional i se pot adăuga multe altele, dar dacă renunţăm la raţionalitate, se pierde totul.

Ilustraţia cărţii rupte, menţionată anterior, ne va ajuta să clarificăm mai bine aspectul acesta. Raţiunea umană ne ajută să ştim că ceea ce ni se comunică în carte reprezintă adevărul despre ceea ce există; dar apoi omul se bucură cu întreaga lui fiinţă în descoperirea răspunsului pierdut, aceasta prin lectura pieselor acum compilate. Astfel combinate, piesele ne transmit cunoaşterea despre Dumnezeul infinit şi personal care există şi ne arată cum poate fi refăcută comunicarea cu El. Raţiunea a început procesul, dar după aceea a fost implicat omul ca un întreg.

Acum câţiva ani am participat la un cerc de discuţii în Detroit. Printre participanţi se număra şi un pastor de culoare, mai în vârstă. S-au discutat atunci mai multe probleme intelectuale şi culturale, precum şi răspunsul pe care îl dă acestora creştinismul. Întreaga discuţie ar putea fi descrisă mai degrabă ca „intelectuală” decât „devoţională”. La plecare, pastorul de culoare mi-a strâns mâna şi mi-a mulţumit. Dacă ar fi spus: „Vă mulţumesc că m-aţi ajutat să-mi apăr oamenii mai bine” sau „Va mulţumesc că m-aţi ajutat să fiu un evanghelist mai bun”, m-aş fi bucurat foarte mult că ce am spus a fost de ajutor şi poate că nu m-aş mai fi gândit la cuvintele lui. Dar el a zis de fapt: „Vă mulţumesc că mi-aţi deschis uşile acestea; acum pot să mă închin mai bine lui Dumnezeu.” Nu îl voi uita niciodată, fiindcă acest om a înţeles cu adevărat. Dacă nu acesta este şi răspunsul nostru, şi dacă nu este şi răspunsul celor pe care încercăm sa-i ajutăm, atunci înseamnă că undeva am greşit.

 

Secţiunea a patra

 

Declararea creştinismului istoric în climatul secolului al XX-lea

 

Capitolul unu